Corina Dobre

Categorie: Părinți și copii

  • Iadul abuzului

    Iadul abuzului

    … 

    Era întuneric afară. Nu se putea să fi fost mai târziu de opt, dar uneori întunericul serilor de toamnă poate să fie greu și compact, ca o noapte fără sfârșit, apăsătoare. Mică, la biroul prea mare pentru un copil de clasa întâi, luminată pe jumătate de veioza roșie, se concentra pe cartea si pe caietul din fața ei. Camera întunecoasă, ce creștea pe lângă ea, o îngrijora. Încerca din răsputeri să fie atentă, să încheie odată chinul de fiecare seară. Auzea repirația tatei în spate. O supraveghea. O liniuță, și încă o liniuță. Mâna părea că începuse să o asculte. Pe jos pe lângă birou zăceau cocoloașe mototolite de hârtie, martori rușinați ai nepriceperii ei. Încă un rând și gata. O să treacă, de fiecare dată trece. Umerii i se adunaseră spre gât, iar spatele arcuit aproape că îi amorțise. Începu ultimul rând. Mai că nu respira. De sus în jos, prima liniuță. Zbang, și palma grea căzu peste ceafa ei mică. Capul cât pe ce să îi atingă caietul.

    “Alineat, tu-ți ceapa mă-tii de copil! Ți-am spus să lași alineat. Ce dracu, nu e greu să ții minte atâta lucru.”

    “Nu o să se mai termine”, se gândi, “nu o să se mai termine…”

    “Mișcă mâna!” îl auzi, “Termină rândul! O lăsăm așa!” 

    O liniuță, și încă una. O lacrimă căzu pe caiet. Un strop aproape rotund, inutil, pecete a unei dureri însingurate, pe care nu avea să o împartă cu nimeni, ce ar fi fost de împărțit.

    ….

    Umblăm prin viață aparent întregi, dar mulți ducem răni nevăzute, de neatins și uneori de nepovestit. Abuzul trăit în primii ani ne rupe de lume, așa cum am fi putut să o cunoștem. Ne rupe de noi înșine. Ca urmare a bătăilor, pe care le-am trăit sau la care am fost martori, a certurilor prin care am trecut, sau pe care fără să vrem le-am ascultat, am învățat că lumea este un loc periculos, că oamenii îți pot face rău oricând. Nu ai nici o putere, oricât vrei nu poți controla, răul se întâmplă din cauza ta.

    Devine insportabil să fii în contact cu tine, să simți frica, tristețea, rușinea, umilința. Înseamnă să fii vulnerabil, și mic și neajutorat. Ai învățat că abuzul îl poți îndura dacă te desprinzi de tine și de ceea ce trăiești. “O să treacă” “Mă bate și se liniștește” “Țipă și o să se oprească”.

    Din păcate, ceea ce trăim rău rămâne adânc în noi cu mult mai intens decât ceea ce trăim bun. Este modaliatatea prin care natura ne-a protejat în zecile de mii de ani de evoluție. Să ținem bine minte ce ne pune în pericol și astfel specia să supraviețuiască. Răul trăit în zilele fragede ale primei copilării lasă urme adânci, pentru întreaga viață. 

    Când mama mă plesnește pentru că este furioasă sau când tata țipă la mine că am luat o notă mică, învăț că nu sunt bun de nimic, că pentru ei nu sunt important, așa cum sunt. Nu merit să fiu iubit. Ba mai mult, sunt de vină pentru ce se întâmplă. “Dacă aș fi mai atentă”, “Dacă aș face mai mult, “Dacă nu aș face atât de multe prostii”.

    Creierul copiilor care au trăit forme diverse de abuz se dezvoltă diferit față de cel al copiilor ce cresc în medii sigure, calde, cu părinți atenți și conectați la nevoile lor. Cele mai evidente schimbări sunt în regiunile creierului care ajută la gestionarea emoțiilor și controlul impulsurilor. Persoanele care au suferit abuzuri în copilarie prezintă un risc mai mare de consum de substanțe, de adicții, deoarece le este mai dificil să-și controleze impulsurile și să ia decizii raționale. Un studiu realizat de Dr. Martin Teicher si colegii săi de la Spitalul McLean, de la Harvard Medical School si Universitatea Northeastern, a constatat că dintre participanți, cei care au experimentat trei sau mai multe tipuri de abuz (sexual, fizic, verbal, neglijare), 53% au suferit un episod depresiv major la un moment dat în viață  și 40% au fost diagnosticați cu tulburare de stres traumatic (PTSD).

    În traumă, activitatea din aria Broca, centrul vorbirii, este redusă sau chiar inexistentă (Hull, 2002). Asta face ca povestea abuzului să fie simțită intens, dar dificil de pus în cuvinte, de povestit sau de împărtășit. Amigdala este suprastimulată (Wilson și colab., 2011; Pechtel și Pizzagalli, 2011). Amigdala este parte a creierului responsabilă cu procesarea emoțiilor și determinarea reacțiilor la situații potențial stresante sau periculoase, răspunsul de luptă/fugă sau îngheț. O persoană cu istoric de abuz este probabil să reacționeze exagerat la evenimente pe care le interpretează ca periculoase, deasemenea poate trăi extreme emoționale și are dificultăți în a-și gestiona emoțiile. Cortexul prefrontal, zonă a creierului unde sunt centrii empatiei, ai reglării emoționale, ai controlului impulsului, ai atenției, înregistrează o activitate diminuată (McCrory et al, 2012), se dezvoltă deficitar la copiii abuzați. Hipocampul devine mai mic (Wilson et al., 2011; McCrory et al, 2010). Acest lucru poate afecta atenția, învățarea și memoria (Hedges and Woon, 2011; Pechtel și Pizzagalli, 2011).

    Cum se simt aceste diferențe? 

    Senzația de frică, gândul că ceva rău este pe cale să se întâmple este continuă. Liniștea este periculoasă. Aproape că învață să se bucure de lucrurile bune numai după ce s-au întâmplat. Sunt astfel în siguranță în mintea lui/ei, nu le mai poate strica nimeni. Pentru că frica este constantă, este mereu în alertă și incapabil să se relaxeze, indiferent de situație. Spre deosebire de copiii ce cresc în medii calde, predictibile și cu părinți atenți, care cresc cu convingerea că lumea este un loc sigur, că se pot baza pe ceilalți și pot explora, pot fi creativi și relaxați, copiii cu istoric de abuz, martori la certuri și bătăi, ei înșiși agresați, minimazați, ignorați, au ca principal scop supraviețuiea. Și cât de înfricosătoare poate să fie lumea asta mare pentru un copil care nu are un sprijin real în părinții lui. Evitarea, procrastinarea, incapacitatea de a duce un lucru până la capăt devin astfel comportamente specifice. Relațiile cu ceilalți sunt dificil de construit și nesigure, pentru că oricine, oricând îți poate face rău. Instabilitatea emoțională, trăirea intensă a emoțiilor sau contrariul acesteia, amorțirea completă sunt și ele consecințe ale abuzului. Și ceea ce este și mai absurd, copiii cu trecut de abuz, ce duc în suflet și pe umerii lor mici povara experiențelor dureroase, vor fi pedepsiți din nou și din nou tocmai pentru ceea ce au devenit ca urmare a acestuia: “de ce nu te concentrezi”, “de ce țipi și nu esti cuminte”, “de ce nu ești atent/ă”, “ți-am spus să nu îl mai lovești pe fratele tău”. “Ești pedepsit!” sau nu esti bun de nimic. 

    Bătaia nu este ruptă din rai, pentru un copil este iadul însuși, un iad pe care îl va duce cu el pe viață, un iad al neputinței, al rusinii, al inadecvării, al pericolului permanent. 

    Dacă ați trăit diverse forme de abuz în copilărie și adolescență nu ezitați să cereți ajutor, însoțit de un terapeut vă veți recupera propria persoană, veți învăța să vă descoperiți și cum să vă bucurați de fiecare clipă.

  • Vulnerabilitățile părinților

    Vulnerabilitățile părinților

    Părinții își doresc ce este mai bun pentru copilul lor. Cei mai mulți se dau peste cap ca Harap Alb din poveste să le fie mai bine copiilor decât le-a fost lor – jonglează cu job-uri solicitante, se străduiesc să facă bani, caută să învețe despre meseria de părinte, încearcă să le fie alături copiilor, așa cum aceștia au nevoie. Câteodată reușesc, câteodată nu. Asta are, firește, legătură și cu trecutul fiecăruia, cu modul în care fiecare părinte se vede pe sine, cât de mult se înțelege și se acceptă și, în fine, de modul în care vede relația cu copilul.

    Fiecare dintre noi am avut nevoie, în copilărie, ca părinții noștri să fie puternici, dar și calzi, înțelepți. Să ne fie alături necondiționat, să ne vadă, să ne audă, să ne înțeleagă, să ne dea voie să explorăm, să ne “prindă” atunci când ne era greu. Copiii noștri au astăzi aceleași nevoi – ca noi, părinții lor, să fim puternici și buni, să le fim alături necondiționat, să le dăm voie să caute, să fie curioși, să plece, să îi prindem dacă se întâmplă să cadă.

    Un părinte puternic vede și acceptă nevoile copilului, ia decizii atunci când este cazul, și chiar dacă deciziile sale creează un disconfort temporar, poate să ducă, cu blândețe, acest disconfort. Un părinte puternic înțelege când greșeste, se acceptă pe sine, își îmbrățișează cu compasiune vulnerabilitățile și se întoarce spre copil să repare acolo unde poate a greșit. Suntem atât de des obosiți, copleșiți de răspunderi, ne dorim cu tot sufletul să le fie bine copiilor și totuși ne înfuriem, îi pedepsim, îi respingem. Ne punem în cârcă și această vinovăție – nu am fost un părinte perfect. Copiii însă nu au nevoie de părinți perfecți, au nevoie de părinți “suficient de buni”, părinți care să își dorească și să își asume repararea relației. Astfel, copilul învață să fie responsabil, să își asume propriile lui comportamente, să crească el însuși puternic – “ți-am greșit, îmi pare rău”.

    Un părinte înțelept îl vede pe copil, își înțelege propriile vulnerabilități și modul în care acestea interacționează cu comportamentele copilului. Un părinte bun și cald știe să ofere iubire, dar iubirea lui nu îl leagă pe copil, ci îl susține și încurajează să plece, să se desprindă, să caute: îi dă curaj, știind că are unde să se întoarcă. La fel cum noi am avut nevoie de părinții noștri să ne fie port sigur și stâncă solidă, în același timp, copiii noștri sunt acum în același loc – așteaptă să le fim port sigur si stâncă solidă.

    Nevoile noastre din copilărie ne-au fost însă parțial îndeplinite, pentru că, și părinții noștri, ei înșiși răniți sau obosiți, ne-au susținut după puterile lor, câteodată insuficient pentru nevoile noastre. Iar tocmai ceea ce ne-a lipsit sau dimpotrivă a fost în exces ne influențează astăzi în relația cu copiii noștri.

    Indisponibilitatea emoțională a părinților noștri, lipsa lor de empatie în ceea ce privește problemele noastre ne-au lăsat cu un gol pe care încercăm să îl cârpim cum putem. “Mi-aș fi dorit să mă vadă și pe mine, să mă asculte, să fie despre mine, nu despre cum credeau ei că trebuie să îmi trăiesc viața.” Și pentru că durerea emoțională pe care acești părinți încă o trăiesc este atât de mare, copilul nu trebuie să sufere cu nici un chip. Îi sunt alături copilului, îi rezolvă orice problemă, indiferent dacă acesta are nevoie sau nu. Tristețea sau frica de a fi singur, pe care au trăit-o acut în copilărie, îi împinge să scoată din viața copilului toate aceste emoții negative. Cu timpul, însă, copilul îi vede ca fiind vulnerabili și își asumă, din păcate, rolul de a avea grijă de confortul emoțional al părinților.

    Copii fiind, am trăit cu părinți intruzivi, pentru care nici atunci când ne dădeam toată silința, nu era îndeajuns ce făceam; am trăit în frică, din cauza certurilor din casă, a bătăilor, a pedepselor. Am învățat că atunci când nu ascultă de părinți, copiii sunt răi. Este sănătos să mă întreb astăzi în ce fel aceste experiențe abuzive îmi influențează relația cu copilul. Sunt atent la nevoile lui? Îl ascult? Sau, dimpotrivă, eu hotărăsc ce este bine și ce este rău pentru el? Atunci când copilul are un comportament ce mi se pare deplasat, îl resping sau încerc să văd și să înțeleg ce s-a întâmplat? Îmi petrec timp cu copilul povestind despre mine, despre el, despre noi, sau ne concentrăm numai pe activități diverse, care să ne distragă atenția? Îl văd pe copilul meu ca fiind mai degrabă independent: adică nu are nevoie de sprijinul meu, sau vine și îmi cere ajutorul când îi este greu?!

    Unii dintre noi, am avut și încă mai avem relații extrem de strânse cu proprii părinți – aceștia au avut și încă mai au un cuvânt de spus despre ceea ce suntem și cum suntem. Au așteptat de la noi să le întruchipăm proiecțiile, dorințele lor și a fost dureros când am simțit că i-am dezamăgit. Am învățat astfel că performanța și feedback-ul extern sunt cele care contează. Și din nou mă întreb: cum influențează acest tipar relația mea cu copilul? Sunt mulțumit de el numai când ia note bune și este cuminte? Sau îi sunt alături indiferent de rezultate?

    Rănile noastre, experiențele noastre ne influențează, invariabil, modul în care îi percepem și în care relaționăm cu copiii noștri. Pentru a le fi alături copiilor, avem nevoie să învățăm să ne fim alături nouă înșine. Este poate cea mai provocatoare parte a vieții de părinte, pentru că relația cu copiii noștri ne deschide rănile și durerile adânci pe care atât de greu am încercat să le acoperim. Cu înțelegere și compasiune față de noi și trecutul nostru, cu dorința de a le fi alături copiilor – puternici și buni – numai așa putem crește și putem repara rănile copilăriei noastre.

    Articol scris pentru Mind Educationn

  • Cat de important este tatal in viata unui copil

    Cat de important este tatal in viata unui copil

    Și mama, și tatăl sunt importanti pentru copilul lor, pentru dezvoltarea lui.

    Rolul mamei este unul evident, legatura cu ea reprezinta relatia primara, cea la care copilul se va raporta permanent.

    Care este insa rolul tatalui? Ce inseamna un tata implicat?
    Un tata prezent in viata fiului sau reprezinta un model de barbat la care acesta se poate raporta – puterea de a-si proteja familia, modul in care isi construieste o relatie de cuplu, cum percepe si se comporta cu femeile, cat de implicat este in rutinele de zi cu zi, cat ii este de la indemana sa exprime emotii si care este viziunea lui despre aceasta latura.
    De asemenea, si pentru o fiica, relatia cu tatal va modela imaginea despre masculinitate pe care aceasta si-o defineste, daca se va simti valoroasa si apreciata ca femeie.

    Rolul tatalui insa in relatia cu copilul sau este mai amplu decat cel de model masculin. Ca si mama, tatal ii ofera copilului iubire, sustinere, intelegere, ii defineste sistemul de valori morale, ii este alaturi neconditionat, il sustine in explorarile sale, il incurajeaza.
    Absenta tatalui va lipsi copilul de toate aceste comportamente. O relatie buna cu tatal se poate defini pe mai multe coordonate – este legata de timpul si de activitatile pe care tatal si copilul sau le au impreuna, de calitatea si fecventa acestora.

    Copiii care au relatii consistente cu ambii parinti sunt mai bogati emotional, mai siguri pe ei, au o dezvoltare cognitiva mai buna si social se descurca mai bine.
    Cercetarile (Hoffman,1999) arata ca implicarea tatalui in rutina de zi cu zi a cresterii copilului este asociata cu preformante scolare mai bune. Mai multe studii (Gottman, Katz, & Hooven, 1997, Rah and Parke, 2008) au aratat ca implicarea tatalui, timpul si calitatea experintelor pe care acesta le are cu copilul sau influenteaza direct si pozitiv calitatea relatiilor sociale, integrarea in grupul de prieteni ai copilului.
    In ceea ce priveste relatia cu fetele, implicarea tatalui are ca efect diminuarea credintelor cu privire la diferentele de gen si rolurile rigide ale femeii sau ale barbatului. Ceea ce, ulterior, le va permite fetelor, devenite femei, sa fie ele insele mai flexibile cu privire la rolul lor de mama si sotie.
    De asemenea, prezenta tatalui in cresterea fetelor reprezinta un factor de protectie fata de implicarea in comportamente sexuale riscante la adolescenta (Ellis, 2012). In ceea ce ii priveste pe baieti, prezenta si implicarea tatalui va avea ca efect la adolescenta reducerea comportamentelor problematice, cu risc crecut – delicventa, consum de droguri si de alcool (Cobb-Clark, 2014).

    Absenta tatalui sau slaba sa implicare pune presiune asupra mamei – creste timpul pe care aceasta il aloca copiilor, pune presiune pe calitatea interactiunilor pe care mama le va avea cu copiii si, nu in ultimul rand, pentru mamele singure, absenta tatalui conduce si la presiune financiara.

    Care sunt cauzele pentru absenta tatalui din relatia cu copiii?  Studiile au indicat urmatoarele cauze:
    -implicarea crescuta a tatilor la serviciu;
    -relatia de cuplu defectuoasa;
    -contextul de viata in care a crescut tatal, respectiv un tata care el insusi a crescut intr-un mediu de familie in care ambii parinti au fost implicati va continua acelasi model de implicare;
    -ritmul mai lent al tatilor de a se adapta la noua conditie de părinte.
    Pentru parintii divortati, faptul ca tatal nu locuieste cu copiii conteaza foarte mult si il face sa se indeparteze de acestia.
    Este important, pentru cei doi parinti sa fie constienti ca fiecare copil are nevoie atat de mama, cat si de tatal sau. Tatal nu poate fi inlocuit cu un model masculin oarecare.
    Cei doi parinti trebuie sa-si asume echilibrat cresterea copilului lor, avand grija de relatia de cuplu, permintand-si unul altuia sa fie implicati in viata copilului, fara ca acest lucru sa devina subiectul unei lupte de putere.

    *articol scris pentru ziare.com

  • “Cum sa cresti un copil energic, Ghidul parintilor cu copii independenti, determinati si sensibili”- Mary Sheedy Kurcinka

    1497956013Cum+sa+cresti+un+copil+energicSuntem fiecare dintre noi un produs al mediului în care ne-am născut și am crescut, dar și al temperamentului, respectiv caracteristicilor biologice cu care am fost înzestrați de natură. Pentru părinți este adesea o ușurare să afle că răspusurile intense emoțional, schimbarea rapidă a dispoziției, dificultățile în a stabili un program predictibil pentru copilul lor s-ar putea produce si ca urmare a unui temperament mai dificil. Să fie pur și simplu caracteristici specifice înnăscute ale copilului lor, cu care este însă necesar să se împrietenească și să găsească soluții constructive de adaptare.

    Cartea tradusă și publicată în această vara “Cum sa cresti un copil energic, Ghidul parintilor cu copii independenti, determinati si sensibili” de Mary Sheedy Kurcinka, la editura Totul despre Mame,  vine ca o gură de oxigen pentru părinții adesea epuizați, uneori îngrijirați, poate furioși sau la limită cu soluțiile creative, provocați de intesitatea comportamentelor, emoțiilor sau sensibilitatea copilului lor.

    Scrisă cu multă grijă și empatie, atât pentru nevoile copilului, dar și pentru ale părintelui, cartea oferă suport în definirea problmelor generate de temperamentul energic și sensibil al copilului,  și propune soluții, pentru contexte clare și problematice.

    Un copil energic are nevoie de înțelegere, consistență și iubire. Înțelegerea presupune tocmai asumarea de către părinte ce este înnăscut la copilul lui. Temperamentul energic este definit și urmărit de Mary Sheedy Kurcinka pe mai multe coordonate, și acestea sunt:

    • intensitatea răspunsului emoțional, care poate fi evident, exprimat (vorbește tare, tipă sănătos, plânge sau se bucură mai vizibil și mai viguros ca alți copii)  sau poate fi consumat în interior (se frământă intens el cu el însuși)
    • perseverența în anumite sarcini, nu neapărat cele așteptate sau dorite de părinte
    • sensibilitatea, răspund cu mare ușurință la stimuli senzoriali – îi deranjează zgomotele, sunt sensibil la mirosuri, nu mănâncă anumite mâncăruri,
    • sunt ușor distractibil la diferiți stimuli , cu alte cuvinte, se întâmplă adesea să îi fure peisajul,
    • se adaptează greu la contexte noi, au nevoie ca mediul să fie predictibil, să știe la ce să se aștepte,
    • le este difficil să se adapteze unui program constant de somn sau de masă,
    • sunt plini de energie,
    • trec cu ușurință de la o stare la alta. Viața alături de ei este ca intr-un roller-coaster, nu prea ai timp să te plictisești.

    Dacă vă regăsiți în situațiile de mai sus, cartea “Cum sa cresti un copil energic, Ghidul parintilor cu copii independenti, determinati si sensibili” este tocmai ce aveți nevoie, pentru a înțelege ce se întâmplă cu copilul dvs., care sunt nevoile lui și ce puteți face ca lucrurile să nu scape de sub control.

    Și este important să nu uitați că părintele însuși trebuie să poată face diferența între disconfortul lui emoțional și ce anume l-a creat și disconfortul emoțional al copilului, tocmai pentru a putea fi prezent și a gestiona sănătos divesesele momente încărcate ale copilului său. Lipsa de stabilitate în relația cu părintele va amplifica tocmai acele caracteristici dificile ale temperamentului copilului – incapacitatea de a sta în rutine, trecerea cu dificultate de la o sarcină la alta, incapacitatea de a învăța cum să își gestioneze momentele pline emoțional.

    Ca părinte am nevoie să îl accept pe copilului meu, așa cum este,  să am curiozitatea de a vedea tabloul mai larg al personalității sale, iar filtrul prin care îl privesc, uneori dificil de asumat, să fie cel al iubirii necondiționate, nicidecum al dificultăților sau momentelor sale tensionate.

  • „Nu sunt în stare” – Despre durerea de a te simți lipsit de valoare

    9fe34a4a67a17b5d0337804e6da1a3bc…“Nu ești în stare! Nu ești în stare!Nu ești în stare!”

    Ședința se terminase. Nu, nu a fost un fiasco. Avea de refăcut numai o parte din raport, apoi de reformulat concluziile. Oamenii erau mulțumiți de rezultate. Una peste alta, a fost un an bun. Mai făcuse asta de nenumărate ori. Și totuși…

    ”Trebuia să fie perfect. De fapt nu ești capabil. Nu ești în stare! Pur și simplu nu ești în stare!”

    A stins lumina în birou, și-a pus căștile și a pornit muzica. Avea nevoie să își oprească mintea. Gândurile aproape că îl sufocau. Mâine era o noua zi și trebuia să se apuce serios de treabă.…Își dorea numai să fie în stare, dacă ar putea să fie în stare!

    …

    Greșim sau performăm, facem lucruri bune, sau se întâmplă să o mai dăm în bară, este firesc. Progresul, creșterea noastră pot avea loc acceptându-ne greșeala, să cad și să mă ridic, tolerându-ne îndoielile, “sunt ok?, este suficient? oare o să reușesc?” Pentru a putea însă să acceptăm ca a greși face parte dintr-un proces normal de creștere este necesar să fii fost accepatați, necondiționat, cu bune și cu mai puțin bune, în momentele de strălucire, dar și în cele de căutare, de către cei ce ne-au avut în grijă – părinți, bunici, învățători sau profesori. Mulți dintre noi experimentează, ca vulnerabilitate centrală a existenței lor, durerea de a se simți defecți, insuficienți, pentru ei înșiși și pentru ceilalți. Emoția ce se insinuează si nu îi mai părăsește este rușinea – oamenii vor râde de mine; dacă ar afla cum sunt de fapt nu ar mai sta lângă mine, din cauză că sunt incapabil, că nu am dat suficient, am fost părăsit de iubită sau am pierdut promovarea. Pentru că  vocea mea critică îmi spune constant că sunt lipsit de valoare, mă subestimez, fie explicit, față de ceilalți sau tăcut, în mintea mea, ascuns adânc înăuntru. Le permit celorlalți să mă pună în poziții de inferioritate; pentru că merit critica, nu mă revolt atunci când sunt denigrat sau când sunt prost tratat, adesea nu simți furie pentru abuzurile din diversele relatii, ci tristețe și rușine.

    Cum se formează și cum se manifestă acest tipar?

    Când suntem criticați, loviți, pedepsiți, pentru cum arătam, pentru ceea ce spunem, pentru ceea ce facem,  învățăm că suntem defecți. Dacă ni se spune că lucrurile în familie merg prost din cauza noastră, învățăm că suntem defecți – “mai bine nu vă aveam, viața mea ar fi fost mai bună fără voi”. Atunci când părinții favorizează un frate/soră față de altul sau când pur și simplu îți arată că nu ești iubit, mintea ta de copil înțelege că lucrurile se întâmplă astfel pentru că nu ești suficient de bun, pentru că ești defect, pentru că, dacă ai fi fost valoros, situația ar fi fost cu totul alta. Tu ești de vină, criticile părinților erau indreptățite. Iar atunci când tu ești de vină, cu adevărat nu meriți să fii iubit, nu meriți să primești înțelegere. Este dureros să te simți inadecvat, lipsit de valoare, în pericol constant de a-ți fi expuse slăbiciunile.

    De aceea, cei care au acestă vulnerabilitate sunt adesea atrași de parteneri la fel de critici și de punitivi cum au fost părinții lor.

    Pentru că adaptarea în mediul toxic de proveninență era o condiție pentru supraviețuire, cei care au ca vulnerabilitate schema de “Defecțiune/Rușine – Sunt lipsit de valoare” pot acționa la poluri diametral opuse – sunt fie cei care și-au internalizat critica, și răspund ca atare “nu sunt bun, merit să fiu tratat ca atare” sau la polul opus, sunt cei care ar face orice pentru a arăta o imagine perfectă – se înfurie când simt că le sunt expuse defectele, atacă, au o toleranță scăzută la greșeli, sunt reci și detașați.

    Această schemă cognitivă, de a fi defect, de a simți că ceva în tine nu este ok, o trăiesc în mod paradoxal mulți oameni de succes. Adânc ascunsă în suflet se află teama că vor fi expuși public, că nu sunt atât de buni pe cât lasă să se vadă, că nu va mai trece mult și ceilalți îi vor vedea, precum copilul pe împăratul lipsit de haine și vor fi arătați cu degetul – “hahaha, de fapt împăratul este dezbrăcat.”

    Cum putem ieși din această capcană?

    In primul rând este important să fim conștienți de vocea critica din mintea noastră care ne pune jos cu fiecare ocazie. Cei mai mulți dintre noi asociază critica cu progresul – daca nu mă critic, cum pot să progresez? Răspunsul sănătos pe care mintea noastră îl poate da este cel de autocompasiune, de înțelegere, nu de justificare narcisistă a acțiunilor mele sau de critică.

    O altă cale de însănătoșire este să aleg să mă înconjor de persoane pozitive, să închei relațiile toxice cu cei care mă judecă și care sunt în permanență nemultumiți de ceea ce eu sunt sau de ceea ce le ofer.

    Deasemenea, este important să fiu obiectiv cu defectele sau limitele pe care le am, să fiu conștient de ele și de măsura în care le pot corecta, să înțeleg cum îi afectează pe ceilalți ceea ce eu fac – pot să întărzii frecvent, sau să flirtrez mai mult decât e cazul la petreceri, să uit să întorc apelurile ratate primite de la soț sau de la soție, să evit ședințele cu părinții de la școala copiilor și multe altele.

    Cei care au fost criticați, cresc ei înșiși ca adulți critici – fiți conștient de acest comportament și opriți-l.

    Și, ca în cazul celorlaltor tipare cognitive și compoartamentale pe care le retrăim de-a lungul vieții, și pentru schema despre rușine și lipsa de valoare, este important să ne împrietenim cu noi înșine, cu onestitate și bucurie, să fim conștienți de ceea ce suntem, să nu ne ascundem de eșecurile și greșelile noastre, să ne onorăm victoriile, mici și mari, să rămânem prezenți, zi de zi, în pielea noastră.

  • Despre rușine

    2ee8b123928404462c2227886d62639bTăiem din noi câte o bucată, mai mare sau mai mică, care dacă Doamne ferește ar fi văzută i-ar face pe ceilalți să fugă și să ne lase singuri. Frica de a trăi durerea respingerii, a deconectării de celălalt ne face să ascundem ce credem că este de neacceptat, pentru noi și pentru ceilalți. Ne este astfel rușine cu ceea ce suntem și încercăm să îngropăm partea de care ne simțim rușinați Poate să îți fie rușine cu corpul tău, cu furia sau tristețea ta, cu dorința de a merge la biserică sau cu orientarea sexuală. Și ca să te poți integra, ca să fii acceptat, îți amputezi emoția, nevoia sau comportamentul. Te aperi de frica neaceptării sociale sau de frica de a te vedea cu adevărat ascunzându-te, îngropând adânc ceea ce ți s-a spus că nu este bun. Ai învățat să îți fie rușine.

    Spre deosebire de rușine, care este orientată înspre persoană, înspre ceea ce suntem, vina este răspunsul pe care îl avem pentru un anumit comportament care nu a fost conform cu ceea ce ne dorim. Când copilul la școală a greșit la un test și primește o notă mică, se poate gândi – “Am luat o notă mică pentru că nu am înțeles lecția si poate nici nu am învățat suficient.” se poate simți vinovat, dar puterea poate să rămână la el “Pot să o întreb pe dna profesoară, și dacă lucrez un pic mai mult în week-end recuperez.” Este rușinat, se simte el însuși defect când gândește: “Sunt un ratat, nu sunt bun la română, normal că am primit notă mică.”

    Rușinea este astfel sentimentul profund dureros care îți semnalează că nu corespunzi, nu ești apreciat, nu ești, dorit sau nu ești atractiv.

    Rușinea nu este un sentiment înnăscut, ci unul învățat. Îl deprindem de mici din interacțiunile cu părinții noștri, cu profesorii noștri, cu adulții care ne-au avut în grijă, și, din păcate, din rolul de părinți, bunici sau profesori îl transmitem copiilor noștri. Brene Brown scrie în “Daring Greatly” – “Trăim într-o lume, unde cei mai mulți dintre noi trăiesc cu convingerea că rușinea este un instrument bun de a educa, pentru a ține lucrurile sub control. Nu numai că acest lucru este greșit, dar este și extrem de periculos. Rușinea corelează pozitiv, extrem de strâns, cu adicții, violență, depresie, tulburări alimentare și comportamente agresive. Cercetările arată cu nu există nici un fel corelații între rușine și compoartamente sau emoții pozitive, nici un studiu nu susține ipoteza cum că rusinea ar fi de ajutor pentru îmbunătățirea vreunui comportament. De fapt rușinea, poate fi cauza unor comportamente dăunătoare, și nu soluția.”

    Rușinea în sine nu este o emoție, când suntem rușinați putem trăi anxietate, furie, dezgust și dispreț față de sine. Când corpul tău ți se pare că nu este de acceptat, ești furios și dezgustat de el, tu înaintea oricărei alte persoane. Când sexualitatea ta ți se pare ca fiind rușionoasă te simți dezgustat și anxios când intri în contact cu ea. Renunți la ceea ce ești, pentru a trăi într-o iluzie, pentru că tu crezi că această iluzie este ceea ce ceilalți așteaptă, pentru a fi alături de tine. Renunți la valorile tale pentru a te încadra unor valori care nu îți sunt naturale.

    Cum poți identifica însă rușinea?  Este partea autocritică din tine, aceea care te pune la pământ fără să stea pe gânduri. Este vocea adultului pe care ai auzit-o copil fiind, care îți spune, în multe și nuanțate forme, că ești o persoană rea.

    Cum acționezi când îți este rușine? Unii dintre noi sunt docili, încearcă să facă pe plac, alții însă supracompensează – devin agresiv sau ostili. Unii se apără de durerea de a fi necorespunzători supunându-se, ații atacând.

    Rușinea așa cum Paul Gilbert arată “este un motiv cheie pentru care oamenii se simt și rămân deconectați și izolați unii de alții.” Ne înstrăinează așadar de noi înșine, dar și de cei din jurul nostru. Feriti-va să vă rușinați copiii, partenerul sau prietenii chiar și atunci când credeti că greșeala lor este de neiertat.Evitând să îl faceți de rușine veți rămâne astfel alături, împreună, pentru a repera ce este de reparat, pentru a continua să vă bucurați unul de celălalt.

    Referințe 

    1. Brene Brown – “Daring Greatly”, Penguin Groups, 2012

    2. Paul Gilbert – “Depresie – Psihoterapie si Consiliere”, Polirom, 2011