Corina Dobre

Categorie: Părinți și copii

  • Cum le spunem copiilor despre divorț

    7d6171593b97d41bfb981ee11ad3f42dDivorțul este un moment dureros pentru copii. Viața lor așa cum o cunosc ia sfârșit, este nevoie să se adapteze unei noi situații. Sunt părinți, în pragul divorțului, sau care tocmai au divorțat care se întreabă și mă întreabă – “Cum să le spun copiilor? Trebuie să le spun, sau vor înțelege singuri? Nu sunt prea mici oare să îi încarc cu problemele noastre”

    Copiii au nevoie ca părinții să fie onești, mai ales în momente atât de grele. Opțiunea de a le ascunde sau de a-i lăsa singuri să înțeleagă nu va face decât să înrăutățească percepția negativă a copilului asupra întregului context și asupra lui însuși. Lipsit de informații, acesta este nevoit să umple spațiile de comunicare lăsate de părinții lui, și o explicație la îndemână poate fi  – “Tata/Mama a plecat pentru că nu am fost cuminte. Nu mai stă cu noi acasă pentru că nu mai mă iubește. Nu mă iubește pentru că sunt rău și nu merit să fiu iubit.” sau “Eu oare în cine să am încredere că îmi spune ce se întâmplă?”

    Este așadar o necesitate ca părinții care s-au hotărât să divorțeze să fie onești și transparenți cu copiii lor, în ceea ce privește această decizie.

    Concret, cum pot părinții să le spună copiilor că s-au hotărât să se despartă:

    1. Primul pas este să planificați cu grijă. Stabiliți ambii părinți momentul când veți discuta cu copiii, în așa fel încât să nu existe presiunea timpului. Oferți-le timp suficient pentru a înțelege și a pune întrebări. Alegeți apoi pentru discuție un loc confortabil și familiar pentru copii, dar în nici un caz un loc public. Comunicați-le hotărârea împreună, ambii părinți, și discutați cu toti copiii în același timp. La discuția este important să fie numai părinții și copiii lor, alți membrii ai familiei nu au de ce să ia parte. Pentru discuția în sine, încercați să anticipați întrebările copiilor și să pregătiți răspunsuri adecvate pentru ele.
    2. Ce să le spunem? Explicați-le onest ce se întâmplă, că relația dintre dvs. părinții s-a încheiat. Explcați-le, în cazul în care divorțați, ce este divorțul, dacă vă separați ce presupune separarea. Asigurați-i că ei vor fi în siguranță, că vor fi îngrijiți, că rolurile dvs. de părinți sunt aceleași, chiar dacă cele de soț și soție se încheie. Oferiți-le informații exacte despre unde vor locui și cum este împărțită custodia. Deasemenea fiți transparenți cu detaliile privind schimbările ce vor apărea în viața lor. Pe de altă parte nu le faceți promisiuni pe care nu le puteți onora. Asigurați-i că îi iubiți, indiferent de schimbările care au apărut în viata dvs. Și cel mai important fiți onest în tot ceea ce le spuneți.
    3. Cum să le spunem? Este extrem de important să fiți calm, nu vă certați și nu vă acuzați soțul/soția. Odată ce le-ați dat vestea, dați-le voie copiilor să își exprime emoțiile, așa cum pot să o facă – pot fi triști, furioși, ușurați, sau vor încerca să nu manifeste nici o emoție. Nu asteptați de la copii să va consoleze, oricât de dureros este momentul pentru dvs. Desemenea, abțineți-vă în a-i încuraja să fie de partea dvs. Deși poate este nevoie să hotărească ei înșisi cu cine și unde să locuiască, nu îi impingeți în acest moment să ia decizii cu privire la ce își doresc în viitor. In acest moment, fiți fizic alături de copilul dvs., imbrățișati-l și mângâiați-l. Când simțiți că au întrebat tot ce aveau pe suflet, că emoțiile s-au mai așezat, încheiați întâlnirea. Asigurați-i că sunteți deschiși la orice întrebări și neliniști i-ar frământa.
    4. După ce ați discutat – fiți fizic cât mai aproape de ei, fiți deschis la orice întrebări ar avea. Încercați să găsiți un adult cu care să discute (un membru al familiei, o persoana apropiată, un psiholog). Reluați discuția peste o săptămână sau două.

  • Adolescența

    Adolescența este o perioadă tulburătoare, frumoasă și solicitantă, pentru copil și pentru părinții lui,  și o spun din experiența de zi cu zi.  Andrei, băiatul meu cel mare, o trăiește din plin, și din urmă vine vijelios și cel mic, Vlăduț. Învățăm împreună, noi părinții și ei copiii, cum să restabilim granițele, unde se oprește grija și atenția, și unde începe autonomia. În “Psychology Today” am găsit un  articol (îl găsiți aici)ab4bdf37d65eabc6022239286624d9d1, care sintetizează pașii importanți de ținut minte în relația cu copiii adolescenți. Pot să spun din relația cu băieții mei, și din practica de cabinet, că este important pentru părinți să accepte că a-i oferi spațiu copilului devenit adolescent nu reprezintă o formă de abandon, ci îi oferă acetuia posibilitatea de a experimenta, de a suporta consecințele, de a căpăta experiență de viață, de a deveni responsabil. După cum se arată si in articol, a oferi spațiu nu presupune însă să îi întoarcem spatele, ci, mai degrabă, să rămânem discret pe margine, să îl asigurăm că suntem în aceiași echipă, că oricând poate conta necondiționat pe expertiza și ajutorul nostru.

    Și acum sugestiile lui Carl Pickhardt  pentru o bună relație cu copilul nostru adolescent

    1. Fiți curioși cu privire la diferențele dintre voi, încercați să acceptați încercările de a se desoperi ale copilului, care se întâmplă de cele mai multe ori sa nu fie pe gustul vostru, al părinților.
    2. Indrumați-l, corectați acolo unde este nevoie fără să criticați, fără să evaluați negativ persoana, copilul, concentrati-vă pe ce are de făcut de acum încolo. Deși vă pot aduce la disperare, nu sunt de folos în nici un fel afirmații de genul – “Niciodată nu asculți ce îți spun!”, “M-ai făcut de rușine când…” și altele din aceiași categorie.
    3. Exprimati-va concret si clar când cereți sau așteptati ceva anume.
    4. Lasați-i spațiu să vă contrazică – este in firea adolescenților să aibe opinii diferite de parinții lor, faceti-le loc sa le exprime, într-un mod civilizat desigur, pe un ton decent si intr-un limbaj adecvat. Dacă îi permiteți să își argumenteze poziția, păstrați legătura cu copilul dvs,
    5. Fiti gazde bune pentru prietenii adolescenți, nu le interziceți vizitele la dvs. acasa, dimpotrivă, încurajați-le.
    6. Oferiți-i un mediu structurat – desi doritor de libertate, adolescentul dvs. poate fi copleșit de ea, iar regulile, ordinea familiei sunt binevenite pentru a-i oferi un mediu predictibil, confortabil.
    7. Fiti deschiși pentru dialog și arătați-i că sunteți accesibil.
    8. Exprimați-vă aprecierea pentru comportamentele și pentru efortul pe care îl face. Este mai simplu, este drept să vedem ce nu merge, și să luăm ca fiind firesc ceea ce este pozitiv, dar efortul trebuie văzut și răsplătit.
    9. Oferiți-i sansa de a fi inconjurat de adulți care îl pot inspira.
    10. Invitați-l să povestească, să împărtășească cu dvs., povestiți și împărtășiți dvs. despre experiențe de peste zi.

    Si, în perioadele încinse, nu uitați, cine este adultul și cine adolescentul :)!

    Referinte:

    https://www.psychologytoday.com/blog/surviving-your-childs-adolescence/201504/10-ways-stay-connected-your-adolescent

  • Copiii divorțului

    7fd1917a429b4a3492e51225d5e2977eÎntr-o statistică din anii trecuți, conform INS,  rata anuală a divorțului în România este estimată a fi în jur de 20%,  și aproape jumătătate din cuplurile care ajung să divorțeze au copii. Sunt anual între 15.000 – 20.000 de copii care trec, alături de părinții lor, prin această experiență.

    Divorțul părinților, deși poate reprezenta ieșirea dintr-o zonă agresivă și extrem de conflictuală, îi obligă pe copii să se adapteze la contexte noi, adesea imprevizibile.

    Care sunt situațiile dificile pe care copiii trebuie să le integreze?

    Unul dintre părinți trebuie să plece de acasă – un moment greu și pentru cei mai mici aproape de neînțeles – daca tata (sau mama) nu mai stau cu mine, înseamnă că l-am supărat si nu mai mă iubește. Nu vreau ca tati (sau mami) să plece, eu îl iubesc și ma simt bine cu el!

    Sunt situații în care părintele rămas se descurcă cu greu (financiar si nu numai) sa facă fața îndatoririlor curente de creștere a copiilor.

    Conflictul dintre părinți se poate acutiza după divorț, și fără lupta directă, încheiată pentru că nu mai locuiesc împreună, acesta se poate duce prin intermediul copiilor.

    În cazul în care părinții au custodie comună, copilul trebuie să se adapteze să trăiască în două case – la mama și la tata, și se poate întreba în mod legitim, pentru el acasă cu adevărat, unde este? O altă situație la care trebuie să se adapteze o reprezintă noua jumătate a mamei sau a tatălui, o nouă familile a fiecăruia dintre părinți, poate cu frați vitregi.

    Adaptarea sănătoasă, care conduce la depășirea cu bine de către copil a momentelor dificile, așa cum cercetările arată, depinde de trei categorii de factori: factori parentali si familiali, factori legati de mediul extra-familial și cea de-a treia categorie factori individuali.

    Nivelul de conflict și ostilitate înregistrat între părinți înintea separării este unul dintre factorii parentali care va influența capacitatea de ajustare și adaptare a copilului post-divort.  Studiile au arătat, de exemplu că acei copii care crescut in familii conflictuale și agresive au o capacitate mai mică de control al impulsurilor, iar mediul conflictual poate conduce la distorsionarea imaginii despre sine a copilului. Alți factori incluși in cateogoria influențelor parentale sunt – abilitățile părinților de a se conecta și de a răspunde nevoilor copiilor, pre – și postdivorț, capacitatea de adaptare la noul context a părintelui care a obținut custodia si disponibilitatea de a fi în continuare prezent, în mod predictibil, în viața copilului a părintelui care nu are custodia, relația dintre părinți post-divorț.

    Mediul copilului este complet bulversat de divorțul părinților – există situații în care copii sunt nevoiți să își schimbe școala, să renunțe la grupul de prieteni, și să își facă prieteni noi, să se obișnuiască în alt loc. Resursele le sunt astfel, încă odată, subțiate.

    Integrarea experienței divorțului părinților depinde de asemenea si de vârsta copilului, de temperamentul său, de capacitatea sa de gestionare a propriilor trăiri și emoții.

    Cum pot fi ajutați copiii ai căror părinți au divorțat?

    Deși momentele de conflict trăite nu pot fi șterse, semnificația acestora poate fi reinterpretată. Deasemenea poate fi modificată percepția copilului cu privire la evenimentele pe care le trăiește și poate fi ajutat să dobândească noi abilități, să învețe noi comportamente pentru a face față cu bine schimbărilor. Este necesar ca acesta să fie susținut în formarea sau înlocuirea grupului social de suport pierdut. Copiii în aceste contexte trăiesc intens furia, către unul sau ambii părinți, se pot simți pierduți și deconectați, se învinovățesc pentru ceea ce se întâmplă. Exerciții de comunicare asertivă, de recunoaștere si exprimarea a nevoilor, de relaxare sunt extrem de utile pentru a le ușura povara și a le permite formarea unei identități proprii, o dezvoltare normală și armonioasă.

    Este în răspunderea părinților să treacă peste durerea sau furia despărțirii și să acționeze spre binele copilului. Despre cum influențează însă relația post-divorț a păriniților dezvoltarea copilului , într-un articol viitor.

  • Mâine o să fie mai bine

    …

    – N-o omorî, tăticule! Te rog, n-o omorî!

    Fetița încerca cu disperare să îl apuce de mână. Între pumnii lui, femeia țipa din toate puterile:

    – Lăsă-mă, lasă-mă! Mă doare! Opreste-te!

    O prinsese de păr și acum o lovea cu capul de podea. Fetița se uita disperată când la unul, când la celălalt.

    – Te rog, te rog, las-o! Hai sa plecăm, întârzi și azi!

    Îi tremurau mâinile și picioarele. Îi era frică și să plângă.  Când ajungea aici, mai nimic nu îl mai putea opri. Furia îl întunecase. Avea ochii roșii, sprâncenele i se adunaseră deasupra nasului, fălcile încleștate îi făceau fața să arate pătrată. S-a întos greu înspre copliă. Încerca să își curețe privirea.

    – Ia-ți gentuța și hai!

    Si a plecat. Fără o privire sau un cuvânt spre nevasta întinsă ca o cârpă pe jos. Fetița și-a întors de câteva ori privirea spre casă. Poate mămica se ridică și vine la geam să se uite după ea. I-a stat o clipă respirația, i s-a părut că se mișcă perdeaua. Ar putea să facă cu mâna înspre fereastră, poate ea e acolo, să îi arate că o iubește. Dar parcă perdeaua nu se mișcase. Dacă a omorât-o și nu o mai găsește când se întoarce. Sau dacă mămica pleacă, ea cui îi rămâne?

    Încerca să își potrivească pașii cu ai lui. O să fie totul bine până la urmă. De fiecare dată este. Și apoi câteva zile ei râd cu gura până la urechi. L-a prins moale de mână. Îl simțea încordat. L-a tras de mână și i-a șoptit:

    – Tăticule, eu te iubesc să știi.

    Nu i-a răspuns nimic. Poate nu a auzit-o. Au grăbit doar pasul.  Grădinița era într-o fostă casă boierească, cu camere înalte si luminoase, un antreu cochet unde era aranjat vestiarul. Au ajuns ca de obicei printre ultimii. În vestiar erau încă doi copii si mamele lor. A pus-o pe o băncuță să o schimbe. Mersul pe jos îl liniștise, trăsăturile feței îi erau mai blânde. Tante Silvie ieșise în ușă să adune întârziații:

    – Grăbiți-vă, grăbiți-vă, domnule Mircescu! Începem masa în 5 minute. Komm, Sofie, komm schneller!

    A descălțat-o încetișor. I-a scos rochița de drum și i-a pus pantalonii de grădiniță, a încălțat-o cu papuceii și i-a aranjat codițele.

    – Sa fii cuminte, Sofia, să o asculți pe Frau. Și să manânci și ciorba, ca altfel cum să te faci mare?!

    -O să încerc să o mănânc. Da’ nu prea îmi place, să știi.

    I-a zâmbit și a mângâiat-o din nou.

    – Măcar câteva linguri, îmi promiți?

    – Bine, îți promit. S-a lipit strâns de piciorul lui. Să vii la timp azi tati, te rog!

    – Îți promit!

    S-a jucat cuminte toată ziua, se gândea că poate mămica a venit să o vadă ce face la grădiniță, și se uită la ea din curte, pe geam, prin perdea. S-a străduit și a mâncat toată ciorba. Toată, toată. A trecut prânzul și se apropia seara. Copiii au plecat unul după altul. Educatoare de după-amiază își terminase progrmaul si negocia cu nea Mitică, paznicul să i-o lase pe Sofia în grijă.

    – Bine, bine, duceți-vă, lăsați-o cu mine.

    7533f6481b600f484fc20f3626671e37Era poate bine că întârzia, s-a dus sigur să aibe grija de mămica. Stătea pe băncuță, cu gentuța strânsă în poală. Respira încetisor și încerca să nu plângă. Poate nu au crezut-o că îi iubește, poate au lăsat-o aici. Ea unde să se ducă? Afară era deja întuneric și nu avea pe nimeni.

    A auzit apoi pași afară în curte, si …parcă…parcă era vocea lor. Și-a ținut un pic respirația, să audă mai bine. Ei erau! Veniseră amândoi. Au deschis ușa –  râdeau și se țineau de mână.

    Sofia a simțit cum se topește si cum i se încălzesc pantalonașii de grădiniță. Și-a strâns și mai tare gentuța în mână și a început încetișor să plângă. Reușise! Pleca și în seara asta acasă.

    Mama s-a aplecat înspre ea.

    – O, Doamne, Sofie, ce prostuță ești, nu plânge numai pentru că ai făcut pe tine. Hai mai bine să te schimb. Vrei?

    Printre sughițuri Sofia a dat din cap că da. Mama a continuat:

    – Și ce crezi, Sofie, în seara asta ne ducem toți trei la restaurant. Nu e grozav?

    În timp ce o schimba, Sofia a mângâiat-o pe vânătaia de la tâmplă.

    – Te iubesc, mămico, te iubesc!

    – Știu, iubita mea, știu. Și eu pe tine, să nu uiți.

    Ar fi vrut să îi spună că știe, și mai ales să nu plece niciodată de lângă ea. Dar ce mai conta? Plecau toți trei și astăzi acasă. Mâine o să vadă ea ce o să mai fie. O să se descurce cumva să rămână, toți, împreună.

    …

    Abuzul fizic, violența domestică sunt probleme extrem de dureroase și actuale. Efectele sunt devastatoare pentru cei implicați. Studiille arată că femeile bătute de soți au, printre multe altele,  risc crescut de depresie, de insomnie, de tulburare de stres posttraumatic, de abuz de alcool si alte substante. Îsi internalizează un comportament submisiv și au risc crescut de abuz si in alte segmente ale vieții (profesie, de exemplu).

    Povestea de astăzi însă aduce în prim plan copiii. Dacă abuzul fizic este greu de dus pentru cel abuzat (de cele mai multe ori soția), copiii martori ai bătăilor, certurilor agresive între părinți, vor învăța că cei care sunt datori să îl îngrijească și să îi protejeze, printre puținele persoane din viață pe care ar trebui sa se sprijine necondiționat, nu pot să își ducă la bun sfârșit rolul. Copilul învață că este constant în pericol, teama îi devine a doua natură. Integritatea lui fizică este pusă în pericol. Cine știe dacă furia și nebunia astfel dezlănțuită nu se vor îndrepta și împotriva lui? Pe lângă lipsa de securitate, de siguranță pe care copilul o trăiește acut, va încerca să îndrepte lucruri care nu sunt în controlul său, își va internaliza vina de a nu fi suficient de bun. Copiii abuzati astfel de lipsa de siguranță din familie sunt expuși riscului unor tulburari extrem de serioase și nocive în viața adultă: depresia cronică este una dintre ele, relații toxice cu parteneri, prieteni sau în profesie. Ancora pe care o reprezintă relația bună cu părinții, refugiul pe care înțelepciunea părinților îl oferă necondiționat, pentru copiii care trăiesc în medii abuzive, fizice sau emoționale, vor fi compromise pe viață. Au nevoie să învețe ca adulți cum să aibă încredere, cum să își construiască relații sigure în care să crească și să se bucure de ei și de viață.

    Sunt relații in care terapia de cuplu pare un vis imposibil, dar daca sunteți o persoană abuzata nu ezitati să căutați ajutor de specialitate. Dvs si copiii dvs. veti avea numai de câștigat. Există însă și relații in care abuzul fizic nu se materializează, partenerii nu se bat, dar certurile sunt extrem de violente. Pentru copiii martori ai acestor momente rezultatele sunt la fel de devastatoare. Sunteți, ambii parteneri, responsabili sa va construiti o relatie sanatoasă, benefică pentru toți cei din jurul dvs. Deasemenea nu ezitati sa folositi si resursele generoase pe care vi le pune la dispozitie terapia individuală sau de cuplu. Este o investitie de timp si efort pentru care vă vor fi recunoscatori copiii, nepotii si stranepotii dvs.

    Bibliografie selectiva:

    Sternberg, K. L., Lamb, M. E., Greenbaum, C., Dawud, S., Cortex, R. M., & Lorey, F. (1994). The effects of domestic violence on children’s perceptions of their perpetrating and nonperpetrating parents, International Journal of Behavioral Development

    Randolph, M. K., & Conkle, L. K. (1993). Behavioral and emotional characteristics of children who witness parental violence. Family Violence and Sexual Assault Bulletin

  • De ce este critica nocivă

    Am citit aici o poveste care spune cam așa:

    Odată, demult, un samurai dur si răzbătător s-a dus în vizită la un călugăr, care, ca orice pustnic, se afla mic și slab.

     – Călugărule, i-a poruncit samuraiul cu o voce tunătoare, învață-mă despre rai și despre iad!

    Călugărul și-a ridicat încet privirea, s-a uitat spre el, stăpânindu-și cu greu dezgustul și cu o voce fermă i-a răspuns:

    – Să te învăț despre iad și despre rai? Nu aș putea să te învăț nimic. Uită-te la tine. Ești murdar, miroși urât, sabia îți este ruginită. Prezența ta este o rușine pentru toți samuraii. Piei din fața mea, nu meriți să îți arunc nici o privire!

    Samuraiul s-a înfuriat cumplit. Fața i s-a înroșit, obrajii îi ardeau, și-a încleștat maxilarele, și-a smuls sabia din teacă și a îndreptat-o fulgerător înspre călugar.

    – Acest-i iadul, i-a spus călugarul zimbindu-i blând.

    Samuraiul a fost copleșit. Acest om si-a riscat viața, ca el sa învețe ce este iadul. A lăsat încet sabia la locul ei și cuprins de recunoștință s-a așezat în liniște alături de călugăr.

    – Acesta e raiul, a adaugat călugărul zâmbindu-i blând.

    sad_FotorCritica, mai ales atunci când vine de la persoane importante pentru noi,  este extrem de toxică și de dureroasă. Ascunsă sub justificarea îmbunătățirii comportamentului celui criticat, distruge relația, iar cel supus criticii își internalizează un discurs negativ despre propriile abilități, despre sine însuși. Critica îi dă o falsă putere celui ce critică și îl reduce, îl limitează pe cel criticat. Criticismul este toxic, mai ales,  în doua ipostaze – în relația dintre părinte si copil și în relația de cuplu, între cei doi parteneri.

    Cum poți să îți dai seama dacă ești o persoana critică?

    Te adresezi mai degraba persoanei și nu comportamentului – Esti dezordonat, Ti-am spus de atitea ori sa nu mai fii leneș. Ești superficială! Nimic nu o să se aleagă de tine! 

    Te concentrezi mai ales pe ce este greșit, și nu pe ce poate fi îmbunătățit – Niciodată nu faci ce trebuie!

    Adevărul absolut despre cum poate fi îndeplinită o anumită sarcină este deținut de cel ce critică.

    Si cel mai important, o persoana critică, în momentul în care ea însăși greșește sau nu își atinge obectivele are un discurs interior extrem de nociv – “sunt un prost” sau “niciodată nu sunt în stare de nimic” și altele în acelși sens.

    De ce este critica nocivă? Spre deosebire de oferirea unui feed-back, critica îl face pe cel ce o primește să se simtă umilit, incompetent, incapabil, deconectat de cel apropiat si de sine însuși.

    Copiii criticați de părinții lor sunt vulnerabili –  odată critica internalizată devine standardul la care se vor referi toată viața – nu sunt suficient de bun si nu sunt în stare să fac, atâta timp cât mama sau tata, persoane cu autoritate supremă în viața unui copil, mi-au spus asta. Studiile arată că criticismul mamelor reprezintă un risc semnificativ de depresie pentru copil. Desemenea criticismul părinților afectează profund imaginea de sine a copilului, dorința lui de explorare, capacitatea de a se bucura de sine și mai ales capacitatea de a se simți iubit, acceptat și în siguranță alături de părinții lui. Părinții adesea își justifică criticismul prin nevoia de a corecta comportamentele greșite ale copilului. Ca și părinți suntem îngrijorați și preocupați de viitorul copilului nostru, ne dorim să se adapteze și să reușescă într-o lume competitivă. Este necesar însă să ne întrebăm – cât poate face copilul din ceea ce îi cer? Are abilitățile necesare însușite? Cât este nevoia lui de imbunătățire a comportamentului și cât a mea ca părinte? Cum îl pot ajuta sau învăța să facă altfel?

    În cuplu, asa cum John Gottman arată în studiile pe care le-a realizat despre ce si cum ne influențează viața cu partenerul, criticismul este unul din comportamentele toxice care prezic cu mare acuratețe sfârșitul unei relații. Criticismul se manifestă în situațiile – “tu niciodată…” sau “tu întotdeauna…”, momente care pot fi înlocuite cu “Eu am nevoie să…”, de exprimare asertivă ale nevoilor pe care simțim că cel de alături le-a ignorat sau neglijat.

    Criticismul rănește și ne îndepărtează, îl reduce pe cel criticat, este o spirală care se amplifică, conduce la comportamente submisive, descurajează cooperarea dintre parteneri, în nici un caz nu are ca efect modificarea sau obținerea unui anumit comportament. Dimpotrivă!

    Bibliografie selectivă:

    K. L. Burkhouse et al. (2012) Expressed Emotion-Criticism and Risk of Depression Onset in Children, Journal of Clinical Child & Adolescent Psychology

    Gottman, J. M., Coan, J., Carrere, S., & Swanson, C. (1998). Predicting marital happiness and stability from newlywed interactions, Journal of Marriage and the Family

    Gottman, J. M. (1994). Why marriages succeed or fail,  Simon & Schuster.

    Koestner, R., Zuroff, D. C., & Powers, T. A. (1991). The family origins of adolescent self-criticism and its continuity into adulthood,  Journal of Abnormal Psychology

    http://www.jackkornfield.com/

  • Iubirea de tată

    bf4709bb5b7578f2c0c0bb896fe1ee4f-2Relațiile dintre părinți și copiii lor sunt fascinante – un univers de emoții, de trăiri, de comportamente. Asumat conștient, rolul de părinte poate fi uneori copleșitor. Interacțiunile cu copiii se întâmplă să trezească în noi neliniști necunoscute până atunci, pot dezgropa dureri demult uitate. Pe de altă parte însă contextul de a fi părinte poate reprezenta șansa unică de a crește si a ne maturiza emoțional. S-a scris si se va mai scrie mult despre relația mamă-copil, care este fără doar și poate vitală. De egală importanță însă, pentru binele copilului, este si relația acestuia cu tatăl.

    Le Camus (1995) într-un studiu mai vechi, sintetizează particularitățile relației tată-copil. Tatăl, spre deosebire de mamă care ține copilul conectat cu lumea sa interioară, îl direcționează pe acesta spre lumea din afară, spre mediul social. Copiii sunt mult mai dispuși să își asume riscuri când tatăl este în preajmă (Le Camus, 1995). Tatăl reprezintă legătura, rampa de lansare care îl scoate pe copil de pe orbita maternă și îl îndreaptă către lume, către societate, este punctul de sprijin, de încurarjare a acestuia pentru separare, pentru obținerea a autonomiei.

    Relația tată-copil  se definește pornind de la trei coordonate (Lamb, Pleck, Charnov, & Levine, 1987):  implicare, se referă  la cantitatea și calitatea interacțiunilor și experiențelor comune ale copilului cu tatăl său, accesibilitate, respectiv timpul fizic în care tatăl este disponibil pentru copil, și responsabilitate, cu referire la gradul de implicare în activitățile zilnice de creștere a copilului, incluzând aici luarea deciziilor și aspectele financiare.

    Mamele care încurajează și susțin tatăl în activitățile de îngrijire a copilului îl ajută pe acesta să se familiarizeze cu comportamentele copilului, să gestioneze situații diferite. Aceste experiențe îi permit tatălui să învețe cum să structureze mediul copilului pentru a-i satisface nevoile și să deprindă noi abilități. Studiile arată că atunci când mama nu îl susține pe tată în interactiunile cu copilul, când este critică față de relația tatălui cu copilul, tatăl, în mod evident, va fi mai puțin implicat în viața și creșterea copilului său, nu va învăța să răspundă nevoilor acestuia (DeLuccie, 1995; Parke, 1995). Auto-eficacitatea, percepția potrivit căreia comportamentul unei persoane influențează rezultatul obținut (Bandura, 1982), reprezintă un factor important în implicarea tatălui în viața de zi cu zi a copilului. Studiile demonstrează că tații care au fost învățați cum să se ocupe de copii sunt mai implicați în creșterea acestora. Deasemenea tații care se consideră competenți în îngrijirea copilului vor fi dispuși să își asume responsabilitatea îngrijirii și educării acestuia.

    Copiii ai căror tați sunt implicați în creșterea lor s-au dovedit a avea o dezvoltarea cognitivă mai bună (Nugent, 1991). Mai mult, rezultatele unui alt studiu, realizat la Oxford pe un eșantion impresionant de 17.000 de copiii arată că, copiii care au beneficiat de implicarea taților în creșterea și educarea lor sunt mai competenți la școală, obțin note mai bune, fată de colegii lor ai căror tați sunt mai puțin implicați. Implicarea tatălui în acest context se referă la activități comune (joacă afară, lectură), precum și asumarea unui rol egal cu cel al mamei în îngrijirea copilului (Flouri, 2004).

    Pentru băieți, atunci când relația este una caldă, apropiată, tatăl reprezintă un model de asumare a identității de gen (Lamb, 1981b; Radin, 1981), de exprimare a emoțiilor, de adaptare în diverse contexte. Deasemenea, studiile arată că baieții ai căror tați sunt implicați în creșterea lor au mai puține conflicte pe măsură ce cresc. In ceea ce le privește pe fete, studiile arată că implicarea taților în creșterea lor poate conduce la o cresterea a vârstei de debut a pubertății. Admirația si recompensele primite din partea tatălui pot fi elemente esențiale în transformarea fiicelor în femei independente și încrezătoare în sine.

    Pentru copii este esențial să primească iubire și atenție, atât din partea mamei, dar și din parte tatălui, să aibe legături solide cu ambii părinți, astfel vor dezvolta mecanisme sănătoase de adaptare în contexte diferite de viață.

    Bibliografie selectiva:

    Crockenberg, S., & Leerkes, E. (2000). Infant social and emotional development in family context.InC.H.Zeanah (Ed.), Handbook of infant mental health (2nd ed.) (pp.60-90). New York: Guilford.

    DeLuccie, M.F. (1995). Mothers as gatekeepers: A model of maternal mediators of father involvement. Journal of Genetic Psychology, 156, 115-131.

    Lamb, M. E., Pleck, J. H., Charnov, E. L., & Levine, J. A. (1987). A biosocial perspective on pa-ternal behavior and involvement. In J. B. Lancaster, J. Altmann, A. S. Rossi, & L. R. Sherrod (Eds.), Parenting across the lifespan: Biosocial perspectives (pp. 111–142). Hawthorne, NY: Aldine.

    Le Camus, J. (1995) Les interactions père enfant en milieu aquatique. Revue Internationale de Pédiatrie, 255(XXVI)