Categorie: Puterea rezilienței

  • Când controlul ține loc de siguranță

    Când controlul ține loc de siguranță

    Auzi ceasul. Of, dimineață din nou.

    Te dai cu greutate jos din pat, copiii încă dorm. Pornești espressorul, scoți laptele din frigider, faci spuma. Sunt singurele zece minute din zi pentru tine: cafeaua care curge încet, în ceașca preferată, spuma pe care o așezi cu drag. Iei prima gură. Jumătate lapte și gustul acela catifelat de cafea bună. Deja la a treia gură bucuria a dispărut, rotițele încep să se miște.

    Ignori oboseala și începi. Pachețelele pentru școală. Storci sucul pentru copii, au tot răcit în ultimul timp: sfeclă, măr, portocală. Răspunzi la primele mesaje. Scoli copiii, începe haosul. Te superi că nu își beau sucul, nu s-au spălat pe dinți, le explici din nou și din nou ce pericol sunt cariile, se îmbracă greu. În fine, ieșiți.

    În mașină îi asculți ce au învățat pentru test, le ții discursul despre cum trebuie să fie buni cu ceilalți. Conduci cu un ochi, cu celălalt ești atentă la ei.

    Ajungi la birou: verifici încă o dată prezentările colegilor, să fie totul cum trebuie. Începe ședința. Prinzi toate mingiile și iei de făcut mai mult decât poți, dar  doar așa te poți liniști. Pauza de prânz, cei mai mulți ies, dar nu ai timp, ai rămas în urmă. Răsufli ușurată, în sfârșit se face liniște în birou și poți lucra.

    Sună telefonul. Fiul tău a bătut un coleg. Începi să te simți copleșită, nu e momentul. Îi faci o programare la psihologul cu care de ceva vreme voiai să se vadă. Respiri adânc, ai așezat treaba pe poteca ei. Te întorci la ce ai pe listă.

    De nicăieri, vine panica: nu ți-ai făcut programare de prea mulți ani pentru analizele tale, nu prea te simți bine. O ascunzi în cel mai adânc cotlon. Nu e timpul acum, trebuie să organizezi ce vine zi de zi peste tine. Reușești să treci prin toate.

    Seara, când te așezi în pat, simți că te doare tot corpul. Asta dacă îți dai voie să fii puțin atentă.


    Trăim cu senzația că dacă controlăm, o să ne simțim în siguranță. Mintea noastră are nevoie să anticipeze, să știe ce o să fie.

    Și pentru cine nu a cunoscut siguranța, controlul este cea mai apropiată formă a ei. De fiecare dată când verifici, organizezi, previi, te simți ușurat/ă. Creierul învață: doar dacă controlez, sunt ok. Și astfel ai nevoie de tot mai mult control.

    Controlul înseamnă să duci totul și pe toți acolo unde crezi că e bine. Dar controlul este despre rigiditate, despre planuri continue si a și b și c, și back-up la back-up. Este despre vigilență și anticipare, despre presiune și însingurare.

    Controlul este singura alegere disponibilă pentru un sistem tensionat care caută puțină liniște.

    Controlul însă este cognitiv, organizat, impus. Siguranța este o senzație trăită, ceva ce știi deja cum se simte, pe care o ai în tine dintotdeauna. Controlul este o strategie de reglare. Siguranța este o stare pe care o trăiești. Ea nu vine din ordinea pe care o aștepți, corpul tău știe pur și simplu să se așeze în ea.

    Controlul te ajută pe moment, dar te ține în tensiune și te îndepărtează de liniștea, binele și siguranța pe care cu atâta efort le cauți.

    Cercetările în reziliență arată că persoanele care se simt cu adevărat în siguranță nu sunt cele care controlează mai mult, sunt cele care pot renunța la control când nu mai este necesar. Iar siguranța o recunoști când poți tolera incertitudinea fără să te prăbușești.

    Siguranța însă nu vine din izolare, cu cât te îndepărtezi de relații, de oamenii buni de lângă tine, cu atât mai mult crește vigilența, și implicit și nevoia de control. 

    Nu poți renunța la control peste noapte. 

    Dar poți începe să fii atentă la corpul tău:  ce îl relaxează, unde și cu cine te simți în siguranță. 

    Poți observa cât ești de competentă, că te-ai descurcat și în momentele în care nu ai controlat tot.

    Și treptat, poți învăța să lași din poveri și să duci mai puțin.

    Viața e frumoasă și se întâmplă oricum. Nu așteaptă să o așezăm noi în cutiuțe.

  • Dincolo de absență: Cum să identificăm și să depășim rana neglijării emoționale

    Dincolo de absență: Cum să identificăm și să depășim rana neglijării emoționale

    Ducem cu noi de-a lungul vieții dureri, unele vizibile, evidente, altele ascunse, și care, chiar și fără să le cunoștem, ne amărăsc existența. Grija primită fără conectare și căldură sau rana neglijării emoționale este una dintre cele mai subtile și greu de identificat. Este adesea dificil de pus în cuvinte, pentru că povestea ei este despre ce a lipsit, despre ce nu a fost suficient, despre ce nu am avut ocazia să cunoaștem.

    Când îți lipsește ceva, e greu să îți imaginezi cum ar fi fost să crești cu tot ce ai fi avut nevoie – prezență, compasiune, acceptare, înțelegere și sprijin. Simți că ai pierdut o parte din tine, poate cea mai importantă, și nu știi ce să faci cu golul ce a rămas. Poți să fugi de el sau poți încerca cu disperare să îl umpli.

    Care este povestea neglijării emoționale? Este povestea lipsei de prezență. Cum mi-a spus odată o adolescentă, “Mama îmi aruncă doar o privire când îi vorbesc, în rest este concentrată pe telefon sau laptop și îmi răspunde doar cu ‘îhm, îhm’. Mă simt ca o fantomă lângă ea.” Copiii au nevoie ca râsul lor să vibreze în sufletele părinților, ca tristețea și disperarea să le fie întâmpinate cu căldură și compasiune, iar lacrimile lor să fie șterse de adulți înțelegători, nu să se usuce singure. Frica lor ar trebui să fie acceptată ca orice altă emoție și transformată, prin prezența sigură și stabilă a părinților, în lecții valoroase de viață. Iar furia, acea furie greu de controlat, ar trebui să fie o flacără care se poate transforma în energie, curaj și exprimare a propriei personalități.

    Fiecare copil are nevoie să știe că este important, iubit și văzut ca o personalitate de sine stătătoare. Atenția, grija si la nevoile emoționale și conectarea autentică, profundă, de la suflet la suflet, a părinților cu copiii lor le dau acestora șansa neprețuită de a-și aduce firesc lumea interioară în realitatea de zi cu zi. De a fi ei înșiși, valoroși cu tot ceea ce au. Rana neglijării emoționale presupune lipsa tuturor acestor lucruri: nu este nimeni să te vadă, să te ghideze să te cunoști și să te descoperi, să se bucure de ceea ce ești tu, nu de ceea ce își proiectează părinții tăi despre tine.

    Cum pot identifica ca adult rana neglijării emoționale?

    1. Un prim semnal este acela că îți este greu să spui cine ești, să povestești despre tine, pare că nu te cunoști, că nu te poți vedea: ce îți place și ce nu, care sunt lucrurile în care crezi. Nu neapărat negativ, dar pur și simplu te simți deconectat de propria-ti persoană. Te identifici mai degrabă cu rolurile pe care le ai de îndeplinit. Dacă asta este situația, ia-ți timp, gândeste-te, notează-ți și cercetează-te: care sunt lucurile în care crezi? care sunt punctele tale tari? care îți sunt dimpotrivă, punctele slabe? ce te bucură/întrisetază/sperie? ce apreciază prietenii/familia la tine? ce te motivează cu adevărat? ce anume te face să te trezești dimineața cu entuziasm?
    1. Nu știi cum să îți pui nevoile în cuvinte, iar adesea îți este greu să le identifici. Care este legătura dintre neglijarea emoțională și exprimarea nevoilor? Dacă un copil simte frică, rolul părintelui este acela de a-l consola și asigura că totul este în ordine, astfel încât copilul să înțeleagă că nevoia sa de siguranță și securitate este validă și importantă. Pe măsură ce aceste experiențe se repetă în timp, copilul dezvoltă un vocabular emoțional și o înțelegere adecvată a propriilor nevoi. Ce se întâmplă când aceste interacțiuni lipsesc? Copilul învață că trăirile sale sunt nepotrivite, prin urmare nevoile lui sunt improprii, nu își au rost. Și pentru că lumea așa cum o învață este aceea pe care i-o explică părinții lui, copilul încearcă din răsputeri să fie conform cu ce se așteaptă de la el. Învață să își nege nevoile, dezvoltă mecanisme prin care își ignoră emoțiile. Dacă te identifici în această descriere, încearcă să îți dai timp să obesrvi ce poveste spun despre tine emoțiile tale? Sau si mai bine, care sunt emoțiile pe care îți dai voie să le exprimi? Care sunt acelea care ți se pare inacceptabile? Care sunt nevoile pe care emoțiile tale, acceptate sau nu, încearcă să ți le arate? 
    2. Al treilea semn al unei răni de neglijare emoțională este frica de dependență. Tocmai pentru că au învățat că nu este nimeni acolo când au nevoie sau au fost pedepsiți pentru nevoile lor, singura soluție a devenit aceea de a se descurca pe cont propriu. Sunt persoane care au repulsie față de nevoia de a depinde de cei apropiați. Dacă ceri ajutorul ești slab, neputincios, o emoție aproape de netrăit. Nu ai nevoie de nimeni, nu îi esti nimănui dator, te poți descurca singur. Și din păcate așa rămâi, singur. Nu suntem însă insule izolate, avem biologic nevoie să simțim că suntem parte din relații, că dăm și primim, un flux ce ne ține conectați cu ceilați, dar și cu noi înșine. Este estențial să păstrăm în minte, ca adulți nu mai suntem în același loc în care binele nostru depindea numai de răspunsul părinților. Avem resurse să ne îngrijim de noi înșine, dar si să ne alegem oameni alături de la care cu siguranță putem primi. Nu perfect, nu totul de la o singură persoană, dar fiecare ne dă câte o bucățică din ceea ce este. Și este treaba mea de adult să le adun, în funcție de resursele celor apropiați mie – căldura de la prietena cea mai bună, suport de la soț sau partener/ă, înțelpciune de la prietena din facultate, aventură de la amica/amicul din liceu și tot asa. 
    3. Sunt persoane care resimt această rană fizic, ca un gol în stomac sau în piept. Alții o trăiesc mai mult ca pe o amorțeală emoțională. Poți avea o senzație generală că îți lipsește ceva ce toți ceilalți au sau că ești în afara și privești din afară. Ceva nu îți pare că este tocmai în regulă, dar îți este greu să definești ce anume. Te simți în multe momente într-un fel separat, deconectat, ca și cum nu te bucuri de viață așa cum ar trebui.

    Ca să închei, căci iar m-am lungit, te invit să îți iei timp și să te așezi cu tine: ce mă bucură din ceea ce am astăzi: oameni, realitate de zi cu zi? pentru ce pot să fiu recunoscător/e? cum pot învăța să mă am în grijă așa cum nu au făcut-o părinții mei, cândva, demult? cine sunt astăzi mai mult decât copilul însingurat de atunci? 

    Fii bun cu tine și umpleți sufletul așa cum nu au știut părinții tăi să o facă!

  • Controlezi sau ești controlat?

    Controlezi sau ești controlat?

    Am scris aici despre control: comportamentele de control dintr-o relație si de ce ajunge o persoană să controleze sau să se lase controlat/ă. 

    Controlul este dureros, sufocă și lipsește de bucurie relațiile și experientele. Avem nevoie să înțelegem ce trăim pentru a putea schimba acolo unde este necesar și astfel să ne dăm voie să ne fie mai bine, nouă și celor dragi nouă. 

    Cum poti sa verifici dacă controlezi în relație? Iată câteva exemple:

    • Simți nevoia să iei toate deciziile din relație, de la lucruri mici, la decizii mari. Si chiar dacă nu sunt la tine de hotărât, te implici și îți spui vehement părerea, te superi dacă opinia nu îți este luată în considerare, nu ai nici o încredere că partenerul poate decide competent.
    • Te superi, te infurii dacă partenerul nu îți face pe plac, dacă nu acționează conform indicațiilor, nevoilor, așteptărilor tale. Încerci să readuci lucurile la starea inițială, aceea în care tu esti la butoane.
    • Verifici fecvent ce face, unde este partenerul tău și cu cine.
    • Verifici conturile de email, de social media, telefonul, mesajele partenerei, fără ca ea să știe
    • Critici și minimizezi adesea – cum arată, ce mănâncă, reușite, opinii, comportamente diverse: de la cum gătește până la prietenii cu care se vede. Nu ești atent/ă la ce își dorește celălalt, adesea ți se par prostii sau prea puțin importante, iar când el sau ea se supără, ești si mai supărat.
    • Îi spui/impui/controlezi cum să se îmbrace, cum să arate, cum să vorbească
    • Învinovățești pentru lucruri care nu sunt în controlul ei/lui – “Ar fi trebuit ca mama ta să ne sune de ziua copilului! De ce nu a facut-o? Daca mai vorbești cu ea înseamnă că nu îți pasă de mine!”
    • Îl/o bombardezi cu complimente, cadouri, grijă, nu te dai înapoi de la nimic pentru a-i face pe plac, fără ca acest lucru să fie așteptat de celălalt, adesea este chiar copleșit, iar când el/ea nu îți răspund cum te-ai aștepta, îți retragi toate comportamentele “iubitoare”. Devii rece și indisponibil. 
    • Încerci să controlezi emoțiile partenerului/partenerei, îi spui ce și cum ar trebui să simtă.
    • Îți este greu să fii parte dintr-o echipă, să lași spațiu si celorlați, să te adaptezi la nevoile si opiniile celor din jur.
    • Ameninți și dai ultimatumuri ca lucrurile să se întâmple așa cum îți dorești.

    Dacă recunoști unele dintre aceste comportamente, este probabil să controlezi în relație. Ce poti face? Primul pas, după cum știm, este acela de a recunoște că ai o problemă, de a-ți lua spațiu, cu înțelepciune și grijă pentru cei dragi, să înțelegi ce se întâmplă și care sunt consecințele pe care până acum nu le-ai văzut asupra relațiilor tale, a modului în care te gestionezi pe tine. 

    Când ai învățat să controlezi și de ce? Cum se simte când ai control și când nu? Cât de importante sunt opiniile, dorințele nevoile celorlalți, așa cum le exprimă ei, nu cum le anticipezi tu? Cum faci față la emoțiile grele ale celor dragi? Cât de mult îți asumi emoțiile tale, de neliniște sau furie și cât le pui în cârca celor dragi?

    Pentru cei din jur este o povară o persoană atât de lipsită de încredere încât controlează constant, iar efectul cel mai clar este că ceilalți se îndepărtează sau îi îndepărtezi, sunt adesea tensionați, se  poartă cu tine ca și cum ar călca pe coji de ouă. Le este greu să te oprească și încearcă să anticipeze ce ai nevoie. Uneori renunță să mai aducă în discuție ce vor și de ce, mai bine să fie liniște, să te lase să faci cum știi tu. 

    Avem nevoie în relații, fiecare dintre noi, de intimitate emoțională, să fie loc pentru ceea ce avem bun și mai puțin bun, controlul vine și șterge, anihilează autenticitatea, libertatea, echilibrul. Relația rămăne ca o cochilie goala. Și dacă în relație cu partenerul mai întâlnești ceva opoziție, controlul este cel mai greu de dus de către copii, iar consecințele pentru sunt dureroase pe termen lung.

    Cum se simte când trăiești controlul într-o relație? Iată și pentru partenerul controlat o listă cu exemple:

    • Te simți neliniștit/ă sau tensionat/ă în jurul partenerului
    • Cauți constant aprobarea sau permisiunea partenerului
    • Te îndoiești de propriile abilități sau competențe atunci când vine vorba de luarea deciziilor
    • Eviți conflictul sau confruntarea pentru a menține liniștea, renunțând la ce este important pentru tine
    • Te simți vinovat/ă sau responsabil/ă pentru emoțiile sau acțiunile partenerului
    • Ești deconectat sau confuz cu privire la  propriile dorințe și nevoi 
    • Te simți izolat sau singur, deoarece partenerul controlează cu cine și cum îți petreci timpul
    • Mergi pe vârfuri să nu îl/o enervezi.

    Dacă te recunoști în acestă categorie, ai cu siguranță nevoie să înveți despre tine, despre ce este important pentru tine, ce anume te definește si cum să stabilești limite pentru a rămâne autentic cu ceea ce ești. Merită să te întrebi cum ai învățat să te lași controlat și de ce anume îți este teamă dacă nu lași de la tine. Vestea proastă este că dacă tu nu înveți să pui limite, să exprimi cu subiect și predicat care îți sunt nevoile și să rămâi ferm/ă, partenerului tău îi va fi greu să lase distanțe, chiar dacă își propune.

    Opusul controlului este flexibilitatea, iar al submisivității este autonomia. Cu răbdare fiecare dintre voi le poate poate deprinde și astfel relația voastră să devină mai bogată. 

    Și ca să fac lucrurile si mai complicate, sunt multe relații în care unul dintre parteneri este clar cel ce controlează, iar celălalt cel controlat. Se întâmplă însă frecvent să fim pe rând cel ce controlează sau cel controlat, ca într-un joc cu scaunele muzicale. Avem nevoie să învățăm amândoi ce presupune autonomia emoțională și cum pot să îi fac loc și celuilalt, să fim adulți egali unul lângă celălalt. 

  • De ce simt unele persoane nevoia să domine în relații: înțelegerea psihologiei controlului

    De ce simt unele persoane nevoia să domine în relații: înțelegerea psihologiei controlului

    Nenumărate dezechilibre se crează în relații din cauza controlului excesiv pe care îl exercită unul dintre parteneri. Îl găsim în forme mai evidente sau mai subtile, dar în esență controlul reprezintă o formă de abuz emoțional. Poate varia începând cu a decide în locul celuilalt, pentru lucruri mai mari sau mai mici, până la a-i restricționa accesul la membrii familiei sau prietenilor.

    Controlul este toxic pentru ambii parteneri – atât pentru cel care îl practică, cât si pentru cel controlat. Pentru partenerul care contolează, din păcate, nu este niciodată suficient ce face celălat, insecuritatea profundă pe care o trăiește trebuie liniștită cu și mai multă supunere. Anxietatea, teama de a scăpa lucrurile de sub control sunt senzații acute pe care cel ce controlează vrea cu orice preț să le evite, conștient sau nu. Din cauza acestor comportamente cei ce controlează nu au șanse reale de a construi relații autentice, căci tare greu le este să accepte emoțiile, nevoile, dorințele sau chiar imperfecțiunile celuilalt. Asperitățile trebuie mereu nivelate. Iar pentru partenerul controlat, pare că zi cu zi realiatea i se împuținează. Viața începe să se învărtă în jurul celui ce controleaza, autonomia îi este limitată, poate să se simtă copleșit, să trăiască sentimente profunde de neputință, căci oricât încearcă să îi facă pe plac, nimic nu este vreodata suficient. Când i se umple paharul poate izbucni cu resentimente și furie, căci numai astfel știe să pună limite sau să își susțină nevoile, să facă loc propriului mod de a vedea lumea.

    Cum ajunge o persoană să controleze, să nu lase spațiu celuilalt? A trăit experiente de neglijare emoțională sau traume de abandon, cu părinți ndisponabili sau a crescut în medii haotice și impredictibile; s-a întâmplat să preia rolul de părinte pentru părinții lui sau pentru frații mai mici, iar controlul devine o necesitate prin care încearcă să se simtă în siguranță sau într-un context stabil. Pare că prin modul acesta își spune: niciodată nu mă voi mai simți vulnerabil sau fără putere cum m-am simți în trecut. Sau a avut părinți care l-au controlat, intruzivi și abuzivi, nu a putut să aleagă sau să se apere, iar prin controlul din viața adultă își delimitează rigid un spațiul personal sigur.

    De ce îmi aleg un partener/ă care controlează? Nu știu care îmi sunt sau îmi este greu să îmi exprim nevoile sau dorințele, îmi este frică să confrunt sau să pun limite, am învățat că doar facându-i pe plac celuilalt pot să rămân în relații sau nu voi fi pedepsit/ă. Dacă fac cât mai bine ce vrea celălalt s—ar putea să fie liniște. Și oricât ar putea să pară de absurd și submisivitatea este o formă subtilă de control. 

    Care sunt comportamentele de control într-o relație?

    1. Decide pentru celălalt: Partenerii care controlează tind să ia decizii unilateral: unde mergem în vacanță, la ce școală înscriem copilul, ce este mai sănătos să mâncăm sau direct legat de persoana partenerului: cu ce se îmbracă, ce hobby-uri trebuie să aibă etc.  Partenerul controlat este uneori aproape infantilizat – tu nu știi, eu știu mai bine.
    2. Micromanageriază (nu am găsit altă rimă :)): Simt nevoia să gestioneze activități de zi cu zi – conturi de social media, cum să se comporte partenerul/a la serviciu oferindu-i sfaturi nesolicitate, cum să își petreacă timpul, insistă să facă toate activitățile din casă, ca la urmă să se plângă. Lucrurile trebuie făcute numai în felul lui sau al ei, cel corect, desigur.
    3. Încearcă să  controleze emoțiile partenerului și comportamentele asociate acestora: Se înfurie și pedepsesc pentru tristețea/neliniștea sau indispoponibilitatea partenerului, refuză să asculte sau să valideze sentimentele partenerului sau le ignoră ca fiind neimportante sau irelevante; învinovățesc partenerul pentru emoții sau reacții negative și insistă ca acesta să-și schimbe comportamentul pentru a-l/o face pe cel/cea ce controlează să se simtă mai bine.
    4. Retragerea afecțiunii sau atenției: Dacă nu îmi faci pe plac, nu mai exiști pentru mine și trebuie să simți asta, să te doară, iar dacă ai fost conform cu așteptările mele sau cu ceea ce  ți-am cerut, îmi meriți atenția. Cam astă este modelul. Cel controlat devine astfel dependent de recunoșterea partenerului ce controlează, liniștea în relație depinde de cât de bine anticipează și se conformează. Renunță să mai aibă opinii sau sa mai exprime nevoi și emoții autentic.  

    Dacă cel controlat simte că se sufocă, și cumva intuiește că nu este într-un loc bun, cel ce controlează adeseori neagă sau își găsește scuze diverse pentru acest tipar de comportament. De ce o face? Unele comportamente de control pot să pară firești: eu vreau numai să mâncăm sănătos, ce este rău în asta?; se pot convinge că o fac pentru binele partenerului, al relației, al copiilor, o să îți spună că ei nu controlează, optimizează – “dacă eu nu aș…, ar fi dezastru!”. Sunt adesea decuplați de emoțiile lor, de nevoia lor acuta de predictibilitate și de frica subtilă că lucrurile nu vor ieși “Așa cum trebuie!”.

    În articolul următor vei găsi exemple concrete pentru a verifica dacă ești într-o relatie cu cineva care te controlează sau dacă chiar tu ești cel ce controlează.

  • Limite sănătoase: arta de a alege înțelept

    Limite sănătoase: arta de a alege înțelept

    Nu știu voi ce vă mai amintiți din ce am învățat la economie în clasa a XI, dar cu mine a rămas o singură idee, aceea că “resursele sunt limitate”. Cred că era în prima lecție din manual, și îmi este încă vie surpriza înțelegerii acestui fapt. Orice formă de resurse este limitată: de timp, de bani, de disponibilitate. Ele trebuie cheltuite prin urmare cu înțelepciune. Iar cheltuitul lor presupune prioritizare – ce aleg și de ce? Avem așadar limite, în toate contextele vieții noastre, limite pe care este important să le cunoaștem, să le asumăm. Ele sunt firești și sunt despre ce putem și ce nu putem face.

    Și pentru că adesea citesc sau aud cum limitele sunt despre a spune “nu”, ceea ce dintr-o perspectivă poate fi adevărat, cred că mai mult decât să spui “nu”,  limitele sunt despre alegeri, despre grijă, despre cunoaștere, despre respect. 

    Când îmi cunosc nevoile și acționez în acord cu ele, și știu că sunt singurul responsabil/ă de îndeplinirea lor, pot comunica cu ușurință celor din jur ce este important pentru mine, ce îmi este și ce nu îmi este confortabil. Le transmit astfel: “Așa vreau să fiu trat/a si acestea sunt limitele mele.” Respectându-mă pe mine, le dau și celorlalți ocazia să facă la fel.  

    Setarea limitelor este și despre cum îmi comunic nevoile și cum îmi calibrez așteptările. Să spun cu subiect și predicat ce am nevoie este primul pas ca celălalt să poată să îmi fie alături. Evit neînțelegeri și conflicte, îmi creez astfel oportunitatea de a construi relații transparente, pe care să mă pot sprijini. Și dacă resursele mele sunt limitate, este important să îmi aduc aminte că la fel sunt și cele ale celor ce mă aștept să mă susțină.

    Setarea limitelor este despre a ne crea spațiu pentru creștere si grijă, de a avea energie pentru pentru proiectele importante pentru noi. Alegând cu sens și înțelepciune ce vreau să fac, cunoscând-mi resursele și respectând limitele lor, pot avea grijă de mine, mă pot bucura de ceea ce sunt, rămând conectat și prezent, bucurându-mă și având grijă și de ceilalți. 

    Și da, este greu să mă aleg pe mine – când simt că relațiile depind de cât de mult dau, sau când nu știu ce îmi doresc, sau când mă simt vinovat să cer ceea ce am nevoie. Dar toate acestea sunt legate de mine și de cum interpretez realitatea din jur. Pentru limite sănătoase am întâi nevoie să îmi repar dureri și răni vechi, să pot sta cu liniște cu mine și cu cei din jur. 

    Și dacă vreți să învățați cum puteți înțelege pozitiv limitele, și de ce sunt mult mai mult decât să spun nu, vă invit cu drag și bucurie la cursul despre “Puterea rezilienței”, care are dedicată o întâlnire specială pentru asta, iar detalii găsiți aici. 

  • Durerea ascunsă – realitatea abuzului emoțional

    Durerea ascunsă – realitatea abuzului emoțional

    Abuzul emoțional este o formă gravă și adesea invizibilă de abuz, care din păcate lasă cicatrici adânci. Pentru că nu rămân vânătăi, ne spunem adesea că nu a fost mare lucru. Efectele însă sunt pe termen lung, extrem de dureroase și ne influențează viața și relațiile în multe forme. 

    În acest articol, vom explora diversele forme de abuz emoțional, impactul pe care îl poate avea și modalitățile de a depăși urmările sale și de a-ți găsi liniștea, poate alinarea. 

    Primul pas spre vindecare, așa cum soțul meu îmi amintește adesea :),  este recunoașterea problemei, iar vindecarea este un drum care implică grijă de sine și susținere. Să nu uiți, meriți să fii tratat cu dragoste, respect și bunătate și nu ești singur în această călătorie. 

    Iată mai întâi câteva dintre formele pe care le poate îmbrăca abuzul emoțional. 

    Este abuzul verbal, cum sunt critica, ironizarea, batjocorirea. “Ești un pămpălău dacă ajungi să te bată o fată.”, “Mai și plângi, după ce că nu ai fost în stare să iei o notă de doamne-ajută.”, “Nu ai nimic în capul ăla, degeaba îl tii pe umeri!”. “Eșit prost/ă, tâmpit, vai de capul tău!”. Furia aruncată asupra celor din jur reprezintă o formă de abuz. 

    Manipularea este o altă formă de abuz emoțional. Copilul devine responsabil pentru comportamentul părintelul abuzator – “nu te-aș fi lovit, nu aș fi tipat la tine dacă tu nu mă supărai.”, “Nu ne-am purta asa cu tine dacă ai fi un copil bun”, “Facem asta pentru binele tău.”. Sau si mai mult, învinovățirea copilului – “Îți place ce ai făcut din mine?Crezi că mie îmi place să țip la tine sau să te pedepsesc?”, “Uite în ce hai m-ai adus să ma comport!”, “Dacă m-ai iubi/respecta ai face ce mă aștept de la tine!” Tot un comportament manipulator este acela în care părintele abuzator devine victima – “Nu am ce să fac, așa sunt eu, mă enervez repede, trebuie să mă înțelegi”

    O altă formă de abuz emoțional, extrem de perfidă, este aceea de control. Copiilor victime ale comportamentului de control din partea unui părinte abuzator le lipsește capacitea de a alege, sunt fără putere, incapabili să decidă pentru ei înșiși, vinovați dacă o fac, prinși, neajutorați. Care sunt comportamentele prin care un părinte controlează? Sunt acele comportamanete de zi cu zi prin care își impune propria voință în cât mai multe aspecte ale vieții copilului – cum se îmbracă, ce și cât manâncă, ce prieteni are, cât si unde se joacă, controlează inclusiv deciziile care sunt firești și necesare de luat de către un copil. Impune reguli stricte, rigide si absurde legate de curățenie, vizite, teme, etc. Iar consecințele neascultării sunt pe măsură – pedepse, țipete, învinovățire, retragerea afectiunii. Ce este trist, copiii excesiv controlați, pentru că adesea sunt învinovățiți pentru  “neascultarea lor”, deși intuiesc că ceva nu este bine, învață cu niciodată nu este suficient ceea ce fac: “eu sunt de vină”, “nu sunt în stare.”, “nu sunt bun de nimic”

    Care sunt consecințele abuzului emoțional pentru un copil – frica continua, confuzia, lipsa de încredere în propriile puteri, incapacitate de a lua decizii, de a exprima nevoi, de a alege ce îi place sau nu, nesiguranța.

    Și cum spuneam la început, din păcate abuzul emoțional trăit în copilărie ne influențează și în viața adultă. Depresia, anxietatea socială, tulburările de alimentatie toate pot apărea ca urmare a abuzului emoțional suferit în primii ani din viață, în oricare din formele lui.

    Lipsa cronică de încredere în propria valoare, incapacitatea de a ști cine sunt și ce am nevoie, deconectarea de propriile emoții și senzații, rușinea intensă și un critic interior extrem de sever, sunt urmări ale abuzului emoțional. 

    Relațiile sunt de asemenea extrem de dificile – nu pot să am încredere, nu știu cât si cum să pun limite, nu știu să îmi exprim nevoile, îmi este greu să accept pe cineva prea aproape pentru că sigur mă va răni sau dacă intru într-o relatie, o voi face tot cu un partener abuzator.

    Și ce mi se pare mie incredibil este că rănile abuzului emoțional sunt mai greu de deslușit și sunt mai adânci decât cele ale abuzului fizic. Pentru că atunci când mă batea cineva era clar cine este abuzatorul, dar când mama sau tata m-au controlat, de exemplu, pentru că așa mă iubeau, iar eu nu eram în stare să îi multumesc sau să fac lucrurile în asa fel încât să fie bine, vina era și este si astăzi la mine. O vină pe care o transform în atât de multe feluri – în perfectionism, în rușine cronică, în diverse adicții pentru că astfel încerc să îmi fac viața mai suportabilă. Mă șterg în relații, pentru că nu știu altfel cum să exist.

    Și trebuie spus clar. Abuzul emoțional este o formă de traumă

    Cum pot să repar ceea ce atât de profund a fost stricat?

    Iată câteva idei, dar lista rămăne desigur deschisă.

    1. Primul si cel mai important lucru este să înțelegi ce ai trăit, si dacă simți că abuzul emoțional a fost printre experiențele tale timpurii de viață, nu ezita să ceri ajutorul unui terapeut. Vei putea pune lucrurile în perspectivă și veți găsi în prezent resurse cu care să poți gestiona înțelept aceste traume.
    2. Caută si experimtează moduri sănătoase prin care să te bucuri de tine, descoperindu-te astfel, fără critică si presiunea de a livra. 
    3. Te încurajez să încerci exercitiile de auto-compasiue (cărtile lui Kristin Neff sunt referința pentru auto-compasiune) prin care să te împrietenești cu tine.
    4. Foarte util este deasemenea să înveți să pui limite. Mai mult decât să spui nu, să pui sănătos limite are legătura cu propriile alegeri, să stii care îți sunt resursele, cum să fii parte din relații fără să învinovățești si să respingi, dar și fără să te lași înghitit.
    5. Prioritizează comportamentele de grijă de tine. Persoanelor care au experimentat abuz emotional le este tare greu să aibă rutine sănătoase – de masă, de somn, de sport, de viață bună în general. Dă-ți voie să te întrebi la sfârșitul zilei sau poate al săptămânii (daca are mai mult sens pentru tine)  – cum am avut eu grijă de mine? cum simt grija asta? o fac cu bucurie și căldura, sau numai pentru că trebuie, cu presiune? ce as avea nevoie să fac diferit? si oare ce ma împiedică să nu am grijă de mine cum aș avea nevoie?

    Toate aceste comportamente – de grija si autonomie cresc rezilienta, lasa spațiu pentru înțelegere și mai ales pentru alegere. Vom aborda aceste teme, cu exercitii, discutii, chestionare pentru autocunoaștere, la fiecare dintre întâlnirile din programul „Puterea rezilienței”. Arunca aici o privire, poate gasesti ceva ce rezoneaza cu sufletul tau.

    Există speranță în durere, dar pentru asta nu ezita să ceri ajutorul. Abuzul trăit nu se va șterge, te poți însă redescoperi pe tine și îți poți găsi puteri care să te ajute să trăiești o viață armonioasă.