Etichetă: autonomie

  • Curajul de a te împrieteni cu tine

    Curajul de a te împrieteni cu tine

    Am învățat că puterea de a mă vindeca de durere, de ce mi-a fost greu în trecut este în mine. Oricât de mult m-ar iubi soțul meu, oricât de dedicați ar fi relației noastre prietenii mei, cel mai aproape de realitatea, de nevoile, de durerea mea sunt eu însămi. Fugim de noi în atât de multe feluri: prin multă muncă, uneori, alteori printr-o atenție excesivă pentru un program sănătos sau și mai simplu, învinovătinidu-i pe ceilalți pentru lipsa lor de grijă. 

    Dar trecutul dureros spart în cioburi împrăștiate în noi înșine, bucata noastră fragilă ne așteaptă să devenim adulții care o pot vedea și o pot îngriji. 

    Este greu să înveți să fii cald și bun cu tine, când tocmai căldura, compasiunea, bunătătea ți-au lipsit. Este greu să accepți că răspunsul este în tine când ai învățat că dacă ești atent la ceilalți, la nevoile lor, dacă ai grijă de ei, poate cândva, tocmai pentru că ai dat, o să primești de la ei ceea ce atât de mult ai visat. 

    Să te împrietenești cu tine, să te vezi, să poți să stai fără să te judeci cu tot ceea ce ești, uman de imperfect, întocmai cum un părinte bun ar face cu copilul său, este adesea lecția cea mai grea pe care o avem de deprins. 

    Să mă împrietenesc cu mine nu are nici o legătură îndreptățirea “mi se cuvine să primesc” sau cu grandomania narcisistului. Dimpotrivă. Să mă împrietenesc cu mine presupune mai întâi acceptarea realistă a ceea ce sunt, cu bune și rele. Când îmi iau timp să mă uit la ceea ce mă doare, la ceea ce nu îmi place la mine, cu grijă, cu curiozitate și cu răbdare, fără să mă critic sau fără să pun în vreun fel presiune îmi dau șansa să înțeleg ce trăiesc. Am învățat să stau cu mine și cu corpul meu și să îl ascult. Copil m-am simțiti adesea rușinată de furia intensă care mă sufoca, dar fără de care nu știam cum să spun ce am nevoie. Și când am avut cu adevărat curaj să nu mai mă judec pentru partea mea furioasă, i-am înțeles grija și am văzut tristețea grea ce se afla sub ea. Și abia când am putut să cuprind tristețea cu căldură, furia s-a domolit și a înțeles că rolul ei se poate schimba. Numai după ce i-am înțeles rostul, am integrat-o în ceea ce sunt. Dar ce drum greu să stai cu partea ta vulnerabilă, când atât de ușor ar fi să rămâi adultul în control, critic, și care le știe pe toate. 

    Suntem unici în modul în care percepem lumea și ne percepem pe noi înșine. Dar durerea fiecăruia, este parte din durerea lumii întregi. Durerea abandonului sau a abuzului, tristețea pierderii, lipsa iubirii, nesiguranța zilei de mâine, rușinea de a te simți lipsit de valoare le trăim, într-o formă sau alta, fiecare dintre noi. Suntem răniți în feluri nenumărate, dar tocmai această universalitate ne eliberează. Când accept că durerea mea este aceeași cu durerea ta, fac loc pentru mine și pentru tine în egală măsură. 

    Înveți să ai grijă de tine cu oameni buni în jurul tău. Este adevărat, relațiile toxice din viața fiecăruia dintre noi au atâta putere cât noi le dăm. Din păcate însă, în copilărie, în adolescență, am învățat să ne adaptăm, să păstrăm relații din nevoia de a fi iubiți și văzuți, renunțând, inconștient, la ceea ce suntem. Și până nu mă cresc eu pe mine, până nu reușesc să devin adultul sănătos, ce se poate cuprinde pe sine cu compasiune, îmi va fi greu să rămân autentic și în contact cu mine în relații cu persoane abuzatoare sau manipulatoare. Învățând să te bucuri te tine, să te împrietenești cu partea ta cea mai profundă, înveți să îi vezi pe celalți și să primești cu recunoștință ceea ce ei au să îți dea.

  • Curajul de a spune „nu”

    Curajul de a spune „nu”

    …Îi erau neplăcute întâlnirile simandicoase în care Bogdan primea câte un premiu. Astăzi, din nou, trebuia să treacă zâmbitoare printre șirurile de oameni ce veniseră să îl felicite pe soțul ei. Lumini puternice, zâmbete false, discuții superficiale. Erau o echipă, așa cum îi plăcea lui să spună, și avea nevoie de ea la brațul lui.  Nu existase discurs al lui în care ea să nu fie prezentă: “nu aș fi fost nimic fără soția mea”, “cariera mea nu ar fi exitat, dacă ea nu ar fi fost stâlpul de care să mă sprijin.”, “desi a renunțat la medicină să aibă grijă de copiii noștri, și mai ales de mine, comunitatea medicală ar trebui să îi fie recunoscătoare pentru toate rezultatele pe care echipa mea le-a obținut.” De fiecare dată și de fiecare dată. Și-a luat un pahar cu vin și a iesit pe terasă. Prin geamurile înalte, în sala strălucitoare, putea să-l vadă pe soțul ei cum se bucură și primește atenție, cum o caută cu privirea și cum din nou se lasă felicitat de persoane pe care abia le cunoaștea. Îi plăcea să creadă că nu are regrete pentru alegerile pe care le-a făcut. Avea o viață frumoasă, liniștită și generoasă. Și totuși, ceva îi lipsea. Dacă ar fi dat timpul înapoi, oare ar fi acceptat cu aceeași ușurință să lase medicina de-o parte? Ar fi putut să se reîntoarcă la profesia ei când copiii crescuseră și nu mai depindeau de ea. Bogdan a convins-o că nu era nevoie, el câștiga suficient, puteau călători și rămâneau apropiați dacă ea nu se supraaglomera cu o carieră care nu le-ar fi adus nimic. A făcut cum și-a dorit el, și pentru că ei i-a fost mai simplu să nu i se opună.  Și totuși, când își lua timp să se oprească, ceva îi lipsea. O irita lipsa asta, o neliniștea, ar fi vrut să nu o vadă, dar era acolo și o trăgea de mânecă…

    “NU” – Un cuvânt mic, minuscul, din două litere, ce provoacă frustrare și panică, dar pune limite și spus la timpul lui poate să elibereaze, să clarifice, să simplifice.

    Mulți ani și în multe relații pe care le avem poate fi o provocare să spunem “nu” la timp, autentic și cu grijă pentru ceea ce avem nevoie. Necazul când îți este greu să spui “nu” este că nu îți dai seama că ai această opțiune. Îți este firesc să accepți, să fii prezent, să ajuți, să repari, să stai la datorie. Aduni tensiune, furie, iritare, resentimente pentru că te decuplezi de ceea ce ești, de ceea ce ai nevoie sau de ceea ce îți dorești. Te bagi singur în jug, și tragi, și tragi, și când răbufnești, cei pe care îi vizezi sunt uimiți sau se supără. Este de neînțeles pentru ei de ce ți-ai luat mai mult decât poți face, și acum, într-o formă sau alta, îi respingi sau îi pedepsești. 

    Să spui nu înseamnă să îți asumi propria persoană, să știi ce ai nevoie, ce îți dorești, ce îți face bine și ce nu, să alegi, să experimentezi, să fii responsabil pentru viața ta, dar să tolerezi și disconfortul celui căruia nu îi dai ce are nevoie. Și peste toate, mai înseamnă si să ai încredere că relația voastra va supraviețui acestui “nu” al tău. 

    Ai învățat să nu te opui tocmai din teama să nu pierzi relații, iubire, atenție sau să nu fii pedepsit. Ești bun, ești apreciat când ești constant disponibil. “Sigur că da”, ar putea fi cel de-al doilea nume al tău. Și tocmai pentru că răbufnești când lucrurile devin copleșitoare, când ai adunat prea mult închei abrupt relații, pentru că trăiești cu impresia că orice ai face nu este destul. Când de fapt, a fost tot timpul la îndemâna ta, cuvântul acela, mic, minuscul, de care îți este teamă – “nu”. Poți trăi cu convingerea că îți trebuie o justificare solidă să spui nu, să îl explici. Dar “nu” este de fapt despre tine, despre cine crezi că ești și de cât de mult înveți să te vezi, despre curajul de a alege conștient, și de a-ți asuma consecințele alegerilor tale. Și dacă sunt relații care se încheie pentru că te-ai exprimat pe tine spunând “nu”, crede-mă pe cuvânt, nu ai pierdut nimic. 

    Asumă-ți așadar exercițiul de a sta cu tine, să te vezi, să te accepți și să poți să arăți asta și lumii largi, iar asta presupune câteodată să spui și “nu”. Simplu și cu curaj.


  • Limite sănătoase pentru relații sănătoase

    Limite sănătoase pentru relații sănătoase

    Limitele sănătoase pe care, ca adulți, învățăm să ni le asumăm, ne asigură o viață emoțională sănătoasă, dar și relații echilibrate, bogate și cu sens.

    Ce presupun însă limitele sănătoase?

    Limitele sănătoase sunt strâns legate de autonomia emoțională: mă cunosc, îmi asum valorile si nevoile mele, sunt responsabil pentru a-mi duce viața în acord cu ele. Grija de propria-mi persoană este în exclusivitate a mea, fără a pierde din vedere ajutorul pe care pot să îl primesc de la cei apropiați. Ajutor pe care pot să îl aștept numai în limita resurselor lor. În egală măsura am în vedere grija și ajutorul pe care eu pot să îl ofer, în limita resurselor mele. Ceea ce simt și cum răspund la ceea ce trăiesc are mai ales legătură cu mine, cu vulnerabilitățile și temperamentul meu, cu alegerile mele. Mă simt confortabil să împărtășesc despre mine, atât cât este necesar în funcție de intensitatea și greutatea relației.

    De ce sunt necesare limitele sănătoase?

    Limitele sănătoase mă protejează și mă ajută să am relații bune. Cunoscându-ma și fiind singurul responsabil de comportamentul meu, sunt predictibil, de încredere și stabil. Nici prea mult, nu mă dau cu totul, iar apoi să dispar ca un fum, nici prea puțin, nu mă închid sub carapacea mea, nu resping. Când sunt confortabil in limitele mele, pot să fiu autentic alături de cei dragi. Nu îmi este frică să spun nu, atunci când este cazul, și ca urmare nu stau la distanță de ceilalți pentru a nu fi invadat. Limitele sănătoase mă ajută să să nu pierd din vedere realitatea, astfel pot să evaluez onest situații mai puțin confortabile, să îmi asum bucata mea și să o rezolv.

    Se întâmplă însă să am limite prea laxe sau dimpotrivă prea rigide față de ceilalți. De ce am ajuns aici?

    Limitele laxe mă lasă cu totul la dispoziția celorlalți. Starea mea de bine, mulțumirea depinde de feed-backul pe care îl primesc de la cei apropiați. Nu știu cine sunt, unde încep și unde mă termin.

    Mama (sau soțul sau prietena) este mulțumit/ă de tine, ești și tu mulțumit/ă. Ai învățat că este periculos să îți dorești lucruri pentru tine, mai mult, dacă ai nevoi și dacă le exprimi, dacă îndrăznești să te ocupi de tine și nu de ceilalți te aștepți să fii pedepsit, rușinat, respins. Este un tipar profund, cu care ai crescut, de care poate uneori nu esti conștient/ă.

    Să spui stop nu reprezintă pentru tine o opțiune. Pentru că pierderea celorlalți este mai dureroasă decât pierderea ta.

    Lipsa limitelor vine și din relația cu părinți intruzivi, ce se identifică cu copii lor, care controlează și dictează, lipsiți de toleranță pentru abilitățile, felul de a fi sau visele copiilor lor, care îi indepărtează de ei înșiși. Mă adaptez făcând pe plac, sunt cu totul la dispoziția ta sau dimpotrivă, mă închid ca o scoică. Doar după gardul meu înalt mă simt în siguranță.

    …“M-am făcut medic, deși as fi vrut să fiu arhitect. Dar am ales până la urmă medicina, pentru că tata și bunicul au fost chirurgi renumiți. Am crescut cu conștiința faptului că numai medicina este o profesie completă. Nici nu se gândeau că puteam să aleg altceva. N-am putut să mă opun, mi-aș fi dorit să o fi făcut. Ei ar fi mândri azi de mine. Am avut succes, dacă succesul îl măsori în bani și reputație. Sau nu am avut succes, dacă succesul îl măsori în mulțumire și relații fericite. ”…

    Când îmi este greu să pun limite, fie pentru că nu știu unde sunt limitele mele, fie pentru că mă tem de consecințe, fac și dau mai mult decât resursele mele în momentul respectiv. Mă înfurii atunci, și pedepsesc sau închei relații, pentru că numai așa mă simt din nou în siguranță. Disconfortul meu ajunge astfel și mai mare.

    Să ies din acest tipar am nevoie să îmi asum ceea ce sunt, să învăț cum să accept și să tolerez nemulțumirea mea și a celor apropiați când ajung la o limită pe care o consider pentru mine esențială.

    Limitele rigide sunt un mod de apărare, de detașare pentru cei ce evită să fie răniți sau să cei care resping cu hotărâre să se simtă vulnerabili, pentru că rănile au fost în trecut mult prea dureroase. Ca o fortăreață bine închisă, par absenți, lipsiți de emoții, detașați de zbaterile lumii, cu convingeri fixe și clare, pe care se așează întreaga lor lume interioară. Orice fisură în fortăreața lor înseamnă haos, impredictibilitate, neliniște foarte mare.

    Acum am să vă invit să vă imaginați relația unui părinte care nu știe să pună limite cu copilul său. El, părintele, va fi când prea permisiv, când prea rigid, când prea iubitor, când prea furios. Inconsistent. Copilul va crește el însuși fără structură. În cazul unui părinte rigid copilul se va simți controlat, incapabil să găsească un mod de conectare emoțională cu părintele său, uneori copleșit, de multe ori neînțeles, singur sau respins.

    Avem nevoie așadar pentru noi, pentru copiii noștri, pentru relațiile sănătoase să învățăm care sunt limitele sănătoase.

    Cum pot învăța să pun limite sănătoase?

    În primul rând am nevoie să învăț să mă cunosc și să mă accept. Care sunt lucrurile în care cred, care mă definesc, care dau sens vieții mele, valorile mele? Ce îmi place și ce nu îmi place? Ce anume am nevoie de la mine și de la cei apropiați și cum exprim aceste nevoi? Cum am grijă de mine și cum mă simt cum când am grijă de mine? Apoi să îmi asum responsabilitatea vieții mele cu bune și grele. Să învăț când să spun nu, să experimentez în contexte diferite. Să închei relațiile toxice în care povestea este despre celălalt și niciodată despre mine. Să am curaj să îmi asum deciziile mele, să mă las văzut așa cum sunt.

    Și da, voi fi mai liber și voi avea alături persoane ce mă vor aprecia pentru ceea ce sunt, si mai puțin pentru ceea ce au nevoie.