Am învățat că puterea de a mă vindeca de durere, de ce mi-a fost greu în trecut este în mine. Oricât de mult m-ar iubi soțul meu, oricât de dedicați ar fi relației noastre prietenii mei, cel mai aproape de realitatea, de nevoile, de durerea mea sunt eu însămi. Fugim de noi în atât de multe feluri: prin multă muncă, uneori, alteori printr-o atenție excesivă pentru un program sănătos sau și mai simplu, învinovătinidu-i pe ceilalți pentru lipsa lor de grijă.
Dar trecutul dureros spart în cioburi împrăștiate în noi înșine, bucata noastră fragilă ne așteaptă să devenim adulții care o pot vedea și o pot îngriji.
Este greu să înveți să fii cald și bun cu tine, când tocmai căldura, compasiunea, bunătătea ți-au lipsit. Este greu să accepți că răspunsul este în tine când ai învățat că dacă ești atent la ceilalți, la nevoile lor, dacă ai grijă de ei, poate cândva, tocmai pentru că ai dat, o să primești de la ei ceea ce atât de mult ai visat.
Să te împrietenești cu tine, să te vezi, să poți să stai fără să te judeci cu tot ceea ce ești, uman de imperfect, întocmai cum un părinte bun ar face cu copilul său, este adesea lecția cea mai grea pe care o avem de deprins.
Să mă împrietenesc cu mine nu are nici o legătură îndreptățirea “mi se cuvine să primesc” sau cu grandomania narcisistului. Dimpotrivă. Să mă împrietenesc cu mine presupune mai întâi acceptarea realistă a ceea ce sunt, cu bune și rele. Când îmi iau timp să mă uit la ceea ce mă doare, la ceea ce nu îmi place la mine, cu grijă, cu curiozitate și cu răbdare, fără să mă critic sau fără să pun în vreun fel presiune îmi dau șansa să înțeleg ce trăiesc. Am învățat să stau cu mine și cu corpul meu și să îl ascult. Copil m-am simțiti adesea rușinată de furia intensă care mă sufoca, dar fără de care nu știam cum să spun ce am nevoie. Și când am avut cu adevărat curaj să nu mai mă judec pentru partea mea furioasă, i-am înțeles grija și am văzut tristețea grea ce se afla sub ea. Și abia când am putut să cuprind tristețea cu căldură, furia s-a domolit și a înțeles că rolul ei se poate schimba. Numai după ce i-am înțeles rostul, am integrat-o în ceea ce sunt. Dar ce drum greu să stai cu partea ta vulnerabilă, când atât de ușor ar fi să rămâi adultul în control, critic, și care le știe pe toate.
Suntem unici în modul în care percepem lumea și ne percepem pe noi înșine. Dar durerea fiecăruia, este parte din durerea lumii întregi. Durerea abandonului sau a abuzului, tristețea pierderii, lipsa iubirii, nesiguranța zilei de mâine, rușinea de a te simți lipsit de valoare le trăim, într-o formă sau alta, fiecare dintre noi. Suntem răniți în feluri nenumărate, dar tocmai această universalitate ne eliberează. Când accept că durerea mea este aceeași cu durerea ta, fac loc pentru mine și pentru tine în egală măsură.
Înveți să ai grijă de tine cu oameni buni în jurul tău. Este adevărat, relațiile toxice din viața fiecăruia dintre noi au atâta putere cât noi le dăm. Din păcate însă, în copilărie, în adolescență, am învățat să ne adaptăm, să păstrăm relații din nevoia de a fi iubiți și văzuți, renunțând, inconștient, la ceea ce suntem. Și până nu mă cresc eu pe mine, până nu reușesc să devin adultul sănătos, ce se poate cuprinde pe sine cu compasiune, îmi va fi greu să rămân autentic și în contact cu mine în relații cu persoane abuzatoare sau manipulatoare. Învățând să te bucuri te tine, să te împrietenești cu partea ta cea mai profundă, înveți să îi vezi pe celalți și să primești cu recunoștință ceea ce ei au să îți dea.
