Corina Dobre

Etichetă: rusine

  • Cum se simte depresia

    Cum se simte depresia

    Este greu să înțelegi cu adevărat depresia dacă nu ai căzut în hăurile sale necuprinse sau dacă nu ai trăit-o lângă cineva drag, afectat de această tulburare.

    Depresia te prinde ca într-o menghină, distorsionează tot ceea ce trăiești, și ca toate bolile minții, este o suferință invizibilă.

    Ceea ce cu un timp în urmă avea sens și îți aducea bucurie, se transformă acum într-o rană continuă, o durere ce te îndepărtează de tine și de cei ce ar vrea să te ajute. Nu te poți uita nici la cerul senin cu soarele ce zâmbește, nu  te poți bucura de râsul copiilor, sau de grija prietenilor sau a partenerului. Mintea ta îți spune că este poate prea puțin sau poate prea târziu sau că oricum nu contează. Și te simți vinovat, furios și rușinat, pentru că viața ta arată frumos pentru toți ceilalți, doar tu o vezi lipsită de valoare.

    Dacă ai putea să dormi! Dar câteodată somnul te scufundă mai rău în letargie, zaci lipsit de vlagă sub plapumă. Cel mai bine ar fi ca toți să uite de tine, să dispari, tu și tristețea ta dureroasă.

    Și chiar dacă ai vrea să te apuci de ceva, ți se pare inutil și fără sens. Ești blocat, te simți neputincios. Îți rămân treburi, din ce în ce mai multe, neterminate și te critici intens pentru neputința ta. Nimic din exterior nu justifică această delăsare. Adormi la un moment dat, o binecuvântare, dar somnul îți este agitat, te trezești în scurt timp mai obosit decât atunci când te-ai culcat.

    “Nu înțeleg ce îți lipsește!”, “Vreau să mă iubești”, “Dar sunt aici!”, “Nu, nu esti, nu te simt!” plângi, și plângi, și plângi și plânsul care te elibera, devine și el o povară.

    “Uită-te la mine!” și “Pleacă vreau să fiu singură”, “Nu înțeleg pentru ce ne zbatem”, “Nu vreau să mai trec prin asta!”

    Strigăte ale unei disperări, asurzitoare câteodată, mute de multe ori. Tristețe, furie, nelinșite, rușine, neputință, vinovăție și un gol imens.

    Depresia este o boală a singurătății, a unei singurătăți dureroase. Dacă ai putea să primești pe cineva în negura ta, răul ar fi mai suportabil. Și deși îți dorești să îți fie cineva aproape, respingi și pedepsești.

    Îți restrângi atenția mai ales spre tine, ești hipervigilent la ceea ce simți, la ceea ce mintea ta îți spune. Și îți spune multe, multe și amestecate, nimic de bine, îți întoarce răul, neputința și durerea pe toate părțile. Și ești epuizat. Epuizat și amorțit.

    Depresia este o boală, și ai nevoie să o accepți și să o tratezi ca pe o boală, să înveți despre ea și despre simptomele ei. Mai ales în forma acută este important să ceri ajutor de specialitate. Odată ce ai depășit momentul cel mai de jos, când începi să îți aduni din nou puterile, încearcă să îi înțelegi contextul și care îi este rolul în viața ta. Este esențial să înveți cum să ai grijă de tine, la fel de importantă cum este insulina pentru un diabetic – cât de mult muncești, care este locul momentelor dragi în viața ta, cine și ce îți produce bucurie, cum să ai compasiune și căldură față de tine în primul rând. Și apoi nu uita să îți aduci alături persoane dragi ce te pot ajuta, fără să te judece. Investește în relații cu sens și învață să primești ceea ce îți oferă cei ce te iubesc.

  • Ce spun emoțiile pe care le ascund băieții

    Ce spun emoțiile pe care le ascund băieții

    Un mod de a înțelege lumea băieților este să ne uităm cu curaj și sinceritate la durerile lor, la ceea ce încearcă să  ascundă de ei și de noi. Să înțelegem cum se formează fricile, temerile lor și care este substratul acestora din perspectiva diferențelor biologice și culturale.

    Una dintre fricile pe care băieții le trăiesc cel mai intens este aceea de a nu fi văzuți ca fiind slabi, lipsiți de putere. Spre deosebire de fete, băieții sunt mai competitivi, mai impulsivi, mai agresivi, caracteristici care își au rădăcina în diferențele biologice. Studiile arată că testosteronul, hormonul care definește masculinitatea, susține agresivitatea și dorința de competiție a băieților încă de la vârste foarte fragede. Orientarea spre acțiune, nevoia de a câștiga, de a fi puternic sunt determinate la băieți atât biologic, cât și social. Ei cresc înconjurați de “îndemnul” de a nu dezamăgi, de a-și confirma “bărbăția”: “ești băiat mare, nu mai plânge”, “ce ești tu, fetiță?!”. Își integrează convingerea că nu trebuie să fie văzuți slabi, că nu trebuie să-și arate limitele – emoția pe care o trăiesc odată expuși propriilor lor limite fiind cea de rușine. Iar rușinea îi împinge să își dorească ca masca de detașare sub care învață să se ascundă să devină pe an ce trece mai impenetrabilă.

    Creierul băieților spre deosebire de cel al fetelor, se pare că are mai puțin dezvoltată zona care gestionează vorbirea și limbajul. Prin urmare, încă de la vârste mici, băieții sunt în urma fetelor în ceea ce privește exprimarea experiențelor prin cuvinte, au în general nevoie de suport pentru redarea emoțiilor și a trăilor. Furia este emoția despre care băieții sunt cel mai adesea încurajați să vorbească, este singura emoție acceptabilă social pentru ei,  iar despre tristețe discută cel mai rar cu părinții sau prietenii.

    Pentru că biologic sunt mai puțin predispuși să redea cu ușurință trăirile interioare, iar social sunt constrânși de presiunea de a purta o mască de putere și control, băieții învață să crească detașați emoțional de ei înșiși și de cei din jur. Învață de mici să le fie frică că vor fi etichetați ca vulnerabili, și astfel vor fi excluși din grup, marginalizați, respinși, rușinați.

    Începând cu perioada de prepubertate, când apar primele îndrăgosteli, o altă teamă a băieților este aceea de a fi respins de o fată. Ca și fetele, se îndrăgostesc, își doresc să se apropie. Biologia însă este mai prietenoasă cu fetele în ceea ce privește relaționarea, ca urmare a modului în care creierul lor este construit, spre deosebire de băieți, orientați mai degrabă înspre acțiune. Tocmai pentru că băieții “construiesc”, este important să învețe cum să se apropie de o fată, cum să îi facă curte, cum să nu rămână blocați în frica lor de irelevanță, de a fi confruntați cu temerea nerealistă că nu sunt suficient de buni.

    Ca părinți de băieți, cunoscându-le biologia, îi putem ajuta să se se bucure de ceea ce aceasta le oferă – să le oferim contexte în care să își dezvolte nevoia de a acționa, de a construi, de a fi relevanți în ceea ce fac, să îi susținem în nevoia de a fi competitivi, dar și să îi ajutăm să își găsească “arena” potrivită să crească, să învețe cum să piardă, dar și să știe cum să lupte pentru a câștiga. În același timp, este important pentru băieți să le creăm cadrul în care să învețe despre ei înșiși și despre cum se construiesc relațiile. Cum să exprime ceea ce simt: că a fi în contact cu tine înseamnă, de fapt că ești puternic, și nu slab.

    Și, nu în ultimul rând, să învățăm noi înșine că tristețea, rușinea și frica băieților sunt emoții reale și dureroase, pe care dacă nu învață să le exprime, să le înțeleagă mesajul, riscă să rămână împietriți, blocați și îndepărtați de ei înșiși, de cei pe care ar vrea să-i iubească, vor fi departe de a-și atinge potențialul.

  • De ce îmi aleg un partener narcisist

    De ce îmi aleg un partener narcisist

    “Am încercat să îi fiu alături cât de bine am putut, dar nicicând nu a fost îndeajuns. Când am avut însă eu nevoie de susținere, a dispărut, s-a simțit copleșită.”

    “Nicicând nu sunt mai fericită ca atunci când se întoarce la mine. Știu că în final, după  toate aventurile tot pe mine mă iubește.”

    “Ne-am înțeles de la început să avem numai o relație sexuală, fără nici un fel de alte implicații, eu sunt de vină că m-am îndrăgostit. Îl înțeleg că îl irită pretențiile mele, dar am nevoie de mai mult și nu știu ce să fac.”

    “M-am transformat în bărbatul pe care atât de mult și l-a dorit, este mândră de mine când suntem în public, acasă însă pare că suntem doi străini.”

    O relație alături de un partener narcisist este o provocare continuă – îl înțelegi, ai grijă de ceea ce are nevoie, încerci să anticipezi și să îi faci pe plac, ești de vină pentru că nu ești suficient de atent, de prezent, de bun sau de grijuliu, îl faci de râs sau dimpotrivă îl eclipsezi. Întreaga voastră poveste este despre el – și cel mai important despre nevoile lui, nicicând satisfăcute, dar și despre cât este de bun și de grijuliu, atent și loial, sau dimpotrivă de vulnerabil sau rănit, cât este de grozav, cât de mult îl rănesc alții, cât de multă atenție are nevoie de la tine. De toată, de fapt, și încă în plus peste ceea ce ai tu de dat. Simți câteodată că îți trage preșul de sub picioare, sau că realitatea nu mai îți este clară. Legat cu totul de el, de ceea ce are nevoie, dar și de ceea ce trebuie să arate în exterior, nu mai știi cine ești și ce vrei. Șarmant la începutul relației, ești tot ce are nevoie, nimeni nu e la fel ca tine. Și te-a prins. El, cel mai cel, ti-a acordat ție atenție. Și apoi, povestea se complică. Deși devine dureroasă, găsești nenumărate motive să rămâi. Știi că de fapt, după toate mizeriile pe care le face, este un tip sensibil, doar ți-a trimis flori și îți spune cât de specială ești pentru el. Relația cu tine este tot ceea ce contează în viața lui. Da, te-a înselat, sau da a urlat dezlănțuit la tine, dar pentru că l-ai supărat. Dacă ai putea să te schimbi, să fii mai blândă, sau mai atentă, sau oricum, dar altfel sau cel mai bine să nu îi mai ceri atât de multe, ar fi liniște.

    Și totuși, cu toată durerea pe care o trăiesc, de ce rămân într-o relație cu o persoană narcisistă? 

    Răspunsul este în trecutul nostru, în nevoile noastre neîmplinite în relațiile din copilărie și adolescență.

    Dacă ai crescut alături de părinți reci și indisponibili emoțional, ai nevoie să fii iubit, să primești grijă, atenție, cuvinte bune, apreciere și astfel să îți umpli golul pe care părinții l-au lăsat. Iar charisma narcisistului, abilitatea lui de a atrage, de a se face plăcut sunt o potrivire perfectă cu rana ta de deprivare emoțională. Vei avea momente alături de el când te vei simți unic și special așa cum ai fi avut nevoie să te simți în relația cu părinții tăi, și chiar și atunci când partenerul tău narcisist te va răni, vei tânji după aceste momente și vei spera că se vor întoarce. Îi vei scuza derapajele pentru firimiturile emoționale pe care le primești de la el sau de la ea.

    Abuzul trăit în copilărie, și mai cu seamă abuzul emoțional, este o vulnerabilitate care te împinge spre relații cu parteneri narcisiști. Este ca și cum trecutul s-a întors în prezent – nu ești bun de nimic, meriți să fii pedepsit, nevoile tale sunt un moft, cum îndrăznești să le exprimi. Chiar și dacă încerci să te opui, până la urmă cedezi: “iartă-mă, într-adevăr numai eu sunt de vină. Ar fi trebuit să fiu mai atent la tine.” Ești vigilent, și încerci să nu îl superi. Doar așa nu te va pedepsi. Speri, cu fiecare ceartă, cu fiecare moment tensionat că vei fi și tu important, că de data asta vei reuși să te faci auzit, respectat, că vei repara ceva ce, din păcate, nu poate fi reparat.

    Dacă ai trăit în trecut critica, ai simțit că nu ai fost nicicând suficient de valoros, te simți defect, îți este rușine cu tine, aproape că nu știi cine ar putea să te iubească, iubirea și atenția narcisitului vor fi uimitoare și în același timp pretențiile lui extrem de justificate. Cum ai putea oare să îi dai drumul? Ce să te motiveze să închei relația?

    Narcisitul are nevoie să se simtă valoros, iar partenerul sau partenera lui sunt oglinda cea mai la îndemână: “Ești cea mai grozavă, nimeni nu este mai bună ca tine”, îi spui și crezi asta. Idealizarea lui te ține agățat în relație, ești una cu iubitul sau iubita ta, te simți împreună cu el, întreagă. Ce ai fi tu fără sclipirea sau exceptionalismul partenerului narcisist?

    Tiparul de auto-sacrificiu învățat și poate modealat din relația dintre părinții tăi își găsește sensul și împlinirea alături de o persoană narcisită. Pentru că nimeni nu are nevoie de mai multă grijă și atenție ca ea.

    Ce pot face pentru a mă regăsi? 

    În primul rând am nevoie să știu și să învăț despre mine, să îmi înțeleg trecutul și cum rănile nerezolvate de atunci mă împing astăzi spre relații disfuncționale. Când durerea, confuzia, emoțiile sunt mult prea intense căutați să descoperiți și să reparați rănile trecutului însoțiți de un terapeut.

    Am nevoie să mă împrietenesc cu mine, să învăț despre nevoile mele, despre limitele mele, să mă accept cu compasiune, cu bune și rele. Să învăț să dau, dar și să cer. Să investesc în relațiile în care mă simt cu adevărat văzută, să îmi clarific valorile și să îmi trăiesc viața în acord cu ceea ce sunt eu, nu cu ceea așteaptă ceilalți. Și, da, uneori, relațiile cu parteneri narcisiști trebuie încheiate, pentru a-mi oferi mie cadoul vindecării și al unei vieți frumoase și cu sens.

  • Despre rușine

    2ee8b123928404462c2227886d62639bTăiem din noi câte o bucată, mai mare sau mai mică, care dacă Doamne ferește ar fi văzută i-ar face pe ceilalți să fugă și să ne lase singuri. Frica de a trăi durerea respingerii, a deconectării de celălalt ne face să ascundem ce credem că este de neacceptat, pentru noi și pentru ceilalți. Ne este astfel rușine cu ceea ce suntem și încercăm să îngropăm partea de care ne simțim rușinați Poate să îți fie rușine cu corpul tău, cu furia sau tristețea ta, cu dorința de a merge la biserică sau cu orientarea sexuală. Și ca să te poți integra, ca să fii acceptat, îți amputezi emoția, nevoia sau comportamentul. Te aperi de frica neaceptării sociale sau de frica de a te vedea cu adevărat ascunzându-te, îngropând adânc ceea ce ți s-a spus că nu este bun. Ai învățat să îți fie rușine.

    Spre deosebire de rușine, care este orientată înspre persoană, înspre ceea ce suntem, vina este răspunsul pe care îl avem pentru un anumit comportament care nu a fost conform cu ceea ce ne dorim. Când copilul la școală a greșit la un test și primește o notă mică, se poate gândi – “Am luat o notă mică pentru că nu am înțeles lecția si poate nici nu am învățat suficient.” se poate simți vinovat, dar puterea poate să rămână la el “Pot să o întreb pe dna profesoară, și dacă lucrez un pic mai mult în week-end recuperez.” Este rușinat, se simte el însuși defect când gândește: “Sunt un ratat, nu sunt bun la română, normal că am primit notă mică.”

    Rușinea este astfel sentimentul profund dureros care îți semnalează că nu corespunzi, nu ești apreciat, nu ești, dorit sau nu ești atractiv.

    Rușinea nu este un sentiment înnăscut, ci unul învățat. Îl deprindem de mici din interacțiunile cu părinții noștri, cu profesorii noștri, cu adulții care ne-au avut în grijă, și, din păcate, din rolul de părinți, bunici sau profesori îl transmitem copiilor noștri. Brene Brown scrie în “Daring Greatly” – “Trăim într-o lume, unde cei mai mulți dintre noi trăiesc cu convingerea că rușinea este un instrument bun de a educa, pentru a ține lucrurile sub control. Nu numai că acest lucru este greșit, dar este și extrem de periculos. Rușinea corelează pozitiv, extrem de strâns, cu adicții, violență, depresie, tulburări alimentare și comportamente agresive. Cercetările arată cu nu există nici un fel corelații între rușine și compoartamente sau emoții pozitive, nici un studiu nu susține ipoteza cum că rusinea ar fi de ajutor pentru îmbunătățirea vreunui comportament. De fapt rușinea, poate fi cauza unor comportamente dăunătoare, și nu soluția.”

    Rușinea în sine nu este o emoție, când suntem rușinați putem trăi anxietate, furie, dezgust și dispreț față de sine. Când corpul tău ți se pare că nu este de acceptat, ești furios și dezgustat de el, tu înaintea oricărei alte persoane. Când sexualitatea ta ți se pare ca fiind rușionoasă te simți dezgustat și anxios când intri în contact cu ea. Renunți la ceea ce ești, pentru a trăi într-o iluzie, pentru că tu crezi că această iluzie este ceea ce ceilalți așteaptă, pentru a fi alături de tine. Renunți la valorile tale pentru a te încadra unor valori care nu îți sunt naturale.

    Cum poți identifica însă rușinea?  Este partea autocritică din tine, aceea care te pune la pământ fără să stea pe gânduri. Este vocea adultului pe care ai auzit-o copil fiind, care îți spune, în multe și nuanțate forme, că ești o persoană rea.

    Cum acționezi când îți este rușine? Unii dintre noi sunt docili, încearcă să facă pe plac, alții însă supracompensează – devin agresiv sau ostili. Unii se apără de durerea de a fi necorespunzători supunându-se, ații atacând.

    Rușinea așa cum Paul Gilbert arată “este un motiv cheie pentru care oamenii se simt și rămân deconectați și izolați unii de alții.” Ne înstrăinează așadar de noi înșine, dar și de cei din jurul nostru. Feriti-va să vă rușinați copiii, partenerul sau prietenii chiar și atunci când credeti că greșeala lor este de neiertat.Evitând să îl faceți de rușine veți rămâne astfel alături, împreună, pentru a repera ce este de reparat, pentru a continua să vă bucurați unul de celălalt.

    Referințe 

    1. Brene Brown – “Daring Greatly”, Penguin Groups, 2012

    2. Paul Gilbert – “Depresie – Psihoterapie si Consiliere”, Polirom, 2011