Corina Dobre

Etichetă: furie

  • Cum se simte depresia

    Cum se simte depresia

    Este greu să înțelegi cu adevărat depresia dacă nu ai căzut în hăurile sale necuprinse sau dacă nu ai trăit-o lângă cineva drag, afectat de această tulburare.

    Depresia te prinde ca într-o menghină, distorsionează tot ceea ce trăiești, și ca toate bolile minții, este o suferință invizibilă.

    Ceea ce cu un timp în urmă avea sens și îți aducea bucurie, se transformă acum într-o rană continuă, o durere ce te îndepărtează de tine și de cei ce ar vrea să te ajute. Nu te poți uita nici la cerul senin cu soarele ce zâmbește, nu  te poți bucura de râsul copiilor, sau de grija prietenilor sau a partenerului. Mintea ta îți spune că este poate prea puțin sau poate prea târziu sau că oricum nu contează. Și te simți vinovat, furios și rușinat, pentru că viața ta arată frumos pentru toți ceilalți, doar tu o vezi lipsită de valoare.

    Dacă ai putea să dormi! Dar câteodată somnul te scufundă mai rău în letargie, zaci lipsit de vlagă sub plapumă. Cel mai bine ar fi ca toți să uite de tine, să dispari, tu și tristețea ta dureroasă.

    Și chiar dacă ai vrea să te apuci de ceva, ți se pare inutil și fără sens. Ești blocat, te simți neputincios. Îți rămân treburi, din ce în ce mai multe, neterminate și te critici intens pentru neputința ta. Nimic din exterior nu justifică această delăsare. Adormi la un moment dat, o binecuvântare, dar somnul îți este agitat, te trezești în scurt timp mai obosit decât atunci când te-ai culcat.

    “Nu înțeleg ce îți lipsește!”, “Vreau să mă iubești”, “Dar sunt aici!”, “Nu, nu esti, nu te simt!” plângi, și plângi, și plângi și plânsul care te elibera, devine și el o povară.

    “Uită-te la mine!” și “Pleacă vreau să fiu singură”, “Nu înțeleg pentru ce ne zbatem”, “Nu vreau să mai trec prin asta!”

    Strigăte ale unei disperări, asurzitoare câteodată, mute de multe ori. Tristețe, furie, nelinșite, rușine, neputință, vinovăție și un gol imens.

    Depresia este o boală a singurătății, a unei singurătăți dureroase. Dacă ai putea să primești pe cineva în negura ta, răul ar fi mai suportabil. Și deși îți dorești să îți fie cineva aproape, respingi și pedepsești.

    Îți restrângi atenția mai ales spre tine, ești hipervigilent la ceea ce simți, la ceea ce mintea ta îți spune. Și îți spune multe, multe și amestecate, nimic de bine, îți întoarce răul, neputința și durerea pe toate părțile. Și ești epuizat. Epuizat și amorțit.

    Depresia este o boală, și ai nevoie să o accepți și să o tratezi ca pe o boală, să înveți despre ea și despre simptomele ei. Mai ales în forma acută este important să ceri ajutor de specialitate. Odată ce ai depășit momentul cel mai de jos, când începi să îți aduni din nou puterile, încearcă să îi înțelegi contextul și care îi este rolul în viața ta. Este esențial să înveți cum să ai grijă de tine, la fel de importantă cum este insulina pentru un diabetic – cât de mult muncești, care este locul momentelor dragi în viața ta, cine și ce îți produce bucurie, cum să ai compasiune și căldură față de tine în primul rând. Și apoi nu uita să îți aduci alături persoane dragi ce te pot ajuta, fără să te judece. Investește în relații cu sens și învață să primești ceea ce îți oferă cei ce te iubesc.

  • Ce spun emoțiile pe care le ascund băieții

    Ce spun emoțiile pe care le ascund băieții

    Un mod de a înțelege lumea băieților este să ne uităm cu curaj și sinceritate la durerile lor, la ceea ce încearcă să  ascundă de ei și de noi. Să înțelegem cum se formează fricile, temerile lor și care este substratul acestora din perspectiva diferențelor biologice și culturale.

    Una dintre fricile pe care băieții le trăiesc cel mai intens este aceea de a nu fi văzuți ca fiind slabi, lipsiți de putere. Spre deosebire de fete, băieții sunt mai competitivi, mai impulsivi, mai agresivi, caracteristici care își au rădăcina în diferențele biologice. Studiile arată că testosteronul, hormonul care definește masculinitatea, susține agresivitatea și dorința de competiție a băieților încă de la vârste foarte fragede. Orientarea spre acțiune, nevoia de a câștiga, de a fi puternic sunt determinate la băieți atât biologic, cât și social. Ei cresc înconjurați de “îndemnul” de a nu dezamăgi, de a-și confirma “bărbăția”: “ești băiat mare, nu mai plânge”, “ce ești tu, fetiță?!”. Își integrează convingerea că nu trebuie să fie văzuți slabi, că nu trebuie să-și arate limitele – emoția pe care o trăiesc odată expuși propriilor lor limite fiind cea de rușine. Iar rușinea îi împinge să își dorească ca masca de detașare sub care învață să se ascundă să devină pe an ce trece mai impenetrabilă.

    Creierul băieților spre deosebire de cel al fetelor, se pare că are mai puțin dezvoltată zona care gestionează vorbirea și limbajul. Prin urmare, încă de la vârste mici, băieții sunt în urma fetelor în ceea ce privește exprimarea experiențelor prin cuvinte, au în general nevoie de suport pentru redarea emoțiilor și a trăilor. Furia este emoția despre care băieții sunt cel mai adesea încurajați să vorbească, este singura emoție acceptabilă social pentru ei,  iar despre tristețe discută cel mai rar cu părinții sau prietenii.

    Pentru că biologic sunt mai puțin predispuși să redea cu ușurință trăirile interioare, iar social sunt constrânși de presiunea de a purta o mască de putere și control, băieții învață să crească detașați emoțional de ei înșiși și de cei din jur. Învață de mici să le fie frică că vor fi etichetați ca vulnerabili, și astfel vor fi excluși din grup, marginalizați, respinși, rușinați.

    Începând cu perioada de prepubertate, când apar primele îndrăgosteli, o altă teamă a băieților este aceea de a fi respins de o fată. Ca și fetele, se îndrăgostesc, își doresc să se apropie. Biologia însă este mai prietenoasă cu fetele în ceea ce privește relaționarea, ca urmare a modului în care creierul lor este construit, spre deosebire de băieți, orientați mai degrabă înspre acțiune. Tocmai pentru că băieții “construiesc”, este important să învețe cum să se apropie de o fată, cum să îi facă curte, cum să nu rămână blocați în frica lor de irelevanță, de a fi confruntați cu temerea nerealistă că nu sunt suficient de buni.

    Ca părinți de băieți, cunoscându-le biologia, îi putem ajuta să se se bucure de ceea ce aceasta le oferă – să le oferim contexte în care să își dezvolte nevoia de a acționa, de a construi, de a fi relevanți în ceea ce fac, să îi susținem în nevoia de a fi competitivi, dar și să îi ajutăm să își găsească “arena” potrivită să crească, să învețe cum să piardă, dar și să știe cum să lupte pentru a câștiga. În același timp, este important pentru băieți să le creăm cadrul în care să învețe despre ei înșiși și despre cum se construiesc relațiile. Cum să exprime ceea ce simt: că a fi în contact cu tine înseamnă, de fapt că ești puternic, și nu slab.

    Și, nu în ultimul rând, să învățăm noi înșine că tristețea, rușinea și frica băieților sunt emoții reale și dureroase, pe care dacă nu învață să le exprime, să le înțeleagă mesajul, riscă să rămână împietriți, blocați și îndepărtați de ei înșiși, de cei pe care ar vrea să-i iubească, vor fi departe de a-și atinge potențialul.

  • Despre manipulare si narcisiști

    Despre manipulare si narcisiști

    Relațiile din viața fiecăruia, de iubire, de prietenie, de colegialitate sau chiar de afaceri au sens, pot să crească, să capete consistență numai dacă protagoniștii își pot exprima echilibrat nevoile, emoțiile, pot cere si primi cu aceeași măsură. Au loc în mod egal. Fiecare are în vedere ca binele lui să nu împuțineze binele iubitului, prietenului sau colegului. Sunt relații sănătoase, între adulți asumați, bine construiți.

    Există persoane apropiate, alături însă de care te simți confuz, cel mai adesea vinovat că lucrurile nu merg, responsabil pentru ei și nevoile lor. Ești prins ca musca în dulceață și orice ai face nu găsești o cale de mai bine.  Ai mari șanse să fii în relație cu un narcisist/ă, iar principalul instrument cu care te ține legat să fie manipularea.

    Un tipar evident al narcisistului – grandios, arogant, rece, lipsit de empatie, centrat evident pe sine și pe nevoile lui, este mai ușor de depistat. Și acest narcisist evident manipulează – te minte, îți prezintă realitatea distorsionat, te învinovățeste pentru ce nu merge bine. Cei mai mulți dintre noi, tocmai pentru că lucrurile sunt mai clare, pot să fugă, să pună limite când situația devine prea gogonată.

    Dar ce te faci cu lupul în blană de oaie? Pentru că da, există un tipar ascuns al narcisistului – cel bun, și grijuliu, și loial si atent, dar care în fapt se asociază cu tine, așa cum spune el “te alege”, pentru propia lui imagine sau pentru ce ai să îi oferi sau, de ce nu, pentru continua lui gratulare. Poți să fii orbit de grija lui, de imaginea caldă și echilibrată, înțeleaptă pe care și-o proiectează.

    Evident, cu totii vrem să fim iubiți și apreciați, văzuți și înțeleși. În prima parte a relației, un narcisist exact asta îți poate oferi – ești tot ceea ce aștepta, te copleștește cu atenție, ce este mai bun este pentru tine. Relația cu tine este centrul vieții lui, te căuta de nu știu când și acum ai apărut. Aproape că pare prea frumos să fie real. Te lași cu totul pe mâna lui/ei. Este o persoană așa deosebită. Și de ce să nu o faci? Nu îți mai trebuie nimic altceva. Când ai lăsat toate scuturile, când lumea ta este umplută numai de el/ea, îți trage preșul de sub picioare. Deja infiltrat în toate fibrele tale, narcisistul te convinge, idee cu idee că noroc cu el/ea, că stă cu tine, îți arată că albul este negru și că negru este alb. Te simți defect, din zi în îi mai mult. Ceea ce îți oferă el/ea este cu mult peste ceea ce primește de la tine. Realitatea ți se dizolvă, nu mai știi cine ești cu adevărat, senzația pe care o ai, în momente de mare tensiune este că îți pierzi mințile. Da, ti-ar putea spune că este firesc să îți dorești stabilitate și echilbru, dar el/ea este stabilitatea si echilibrul în persoană, tu ești derutat sau vulnerabil și nu poți, nu stii sau nu vrei să apreciezi. Realitatea pe care tu ai trăit-o este constant pusă sub semnul întrebării – tu tii minte că lucrurile s-au întâmplat într-un anumit fel, el/ea îți demontează bucată cu bucată relatarea, ți s-a părut, nu a fost așa, nu a spus asta, ai înțeles greșit  sau oricum argumentele tale sunt nererelvante, prostești, dovadă a imaturității sau a sensibilității tale excesive. La propriu, nu te mai poți sprijini pe nimic concret. Singurul punct stabil din această ecuație este chiar el, narcisistul.

    Narcisistul poate fi o victimă continuă, dacă ție ți se întâmplă ceva îngrozitor, de exemplu ai fost dat afară, problema lui este de 100 de ori mai mare, el nu a fost promovat așa cum ar fi meritat si asta este discuția pe care trebuie să te concentrezi. Tu mori de foame sau nu mai ai un acoperiș desupra capului, dar el este cel rănit/ă sau neapreciat/ă, durerea lui este nesfârsită, are nevoie de tine, se așteaptă să îl înțelegi. Și cum să nu înțelegi, el o persoană așa de bună, specială, nevoită să treacă prin toate aceste umilințe. Te străduiești să îi fii alături, dar te simți împuținat după fiecare interacțiune. Se înfurie când nu îi mai dai cât să îi ajungă. Încerci să te aperi, și atunci te pedepsește. Dispare, ca tu din teama de a nu pierde relația să renunți și mai mult la ceea ce ești. Să îl implori să îți fie alături. Și uneori o faci.

    Dacă faci greșeala să te arăți vulnerabil, să nu ai dubiu că nu va folosi acest lucru împotriva ta – nu poate discuta cu tine pentru că ești nerezonabil, ai nevoi de neînțeles pentru el/ea. Ca atunci de exemplu când ai așteptat să te sune de ziua ta, de care el uitase, și tu încerci să îi spui că ești dezamăgit, dar serios acum, îți permiti să fii rănit din atâta lucru? La cât de multe ti-a dat, te legi de așa un amănunt, în loc pur și simplu să îl venerezi în continuare?! Te simți vinovat, aproape că ti-ai cere iertare, dacă nu ai simți că totuși ceva nu este în regulă.

    Narcistului îi este pur și simplu greu să accepte că sunt zone în care ești bun, unde te simți confortabil. Poți să fii bun, dar numai acolo unde el consideră că este cazul. Ești bine văzut la servici, oricum este nerelevant, este un job de fraieri. Ai reușit să pui pe picioare un proiect important pentru tine, te bucuri de rezutate – desigur altcineva, poate chiar el a făcut asta înaintea ta, n-are rost să te împăunezi. Hai mai bine să ne întoarcem la ce este mai important în relația voastră,  știi deja, desigur, persoana lui.

    Și, după toate cele de mai sus, ca prin minune, se întâmplă să facă un gest măreț, răsunător, poate pentru că vede cum îți pălește în minte si suflet imaginea lui sau poate că chiar îi este teamă că pleci. Și te copleșteste din nou cu grija și afecțiunea lui, sunteți ca la început. Și te minți că totul este bine. Dacă te-ai străduit, vezi, acum si primești. Are dreptate, tu ești cel defect care nu apreciază. Pare atent si spășit, dar cum știm, lupul își schimbă părul, dar năravul ba. În scurt timp vă întoarceți din nou în același dans al manipulării, al distorsionării.

    De ce să stai într-o astfel de relație? Poate pentru că nu ai primit nicicând cu adevărat afecțiune, iar momentele de așa zisă grijă, complimentele și reasigurarea pe care le primești de la un narcisist îți crează iluzia că dacă ai putea să îi fii alături așa cum îți cere vei primi constant ceea ce atât de mult îți dorești. Ai putea sta poate și ca să îți demonstrezi că nu esti atât de defect, că dacă te străduiești suficient poți să fii acceptat – ești bun, ești performant, ești valoros, și cu cât este mai greu, cu atât să fie, pentru tine rezultatele si recunoasterea mai importante Ai putea să stai tocmai pentru că narcisistul îți dă consistență. Nu știi cine ești și ce vrei, iar modul sigur în care el își exprimă nevoile, viziunea clară pe care și-o conturează devin și ale tale. Îți dă un scop și un sens. Responsabilitatea unei relații este însă împărțită la doi. Ai nevoie să înveți cum să ai grijă de tine, care îți sunt vulnerabilitățile pe care narcisistul cu atât de mult talent le speculează. Poate deprivarea emoțională, poate rușinea de a fi defect, poate propria ta submisivitate, incapacitatea de a te exprima, de a-ți alege un drum sau o direcție. Să poți face față relației cu un narcisist, să pui limite, să îți bandajezi rănile, presupune să te aduci în contact cu propria ta realitate – ce vreau, ce îmi doresc, care sunt valorile mele, ce este important pentru mine, ce am eu să îmi asum din această relație. Un drum lung și greu, de construcție, dar pe care merită să îl strabați, pentru tine, și de ce nu, pentru partenerul, prietena sau prietenul tău narcisist. Dacă tu te construiesti sănătos, are o sansă și el/ea să se întoarcă în realitate.

  • Rușinea de a fi imperfect

    “…

    A închis telefonul cu mintea zbârnâindu-i. Îi țiuiau urechile. Cum de a fost așa naivă? De ce s-a lăsat păcălită? Cică erau prietene. Cum să își facă o firmă numai a lor și să mute toate contractele? Doar că era gravidă?

    Se sufoca. Dacă ar fi putut, ar fi vomitat. Și mațele și le-ar fi dat afară. Mintea ei căuta un sens. Un sens aproape de negăsit.

    Contruieseră pas cu pas, munciseră zile în șir să câștige contract după contract. Erau asociate. Doamne, Dumnezeule, asociate. Atâtea planuri. Atâta risipă de idei și de energie.

    Oare daca ar fi fost mai prevăzătoare ar fi putut să anticipeze? Oare s-a implicat prea mult? Sau prea puțin? Ar fi trebuit să clarifice mai clar prin documente ce aveau fiecare în firmă? Se simțea ultima proastă.

    Le primise la ea în casă, la mase vesele de familie. Veniseră la nunta ei, au râs și au plâns împreună. Le povestise durerile ei. S-a scuturat ca de un gând de nesuportat. Din nou un eșec. Dacă ar fi putut și-ar fi tras două palme. Să se trezească. Furia pe ea creștea ca un tăvălug. O tensiune de nesuportat. Dar cel mai greu, îi era rusine. Din nou. Îi era rușine cu ea, cu incompetența ei.  O rușine copleșitoare.

    ….”

    Relațiile sunt suportul fiecăruia dintre noi. Ne naștem într-o relație, creștem bazându-ne pe relații, relațiile ne aduc fericire sau dimpotrivă ne pot produce multă durere. Când relația cu părinții nu merge bine, un mod de a o asigura este de a încerca să anticipezi și să faci lucrurile perfect.

    “Dacă mă port bine, dacă sunt cuminte mama nu o să mai fie tristă, o să se joace cu mine.”

    “Dacă fac curat în casă, poate tata nu o sa se mai înfurie pe mama, și nu o să o mai lovească”

    “Dacă mă străduiesc și sunt atent, poate mama nu o să mai imi spună că sunt superficial”

    “Dacă iau note mari, poate tata o să se uite cu mândrie și la mine, cum se uită la fratele meu.”

    Dacă fac lucurile perfect sper că o să fiu acceptat, iubit sau nu o să mai fiu pedepsit. 

    Perfecționismul este legat de relații. Nu am nevoie să fiu perfect numai pentru mine însumi. O mamă perfectă, un soț perfect, o prietenă perfectă, un angajat perfect, un coleg perfect – toate îmi asigură relațiile cu cei ce imi sunt importanți.

    Perfecționistul pune presiunea pe sine și pe cei din jur ca rezultatele să fie cele așteptate, neapărat perfecte. Greșeala este o catastrofă. Dacă am dat greș nu mai știu cine sunt. Întreaga mea persoană este pusă sub semnul întrebării. Greșeală poate să fie că nu sunt primul, al doilea să fie inacceptabil, sau că nu sunt constant în primii 5% cei mai talentati, se întâmplă când sunt printre cei mai buni, să fiu doar mediu, dar asta este inadmisibil. Eșecul, după standardele perfecționistului, este o disoluție a sinelui, dacă nu pot fi perfect cine sunt, ce mă fac?

    Adesea perfecționistul se supraîncarcă, preia activități pe care ar putea foarte bine să le facă altcineva, pentru că numai așa este sigur că lucrurile vor ieși cum trebuie. Este o povară pentru cei din jur, pentru că în nevoia de a fi perfect, este critic, cere prea mult, respinge. Și adesea rămâne singur, plin de resentimente, furios pe ceilalți și pe sine.

    De cele mai multe ori numai rezultatul contează. Se întâmplă să îl atingă, după multă muncă, dar deaparte de a fi mulțumit, sleit de efort, golit pe dinăuntru, își propune următorul țel. Dacă ajung acolo o să fie mai bine.

    Perfecționistul nu face neapărat lucrurile perfect, are însă nevoie ca ele să fie perfecte, pentru că numai astfel, pe o perioadă scurtă, tensiunea interioră poate fi eliberată. Din teama de a nu greși, de a nu se supune la propria imperfecțiune se întâmplă să renunțe la proiecte, să aleagă numai zonele unde știe că va excela. In mod paradoxal, amânarea este tot un răspuns al perfecționismului. Nu știu dacă o să îmi iasă sau nu, așa încât, o las pe mai târziu, iar mai târziu se va simți vinovat că nu s-a apucat de treabă, și va amâna din nou. Intră astfel într-un cerc vicios.

    Va închide relații care îi vor confrunta propriile limite sau se va simți exclusiv vinonvat, rușinat pentru relațiile care nu merg bine.

    În spatele dorinței de a face lucrurile la standarde de multe ori nerealiste, perfecționistul trăiește, aproape constant, frica, neliniștea, rușinea de a fi văzut ca imperfect, defect. O tensiune surdă, continuă. Căută, adesea încrâncenat un drum ce pare să fie de negăsit.

    Ca și copil, perfecționistul a avut nevoie să își așeze lumea astfel încât să fie predictibilă. Pentru că   nu putea conta pe părinte pentru a-i organiza lumea interioară, dimpotrivă acesta mai degrabă o dezorganiza – prin critică, prin absență, prin respingere, prin abuz –  copilul a învățat că “dacă pot fi perfect, pot fi o partea a unei lumi predictibile și coerente, în care sunt acceptat, confirmat și valorizat.” (Greenspon, 2008). În final, dorința perfecționistului este de a conserva relația principală – “numai dacă ar mai fi trăit mama să mă vadă.”

    720eb344bade763d9fb2bf4b3b1332c4Drumul de vindecare al unui perfecționist este cel de acceptare a sa, de împăcare cu trecutul, de confruntare cu limitele și cu sine însuși – cum sunt și de ce anume am în mod real nevoie. Să te confrunți cu propria imperfecțiune, pentru un perfecționist este aproape de neimaginat. Este dureros, greu, dar necesar. Are nevoie să se expună pentru a-și găsi liniștea. Pentru a putea merge însă pe acest drum, este indispensabil suportul celor apropiați, este important să își aducă alături oameni care să îi ofere relații calde, sănătoase, în care să știe că dacă învață să fie vulnerabil, va fi acceptat. Și astfel, ca de fiecare dată, cercul se închide – rănit într-o relație, într-o relație își poate găsi complet vindecarea.