Categorie: Anii de adolescență

Rolul părinților în viața copiilor lor este fără doar și poate esențial. Fără grija, iubirea, atenția lor, nou născuții nu ar putea supraviețui. De-a lungul întregii copilării, părinții sunt figurile centrale spre care copiii se îndreaptă atunci când le este greu, și în același timp reprezintă baza pe care se sprijină pentru a porni în cercetarea lumii.

Grija părinților, atenția la nevoile copiilor, modul în care pot răspunde acestora vor defini lumea interioară a copilului și modul său de conectare la lumea exterioară. Copiii ai căror părinți sunt empatici, calzi, care înțeleg și răspund relativ constant la ceea ce copilul are nevoie, care se bucură de explorarea acestuia și îl prind atunci când cade, care îi văd și îi înțeleg lumea interioară, acești copii vor învăța că lumea este un loc sigur, că relațiile sunt importante și valoroase, că ei înșiși sunt capabili să se descurce în orice situație. Copiii ai căror părinți sunt supervigilenți “nu ai voie să pleci prea departe” vor învăța că lumea este un loc periculos, ei nu au cum să îi facă față, iar cei ai căror părinți sunt mai degrabă detașati “nu știu ce vrei de la mine” nu au altă soluție decât să se bazeze pe ei înșiși pentru a se descurca.

În adolescență însă rolul părinților pare să devină mai puțin important – la sfârșitul clasei a patra (10-11 ani) 50% dintre copii spun că preferă să își petreacă timp mai degrabă  cu părinții, în clasa a șasea (12-13 ani) 32 % mai aleg părinții, iar la sfârșitul clasei a opta (15 ani) – doar 11% numesc părinții ca fiind persoanele alături de care să își dorească să petreacă timpul (Rosenthal & Kobak, 2007 ; Markiewicz, Lawford, & Doyle, 2006).  Esența adolescenței o reprezintă desprinderea de casă și de părinți, orientarea spre lume și spre ceilalți, nevoia de a  fi liberi, de a-și gestiona propria viață, de a fi autonomi.

În acest context, merită să ne întrebăm dacă relația dintre părinte și copil, dinamica ei pe întreg parcursul copilăriei influențează în vreun fel autonomizarea adolescentului.

Studiile (Doyle& Markiewicz, 2002)  arată că relația sigură cu părinții,  respectiv știu că sunt înțeles și văzut, și voi fi protejat și în siguranță alături de părinții mei atunci când am nevoie, reprezintă un factor predictibil stabil al unei negocieri de succes a autonomiei în adolescență. O relație securizată cu părinții le oferă adolescenților un spațiu confortabil în care pot exprima opinii divergente, își pot susține puncte de vedere conflictuale, pot negocia soluții de mijloc, iar compromisul să vină din ambele părți – atât de la părinte, cât și de la copil. Fiecare dintre cei doi își pot exprima convingerile și emoțiile, se pot asculta. Adolescenții care au internalizat o relație constant stabilă și pozitiv predictibilă cu părinții lor, acceptă cu mai multă ușurință că părinții lor nu sunt perfecți, pot să îi vadă și să îi înțeleagă în contextul mai larg al temperamentului, vulnerabilităților și al istoriei lor de viață, putând să își construiască astfel o relație coerentă și consistentă, ce se așează pe un fundament solid, cu fiecare dintre ei. Deidealizarea părinților, capacitatea de a-i vedea cu bune și cu mai puțin bune, reali, așa cum sunt, le permite adolescenților să își construiască un sine diferit de al lor – știu cine sunt ei și astfel pot să mă  diferențiez și să aflu cine sunt eu. Relațiile sigure cu părinții în copilărie le permit adolescenților să se adapteze mai repede în situații noi, la plecarea de acasă – în tabere sau chiar la facultate.

Dobândirea, negocierea autonomiei poate fi intensă pentru toate familiile de adolescenți, ce se întâmplă însă în familiile cu adolescenți nesecurizați, care, ca și copii au învățat că părinții lor sunt inconsistenți, fie prea implicați, fie absenți în ceea ce îi privește?

Desprinderea de părinți, pentru un adolescent cu o relație nesecurizată cu părinții, poate fi copleșitoare, cu toate emoțiile intense atașate – legate de propriile nevoi, comportamente și convingeri, dar și de negocierea din relația cu părinții. Adolescenții care au integrat un sistem hipervigilent de relaționare, cei care ca și copii au învățat că părinții uneori sunt disponibili, alteori nu, deci trebuie să fiu atent la dispoziția lor pentru a fi în siguranță, vor fi mai degrabă furioși în negocierea propriei lor autonomii, se vor certa cu părinții, se vor revolta, dar în final nu se vor putea desprinde de aceștia. Vor rămâne mult timp mult prea implicați unii în viața altora. Studiile spun că acești adolescenți sunt mai anxioși, mai stresați și construiesc mai greu relații când pleacă de acasă (Aspelmeier & Kerns, 2003).  Deși aparent rămân în legătură cu părinții lor,  acești adolescenți nu se așteaptă ca părinții să îi înțeleagă, să îi accepte sau să îi ajute atunci când au nevoie. Consecințele pot fi nenumărate – pot lua decizii riscante pentru ei, nu au modele sănătoase de auto-reglare emoțională, nu învață să negocieze și să își exprime nevoile și nici să țină cont de nevoile celorlalți.

O altă grupă de adolescenți este cea care a  învățat că părintele nu este disponibil când are nevoie, atunci când emoțiile sunt copleșitoare sau când este în pericol, iar convingerile sale variază în zona –  “nu am nevoie de nimeni să mă descurc”, “numai pe mine mă pot baza”. La adolescență, acești copii nu mai sunt dispuși să își reevalueze părinții, ci se desprind emoțional de aceștia, îi pot respinge cu totul (Allen&Land, 1999).  Acești adolescenți nu își susțin în nici un fel punctul de vedere în discuțiile cu părinții, se retrag în propria lor carapace.  Adolescența poate fi o vârstă periculoasă, iar o autonomie prost înțeleasă, în care nu țin cont de limitele și resursele mele, ca răspuns la o relație rece și distantă cu părinții, poate avea consecințe serioase – diverse adicții, comportamente riscante, relații toxice cu grupul de prieteni, incapacitatea de a forma relații intime, profunde și de încredere.

Autonomia adolescenților presupune că aceștia învață să evalueze persoane și contexte, să gândească pentru ei înșiși, să aibă opinii diferite de cele ale părinților, încep să se văd pe sine ca indivizi separați, cu propriile valori, scopuri, convingeri și emoții. Plasticitatea pe care creierul adolescenților o are în zona cortexului prefrontal, de integrare a experiențelor de viață, ne permite nouă părinților șansa să reconstruim relația de atașament cu copiii noștri adolescenți, să le dăm o bază stabilă de unde să pornească în lume.  Poate fi un drum intens, de asumare, de redescoperire a noastră și a copilului nostru, în care eu părintele învăț să fiu conștient de mine, pentru a-l putea ajuta pe copilul meu adolescent să crească conștient de sine.

Dacă ești un părinte care își dorește să construiască o relație bună cu fiul sau fiica adolesctnt/ă te invit la seminarul „Îmi cunosc copilul adolescent”, de miercuri, 25. Octombrie. Detalii despre program și înscriere găsești aici.

*articol scris pentru Mind Education.