Corina Dobre

Etichetă: cognitie

  • Iubirea de tată

    bf4709bb5b7578f2c0c0bb896fe1ee4f-2Relațiile dintre părinți și copiii lor sunt fascinante – un univers de emoții, de trăiri, de comportamente. Asumat conștient, rolul de părinte poate fi uneori copleșitor. Interacțiunile cu copiii se întâmplă să trezească în noi neliniști necunoscute până atunci, pot dezgropa dureri demult uitate. Pe de altă parte însă contextul de a fi părinte poate reprezenta șansa unică de a crește si a ne maturiza emoțional. S-a scris si se va mai scrie mult despre relația mamă-copil, care este fără doar și poate vitală. De egală importanță însă, pentru binele copilului, este si relația acestuia cu tatăl.

    Le Camus (1995) într-un studiu mai vechi, sintetizează particularitățile relației tată-copil. Tatăl, spre deosebire de mamă care ține copilul conectat cu lumea sa interioară, îl direcționează pe acesta spre lumea din afară, spre mediul social. Copiii sunt mult mai dispuși să își asume riscuri când tatăl este în preajmă (Le Camus, 1995). Tatăl reprezintă legătura, rampa de lansare care îl scoate pe copil de pe orbita maternă și îl îndreaptă către lume, către societate, este punctul de sprijin, de încurarjare a acestuia pentru separare, pentru obținerea a autonomiei.

    Relația tată-copil  se definește pornind de la trei coordonate (Lamb, Pleck, Charnov, & Levine, 1987):  implicare, se referă  la cantitatea și calitatea interacțiunilor și experiențelor comune ale copilului cu tatăl său, accesibilitate, respectiv timpul fizic în care tatăl este disponibil pentru copil, și responsabilitate, cu referire la gradul de implicare în activitățile zilnice de creștere a copilului, incluzând aici luarea deciziilor și aspectele financiare.

    Mamele care încurajează și susțin tatăl în activitățile de îngrijire a copilului îl ajută pe acesta să se familiarizeze cu comportamentele copilului, să gestioneze situații diferite. Aceste experiențe îi permit tatălui să învețe cum să structureze mediul copilului pentru a-i satisface nevoile și să deprindă noi abilități. Studiile arată că atunci când mama nu îl susține pe tată în interactiunile cu copilul, când este critică față de relația tatălui cu copilul, tatăl, în mod evident, va fi mai puțin implicat în viața și creșterea copilului său, nu va învăța să răspundă nevoilor acestuia (DeLuccie, 1995; Parke, 1995). Auto-eficacitatea, percepția potrivit căreia comportamentul unei persoane influențează rezultatul obținut (Bandura, 1982), reprezintă un factor important în implicarea tatălui în viața de zi cu zi a copilului. Studiile demonstrează că tații care au fost învățați cum să se ocupe de copii sunt mai implicați în creșterea acestora. Deasemenea tații care se consideră competenți în îngrijirea copilului vor fi dispuși să își asume responsabilitatea îngrijirii și educării acestuia.

    Copiii ai căror tați sunt implicați în creșterea lor s-au dovedit a avea o dezvoltarea cognitivă mai bună (Nugent, 1991). Mai mult, rezultatele unui alt studiu, realizat la Oxford pe un eșantion impresionant de 17.000 de copiii arată că, copiii care au beneficiat de implicarea taților în creșterea și educarea lor sunt mai competenți la școală, obțin note mai bune, fată de colegii lor ai căror tați sunt mai puțin implicați. Implicarea tatălui în acest context se referă la activități comune (joacă afară, lectură), precum și asumarea unui rol egal cu cel al mamei în îngrijirea copilului (Flouri, 2004).

    Pentru băieți, atunci când relația este una caldă, apropiată, tatăl reprezintă un model de asumare a identității de gen (Lamb, 1981b; Radin, 1981), de exprimare a emoțiilor, de adaptare în diverse contexte. Deasemenea, studiile arată că baieții ai căror tați sunt implicați în creșterea lor au mai puține conflicte pe măsură ce cresc. In ceea ce le privește pe fete, studiile arată că implicarea taților în creșterea lor poate conduce la o cresterea a vârstei de debut a pubertății. Admirația si recompensele primite din partea tatălui pot fi elemente esențiale în transformarea fiicelor în femei independente și încrezătoare în sine.

    Pentru copii este esențial să primească iubire și atenție, atât din partea mamei, dar și din parte tatălui, să aibe legături solide cu ambii părinți, astfel vor dezvolta mecanisme sănătoase de adaptare în contexte diferite de viață.

    Bibliografie selectiva:

    Crockenberg, S., & Leerkes, E. (2000). Infant social and emotional development in family context.InC.H.Zeanah (Ed.), Handbook of infant mental health (2nd ed.) (pp.60-90). New York: Guilford.

    DeLuccie, M.F. (1995). Mothers as gatekeepers: A model of maternal mediators of father involvement. Journal of Genetic Psychology, 156, 115-131.

    Lamb, M. E., Pleck, J. H., Charnov, E. L., & Levine, J. A. (1987). A biosocial perspective on pa-ternal behavior and involvement. In J. B. Lancaster, J. Altmann, A. S. Rossi, & L. R. Sherrod (Eds.), Parenting across the lifespan: Biosocial perspectives (pp. 111–142). Hawthorne, NY: Aldine.

    Le Camus, J. (1995) Les interactions père enfant en milieu aquatique. Revue Internationale de Pédiatrie, 255(XXVI)

  • Terapia cognitiv comportamentală – câteva informații

    Terapia cognitiv comportamentală (TCC) este o forma bazată pe principiul conform căruia  conform caruia gândurile, tiparele de gândire, sunt cele care ne influențează emoțiile și comportamentele. Cauza confortului sau a disconfortului, precum si explicația cu privire la  acțiunile noastre este, conform terapiei cognitiv comportamentala, internă, dată de interpretarea personală cu privire la diferitele situații, și nu generată de persoane sau diverse contexte, exterioare nouă. TCC este deci un tip de terapie care ajută clienții sa își înțeleagă gândurile și emoțiile, și modul în care acestea le influențează comportamentele.  TCC presupune atât o formă de terapie cognitvă, care se adresează cognițiilor, cât și una comportamentală. Terapia cognitivă se adresează tiparelor de gândire, pe când cea comportamentală acționează asupra comportamentele asociate. Combinate, în cabinet, reprezintă o metodă extrem de eficientă pentru a rezolvă o gamă foarte largă de afectiuni pentru adulti, copii sau adolescenți.

    1.  Terapia cognitiv comportamentală are în centrul său relația de colaborare între terapeut si clientul său. Împreună, clientul și terapeutul,  vor pune bazele unei relații de încredere, vor discuta problemele actuale ale clientului. Acesta va propune ordinea în care aceste problme vor fi abordate, stabilindu-și astfel obiectivul sau obiectivele terapiei.  O relație solidă între client si terapeut este extrem de necesară, dar nu este elementul central al terapiei, după cum această relație nu este suficientă în a genera schimbarea. Clientul este cel care provoaca și susține schimbarea, prin însușirea unor noi modalități de gândire, le va pune în practică în viața sa de zi cu zi,  va actiona ca urmare a celor învățate.  In cadrul ședintelor de terapie cognitiv comportamentală, terapeutul și clientul vor analiza împreună problema adusă în cabinet, elementele care o mențin, inclusiv – cognițiile, comportamnetul și mediul, contextul în care ea apare. Clientul este deci extrem de implicat, activ in procesul terapeutic, primeste si ofera feed-back constant cu privire la evoluția terapiei. Fiecare întâlnire presupune discuții, exersarea anumitor abilități sau deprinderea anumitor tehnici. TCC este deci o abordare teraputică bazată pe efortul de colaborare între client si terapeut. Terapeutul urmărește să descopere scopurile, motivațiile, dorințele clientului. Rolul său este de a asculta, de a oferi sugestii, de a încuraja si a-l ajuta pe client să-și atingă scopurile. Rolul clientului este de a fi deschis, de a-si exprima nevoile, de a implementa ce a învățat în interacțiunile din cabinet.
    1. Terapia cognitiv comportamentala este relativ scurtă ca durată, se concentrează să îl ajute pe client să dezvolte singur mecanisme sănătoase de adapatare la situațiile care îi generează disconfort, îl învață sa facă fată contextelor de viată prin identificarea tiparelor de gândire disfuncționale, a comportamentelor dezadpatative și apoi prin schimbarea lor. TCC este limitată în timp tocmai datorită principiului conform căreia se desfășoara în mediul natural al clientului, in interactiunile sale de zi cu zi, prin implementarea abilităților însușite și exerasate  în cabinet. Sfârșitul terapiei se stabilește împreună cu clientul, odată cu atingerea obiectivului pe care clientul și l-a propus la începerea terapiei.
    1. TCC reprezintă un model educațional. TCC se bazează pe ipoteza, demontrastată științific, conform căreia cele mai multe reacții emoționale si comportamentale sunt învățate. Pornind de aici, scopul terapiei este acela de a-i ajuta pe clienți să renunțe, să se dezvețe de reacțiile disfuncționale și să învețe altele noi. Tocmai acest aspect educativ are rolul de a menține pe durată lungă de timp rezultatele obținute ca urmare a terapiei. Atunci când oamenii înțeleg ce fac pentru a le fi bine, pot sa reproducă acest model oricând si în orice circumstanțe.
    1. TCC are o structură clară, este orientată pentru atingerea unor scopuri predeterminate. Terapuetul TCC are un plan structurat pentru fiecare ședință în parte, în fiecare ședință sunt învățate, integrate tehnicie, exercitții specifice. TCC, dupa cum am mai arătat și mai sus se concentrează pe obiectivele clientului. Pentru atingerea acestora, clientul va învăța in cabinet modalități noi de gândire, de comportament. Terapeutul TCC nu îi va spune clientului său ce sa facă, ci îl va învăța cum să o facă.
    1. Temele pentru acasă reprezintă un element extrem de important in TCC. Perioada necesara atingerii obiectivelor clientului ar fi considerabil mai indelngată, daca exersarea tehnicilor TCC s-ar face numai in cabinet. De aceea clientul va primi teme clare, respectiv de lectura a anumitor materiale, de exersare in contexte de zi cu zi, sau de monitorizare a gândurilor, compoartamentelor sale.

    Beneficiile terapiei cognitiv comportamentale:

    • TCC are o bază științifică extrem de solidă, conceptele sale au fost investigate în numeroase studii clinice si experimente științifice si are o bază empirică consistentă.
    • TCC este bine structurată, este orientată spre scop și se concentrează cu precădere pe disconfortul imediat, dar nu pierde din vedere implicațiile pe termen lung. Îi solicită clientului implicare activă.
    • TCC este felxibila, se adpateaza unei plaje largi de tulburări sau disfuncționalități, printre acestea: depresie, anxietate generalizată, atacuri de panica, fobii, anxietate socială, anxietate de separare, tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburare de stres posttraumatic, tulburări de alimentație, tulburări somatoforme, disfuncții sexuale, probleme de cuplu, managmentul furiei, atât pentru adulți, cât și pentru copii și adolescenți.
    • TCC îl învață pe client noi strategii, pe care le poate folosi nu numai pentru a depăși probleme actuale, le poate adapta pentru contexte de viață noi. TCC se concentreaza pe “aici și acum”, dar în aceiași măsură are în vedere modul în care trecutul a condus la formarea tiparelor și schemelor prezente.

    Vă invit așadar în cabinet pentru a deprinde un mod de gândire și comportament care să vă conduca la echilibru și acceptare.