Frica de abandon este o frică primară. Să fii în relații sigure, stabile, predictibile cu alte persoane, să fii conectat cu altcineva reprezintă pentru specia noastră o necesitate biologică. Avem nevoie să fim conectați cu și de ceilalți pentru a supraviețui, iar sistemul nostru nervos caută să fie în legătura cu alte sisteme nervoase.
Mă sprijin pe tine pentru a-mi fi bine, te sprijini pe mine și ție îți este bine.
Dacă de timpuriu această nevoie de conectare nu își găsește răspuns, frica de a fi singur, și astfel de a nu putea supraviețui rămâne adânc înrădăcinată în mintea și corpul nostru. Părinți indisponibili și inconsistenți, prea munciți sau ei înșiși prea răniți pentru a fi necondiționat alături de copiii lor, certuri și greutăți financiare, divorțul sau decesul unuia dintre părinți, părinți absenți cu totul și copii lăsați în grija bunicilor pot fi contexte în care un bebeluș sau un copil să învețe că lumea nu este un loc sigur, predictibil, că nu se poate baza pe adulți și singur va trebui să se descurce, dacă și cum poate.
Frica de necuprins, de haos, de ceva mai mare decât un copil poate să ducă poate fi copleșitoare. Iar gândurile, cuvintele adesea pot să lipsească, și să rămâna senzațiile de panică, de răceală, de prea mult, de gol, nevoia de a controla și de a fi mereu vigilent.
Abandonul trăit devreme în copilărie rupe ritmul firesc de dezvoltare. Hipervigilența la pierdere îi face pe cei ce duc această rană să fie extrem de sensibili la indicii ce au legătură cu disponibilitatea sau lipsa ei a celor apropiați.
Vor filtra realitatea prin lentilele abandonului, iar unul din răspunsurile disfuncționle ale acestei scanări este faptul că se vor simți adesea respinși, ignorați, lăsați pe dinafară. Dacă un prieten uită să îl/o sune, dacă nu are timp să se vadă sau să povestească, dacă la o petrecere din cinci persoane cu care interacționează una dintre ele îl trateaza cu mai multă răceală printre gândurile cele mai sâcâitoare, cărora de altfel le va da crezare sunt: “nu le pasă de mine”, “nu sunt important”, “mereu rămân singur/ă”.
Disconfortul de a nu se conecta așa cum își doresc, necondiționat și continuu, poate deveni atât de mare încât celălalt, cu nevoile și limitele lui, nu mai există, devine doar sursa de durere, o durere pe care încearcă, cu disperare aproape, să o evite, fie agățându-se și reproșând, fie închizând, fără drept de apel relația. Mi-ai făcut rău, un rău pe care nu vreau să îl trăiesc, nu mai vreau să fii lângă mine, deși, în multe cazuri au atât de multă nevoie de persoana pe care tocmai astfel o resping. Și tocmai din teama de a nu fi abandonat, închid ei înșiși cercul abandonului, și rămân singuri, în afara grupurilor, părăsiți. Ceea ce au învățat de foarte mici se adeverește din nou și din nou. Nimeni nu le poate fi alături, și pentru că se simt respinși, vor respinge și ei.
Adesea, vigilența continuă la ceilalți – sunt sau nu disponibili, îmi vor fi sau nu astăzi alături – nu îi lasă să își dezvolte un autentic simț al sinelui – cine sunt eu, ce este important pentru mine, cum știu să aleg ce îmi doresc și ce nu, ce am nevoie cu adevărat și ce nu, cum îmi gestionez sănătos întreaga gamă de emoții.
Le este greu să își asume să exprime nevoi firești în relațiile cu ceilalți, pentru că se așteaptă să nu fie îndeplinite, și atunci ce rost mai are. Pentru că așteptarea de la ceilalți, chiar și acum ca adulți, este aceeași ca atunci, în copilăria timpurie, ca mama și tata să îmi fie necondiționat alături, și ei nu au fost. Teama de un răspuns negativ nu are legătură cu limitele persoanei apropiate, ci cu frica de a nu trăi din nou disonfortul de a nu fi suficient de important, de a simți din nou și din nou că nu sunt iubiți, că nu contează, de a nu fi inundați de panica de a fi lăsați deoparte.
Senzația aceasta, atât de veche si insuportabilă, este de netrăit și pentru a o putea ignora se întorc spre celălalt: el/ea este de vină, nu mă înțelege, nu mă apreciază, nu mă iubește, nu îi pasă. Trebuie să dispară, să închei relația – poate cu furie, sau doar cu răceală sau să dispar ca un fum – și astfel ce este de netolerat, durerea abandonului, va rămâne adânc îngropată.
Cum pot să vindec rana abandonului? Răspunsul cel mai scurt este alături de un terapeut, pentru că relația terapeutică stabilă și caldă si predictibilă poate fi primul pas spre recuperarea a ceea ce sunt cu adevărat. Apoi pot să învăț să fac diferența între ce este rezonabil să aștept de la ceilalți și ce nu, să spun deși îmi este atât de greu ce am nevoie, și să învăț să am grijă de mine, fără să mă ascund atunci când nu primesc, pentru că nimeni nu îmi poate da ceea ce atât de mult aștept: iubire și grijă necondiționată și fără limite. Să pot să stau și să tolerez fără frică disconfortul de a nu primi ceea ce mi-am proiectat, să pot vedea acest disconfort exact așa cum este, un context trecător, și din nou și să îl văd și pe celălalt ceea ce este cu adevărat – un adult rănit și el, cu greutățile și cu fricile și cu limitele lui.
Nu uitați, ca adulți nu mai suntem cu adevărat abandonați, abandonul s-a întâmplat demult, dar dacă reușesc să învăț să tolerez disconfortul emoțional când apare o distanță în relație, fără să mă las înghițit de el, sunt mai aproape de prezent, iar durerea abandonului începe să rămână în urma mea.
Imi place să ascult povești, mă fascinează felul in care ceea ce a fost modelează ceea ce este și ceea ce va fi. Povestile spuse de Jhumpa Lahiri în “Distanța dintre noi” se împletesc încet, ca o pânză fină de păianjen. Lahiri scrie despre pierdere și abandon, despre dorința de regăsire. O poveste despre India și transformările ei și despre siguranța Occidentului.
Corina Dobre 