…“Nu ești în stare! Nu ești în stare!Nu ești în stare!”
Ședința se terminase. Nu, nu a fost un fiasco. Avea de refăcut numai o parte din raport, apoi de reformulat concluziile. Oamenii erau mulțumiți de rezultate. Una peste alta, a fost un an bun. Mai făcuse asta de nenumărate ori. Și totuși…
”Trebuia să fie perfect. De fapt nu ești capabil. Nu ești în stare! Pur și simplu nu ești în stare!”
A stins lumina în birou, și-a pus căștile și a pornit muzica. Avea nevoie să își oprească mintea. Gândurile aproape că îl sufocau. Mâine era o noua zi și trebuia să se apuce serios de treabă.…Își dorea numai să fie în stare, dacă ar putea să fie în stare!
…
Greșim sau performăm, facem lucruri bune, sau se întâmplă să o mai dăm în bară, este firesc. Progresul, creșterea noastră pot avea loc acceptându-ne greșeala, să cad și să mă ridic, tolerându-ne îndoielile, “sunt ok?, este suficient? oare o să reușesc?” Pentru a putea însă să acceptăm ca a greși face parte dintr-un proces normal de creștere este necesar să fii fost accepatați, necondiționat, cu bune și cu mai puțin bune, în momentele de strălucire, dar și în cele de căutare, de către cei ce ne-au avut în grijă – părinți, bunici, învățători sau profesori. Mulți dintre noi experimentează, ca vulnerabilitate centrală a existenței lor, durerea de a se simți defecți, insuficienți, pentru ei înșiși și pentru ceilalți. Emoția ce se insinuează si nu îi mai părăsește este rușinea – oamenii vor râde de mine; dacă ar afla cum sunt de fapt nu ar mai sta lângă mine, din cauză că sunt incapabil, că nu am dat suficient, am fost părăsit de iubită sau am pierdut promovarea. Pentru că vocea mea critică îmi spune constant că sunt lipsit de valoare, mă subestimez, fie explicit, față de ceilalți sau tăcut, în mintea mea, ascuns adânc înăuntru. Le permit celorlalți să mă pună în poziții de inferioritate; pentru că merit critica, nu mă revolt atunci când sunt denigrat sau când sunt prost tratat, adesea nu simți furie pentru abuzurile din diversele relatii, ci tristețe și rușine.
Cum se formează și cum se manifestă acest tipar?
Când suntem criticați, loviți, pedepsiți, pentru cum arătam, pentru ceea ce spunem, pentru ceea ce facem, învățăm că suntem defecți. Dacă ni se spune că lucrurile în familie merg prost din cauza noastră, învățăm că suntem defecți – “mai bine nu vă aveam, viața mea ar fi fost mai bună fără voi”. Atunci când părinții favorizează un frate/soră față de altul sau când pur și simplu îți arată că nu ești iubit, mintea ta de copil înțelege că lucrurile se întâmplă astfel pentru că nu ești suficient de bun, pentru că ești defect, pentru că, dacă ai fi fost valoros, situația ar fi fost cu totul alta. Tu ești de vină, criticile părinților erau indreptățite. Iar atunci când tu ești de vină, cu adevărat nu meriți să fii iubit, nu meriți să primești înțelegere. Este dureros să te simți inadecvat, lipsit de valoare, în pericol constant de a-ți fi expuse slăbiciunile.
De aceea, cei care au acestă vulnerabilitate sunt adesea atrași de parteneri la fel de critici și de punitivi cum au fost părinții lor.
Pentru că adaptarea în mediul toxic de proveninență era o condiție pentru supraviețuire, cei care au ca vulnerabilitate schema de “Defecțiune/Rușine – Sunt lipsit de valoare” pot acționa la poluri diametral opuse – sunt fie cei care și-au internalizat critica, și răspund ca atare “nu sunt bun, merit să fiu tratat ca atare” sau la polul opus, sunt cei care ar face orice pentru a arăta o imagine perfectă – se înfurie când simt că le sunt expuse defectele, atacă, au o toleranță scăzută la greșeli, sunt reci și detașați.
Această schemă cognitivă, de a fi defect, de a simți că ceva în tine nu este ok, o trăiesc în mod paradoxal mulți oameni de succes. Adânc ascunsă în suflet se află teama că vor fi expuși public, că nu sunt atât de buni pe cât lasă să se vadă, că nu va mai trece mult și ceilalți îi vor vedea, precum copilul pe împăratul lipsit de haine și vor fi arătați cu degetul – “hahaha, de fapt împăratul este dezbrăcat.”
Cum putem ieși din această capcană?
In primul rând este important să fim conștienți de vocea critica din mintea noastră care ne pune jos cu fiecare ocazie. Cei mai mulți dintre noi asociază critica cu progresul – daca nu mă critic, cum pot să progresez? Răspunsul sănătos pe care mintea noastră îl poate da este cel de autocompasiune, de înțelegere, nu de justificare narcisistă a acțiunilor mele sau de critică.
O altă cale de însănătoșire este să aleg să mă înconjor de persoane pozitive, să închei relațiile toxice cu cei care mă judecă și care sunt în permanență nemultumiți de ceea ce eu sunt sau de ceea ce le ofer.
Deasemenea, este important să fiu obiectiv cu defectele sau limitele pe care le am, să fiu conștient de ele și de măsura în care le pot corecta, să înțeleg cum îi afectează pe ceilalți ceea ce eu fac – pot să întărzii frecvent, sau să flirtrez mai mult decât e cazul la petreceri, să uit să întorc apelurile ratate primite de la soț sau de la soție, să evit ședințele cu părinții de la școala copiilor și multe altele.
Cei care au fost criticați, cresc ei înșiși ca adulți critici – fiți conștient de acest comportament și opriți-l.
Și, ca în cazul celorlaltor tipare cognitive și compoartamentale pe care le retrăim de-a lungul vieții, și pentru schema despre rușine și lipsa de valoare, este important să ne împrietenim cu noi înșine, cu onestitate și bucurie, să fim conștienți de ceea ce suntem, să nu ne ascundem de eșecurile și greșelile noastre, să ne onorăm victoriile, mici și mari, să rămânem prezenți, zi de zi, în pielea noastră.
