Categorie: Puterea rezilienței

Ce este și ce nu este reziliența
Reziliența este capacitatea de a face față, de a depăși greutățile, nu doar supraviețuindu-le, ci crescându-ne resursele și puterile, în ciuda obsacolelor și provocărilor.

Un examen picat poate să ducă la descurajare, si apoi o spirală întreagă de evitare sau autoînvinovățire – “nu sunt bun de nimic”, “nu are rost să îmi mai bat capul”, “știam eu că asta nu e de mine”, sau dimpotrivă la o evaluare a propriilor resurese și la un plan cu care să abordez situația înțelept.

O relație care se încheie mă poate închide în casă și îndepărta de alți oameni – “nimănui nu îi place de mine”, “numai mie mi se pot întâmpla toate necazurile” – sau, din toată durerea pot învăța din nou cine sunt, cum mă regăsesc și care sunt oamenii alături de care aș vrea să îmi petrec timpul.

Sunt numai doua exemple în care viața ne oferă pe tavă lămâi. Noi alegem ce să facem cu ele. De ce nu limonadă? Sau și mai bine un mojito :)?

Putem privi așadar reziliența ca avind doua aspecte: capacitatea de a ne accesa resurse pentru a depăși momente complicate – perseverență, optimism, sociabilitate, creativitate, energie si multe altele desigur – dar presupune si abilitatea de a fi felxibil si a ne adapta la ceea ce contextul o cere, și astfel cum se spune “ce nu te omoră, te face mai puternic”.

Dar mai exact ce ce este si ce nu este reziliența?

Reziliența nu este despre evitarea provocărilor, ci mai degrabă despre confruntarea lor, este despre cum să găsim modalități de a le face față și de a merge mai departe.

Reziliența nu este despre suprimarea sau negarea emoțiilor, ci despre recunoașterea și procesarea lor într-un mod sănătos.

Reziliența nu este despre a pretinde că esti bine atunci când nu ești, ci mai degrabă să fii sincer cu privire la sentimentele tale și să cauți sprijin atunci când este nevoie.

Reziliența nu este despre a fi invulnerabil sau imun la stres și greutăți, ci mai degrabă de a putea face față acestor provocări într-un mod sănătos.

Reziliența nu este despre a nu avea nevoie de ajutor sau sprijin, ci mai degrabă să recunoști când ai nevoie și să apelezi la alții pentru a-ți fi mai bine.

Reziliența nu este absența adversității sau a provocărilor. Viața este plină de suișuri și coborâșuri, iar stresul, provocările, momentele grele sunt parte normală din ea. Mai degrabă, reziliența este capacitatea de a le face față și de a găsi sens, armonie, putere și bucurie în ciuda lor.

De asemenea, reziliența nu este același lucru cu perfecțiunea. Nu este despre de răspunde perfect provocărilor, despre a nu experimenta niciodată durere sau eșecuri, ci mai degrabă despre a învăța din aceste experiențe și de a le folosi ca oportunități de creștere.

Ce spun cercetările despre reziliență?

Cercetările au arătat că reziliența este o abilitate care poate fi dezvoltată și consolidată în timp. Unii oameni pot fi în mod natural mai rezilienți decât alții, dar aceasta poate fi învățată și îmbunătățită prin practică.

Există o serie de factori care pot contribui la creșterea reziliență, printre care:
- Conștientizarea de sine: Capacitatea de a fi în contact cu ceea ce gândim, ceea ce simțim și modul în care acestea ne influențează comportamentele ne dă spațiu să alegem înțelept și asumat. Conștientizarea de sine ne permite să ne înțeleagem și să ne cunoaștem punctele forte și ce am vrea sau am avea nevoie să îmbunătățim.
- Sprijinul social: Studiile arată fără urmă de tăgadă că relațiile sunt unul din factorii cei mai importanți care contribuie la o viață armonioasă. O rețea socială ne oferă un sentiment de apartenență, de conexiune și de validare, ne simțim mai puțin singuri și suntem mai puternici în fața provocărilor.
- Să ai grijă de tine: Somnul, sportul, o dietă echilibrtaă, activități care ne aduc bucurie și sens, rutine zilnice sau săptămânale de grijă sunt parte esențială a unei vieți echilibrate si reprezintă o fundație solidă pe care să mă sprijin atunci când viața devine complicată.
- Mindfulness: Mindfulness presupune capacitatea de a fi prezent în fiecare moment și de a acorda atenție gândurilor și emoțiilor pe care le trăim fără a le judeca. Să pot sa văd realitatea cum este, fără să o judec mă ajută să pot avea compasiune față de mine și de ceilalți, să nu îmi consum energia învinovâțind, să îmi cresc capacitatea de a fi recunoscător. Să îmi fie bine în pielea mea și în cotextul de viață pe care îl trăiesc.
- Stabilirea limitelor: Limitele ne definesc, ele îmi arată ceea ce sunt eu și ceea ce nu sunt, unde mă termin si unde începe altcineva. O bună delimitare a propriilor limite mă face să fiu conștient că ceea ce sunt eu este al meu, dar ceea ce ești tu este al tău. Știind ceea ce sunt, ceea ce am, care sunt responsabilitățile mele îmi dă putere și în același timp mă eliberează.
- Flexibilitatea: În cele din urmă, dar nu ultima, lexibilitatea este despre a găsi noi modalități de adaptare, de a-ți schimba locul de unde privești o situație, de a lăsa loc cu curiozitate și altor opinii fața de ale tale. De a accepta că este întoteauna mai mult sau altel decât ești tu astăzi.
Cu ce m-aș bucura să rămenți acum la sfârsit?

Reziliența nu este despre a fi perfect, ci despre a crește, este o abilitate, o putere, o resursă pe care o putem cultiva, iar rezultatul este că putem fi mai asumați și mai în controlul propriei noastre vieți, mai multumiți și mai împăcați.

Și dacă vă doriți să vă descoperiți și crește acele resurse care să vă susțină reziliență nu ezitați să vă alăturați grupului ce tocmai se formează pentru programul „Puterea rezilienței”, detalii despre care găsiți aici.
24 ianuarie 2023
Pe mine cine mă salvează?

Când îți iei un răgaz cu tine, ce îți aduci aminte din primii tăi ani? Care sunt oare primele senzatii pe care le trăiesti când te gândesti la anii copilăriei? Care sunt imaginile ce îți apar spontan în minte? Te încălzești când îți aduci aminte de zâmbetele părinților, de bucuria de a petrece timp împreună, de liniștea rutinelor de seara? Sau dimpotrivă – simți și acum tensiunea în stomac, din cauza certurilor lor, a ușilor trântite, a furiei ce se abătea și asupra ta?

Și dacă durerea, disconfortul sunt ceea ce te leagă de primii tăi ani, este extrem de posibil să fi învățat înainte de vreme să ai grijă de ceilalți și de tine, atunci când adulții ar fi trebuit să o facă.

De copilul care am fost, de comportametele mele depindea starea de bine a mamei — să fac curat ca mama să nu se supere, să fiu atentă când se ceartă, ca tata să nu o lovească, când tata vine acasă din nou băut, să am grijă de el și să curăț ca mâine mama să nu îl certe din nou și el să nu mai plece.

Și câteodată reuseam – toate păreau să se așeze ca prin magie – tata s-a oprit, , mama e mulțumită, și chiar zâmbeste. E liniște. Am învățat că de mine depinde binele, de mine depinde liniștea. Dacă eu fac ceea ce trebuie, suntem bine, cu totii. Suntem în siguranță, putem să râdem și ne putem bucura unii de ceilalți. Numai că binele este extrem de punctual, caci alcoolismul tatălui sau furia lui sunt tot acolo, depresia mamei sau deconectarea ei nu s-au rezolvat. Mintea mea de copil însă nu a văzut așa, ci numai efectul imediat al unor comportamente. Și am învățat că lumea se sprijină pe umerii mei, fără să vreau și fără sa știu ce să fac cu asta. Căci lumea niciodată nu se sprijină pe umerii copiilor, ci numai copii își iau lumea în spate atunci când adulții de lângă ei sunt prea preocupați de ei înșiși și lasă lumea copiilor să se faca țăndări.

Rolul ăsta de a salva, de a ști că pot să fac diferența, este despre putere, mă valorizează, îmi dă încredere, este despre acțiune. Este însă o falsă încredere, căci ce copil și-a putut salva vreodată părinții? Și așa, o dată cu rolul ăsta pot să învăț că ceilalți sunt mai importanți decât mine, iar eu sunt special/ă tocmai pentru că pot sa am grijă de ei, ceea ce uite, nici măcar mama sau tata, ditamai adulții nu o pot face.

Și se întâmpla, de multe ori, să nu reușesc. Haosul punea stăpânire din nou pe noi, pe viața mea. Tensiunea, neliniștea deveneau copleșitoare. Și atunci fie așteptam mai mult de la mine sau pur și simplu mă deconectam, mă decuplam de la realitate, mă amorțeam sau îmi construiam realități alternative în mintea mea.

Și viața se scurge si am ajuns astfel un adult care a învățat ca binele este în afară – dacă pot să fac bine și liniște în jur este bine și liniște și în mine. Nu știu cum să îmi construiesc binele din mine și atunci mă supăr – pe ceilalți și pe mine pentru că nu sunt destul. Liniștea doar am furat-o, din când în când.

Și mă cert – de ce nu pot să fac mai mult? De ce nu mă pot salva? Copilul de demult a rămas prins în mine și încearcă din nou să salveze un adult, pe mine de data asta, și ce copil a putut vreodată să slaveze lumea adulților?

Am astăzi ca adult resurse nenumărate făță de anii copilăriei. Liniștea și binele din prezent pot să vină sănătos din grijă, de mine și de ceilalți. Iar grija înseamnă să mă cunosc, să mă înțeleg, să mă accept, să știu ce îmi face bine, și ce nu, să pot să stau cu mie și în relații fără să fiu copleșit/ă, să ofer ajutorul și să îl primesc, atât cât am de dat și atât cât au ceilalți de oferit.

Astăzi îmi pot permite luxul de a sta cu mine, de a-mi căuta resurse si spațiu să mă construiesc. Pot să spun nu, fără ca lumea mea să se destrame, pot să aleg.

Asumarea a ceea ce sunt, curiozitatea și bucuria de a fi cu mine, mă pot susține să las deoparte fantezia salvării, a mea și a celor pe care îi iubesc. Și da, nu o să mai fiu special, căci Făt Frumos sau Ileana Cosânzeana sunt numai pe alte tărâmuri, dar numai așa pot deveni stâlpul pe care să mă construiesc, stâlp ce adulții din copilăria mea nu au avut resurse să fie. Și dacă trecutul este încă dureros, cu grijă și înțelpciune pot face ca prezentul să fie luminos si cald, iar micul salvator de odinioară să învete să se bucure așa cum n-a avut sansa în copilărie.

12 iulie 2022
Curajul de a te împrieteni cu tine

Am învățat că puterea de a mă vindeca de durere, de ce mi-a fost greu în trecut este în mine. Oricât de mult m-ar iubi soțul meu, oricât de dedicați ar fi relației noastre prietenii mei, cel mai aproape de realitatea, de nevoile, de durerea mea sunt eu însămi. Fugim de noi în atât de multe feluri: prin multă muncă, uneori, alteori printr-o atenție excesivă pentru un program sănătos sau și mai simplu, învinovătinidu-i pe ceilalți pentru lipsa lor de grijă.

Dar trecutul dureros spart în cioburi împrăștiate în noi înșine, bucata noastră fragilă ne așteaptă să devenim adulții care o pot vedea și o pot îngriji.

Este greu să înveți să fii cald și bun cu tine, când tocmai căldura, compasiunea, bunătătea ți-au lipsit. Este greu să accepți că răspunsul este în tine când ai învățat că dacă ești atent la ceilalți, la nevoile lor, dacă ai grijă de ei, poate cândva, tocmai pentru că ai dat, o să primești de la ei ceea ce atât de mult ai visat.

Să te împrietenești cu tine, să te vezi, să poți să stai fără să te judeci cu tot ceea ce ești, uman de imperfect, întocmai cum un părinte bun ar face cu copilul său, este adesea lecția cea mai grea pe care o avem de deprins.

Să mă împrietenesc cu mine nu are nici o legătură îndreptățirea “mi se cuvine să primesc” sau cu grandomania narcisistului. Dimpotrivă. Să mă împrietenesc cu mine presupune mai întâi acceptarea realistă a ceea ce sunt, cu bune și rele. Când îmi iau timp să mă uit la ceea ce mă doare, la ceea ce nu îmi place la mine, cu grijă, cu curiozitate și cu răbdare, fără să mă critic sau fără să pun în vreun fel presiune îmi dau șansa să înțeleg ce trăiesc. Am învățat să stau cu mine și cu corpul meu și să îl ascult. Copil m-am simțiti adesea rușinată de furia intensă care mă sufoca, dar fără de care nu știam cum să spun ce am nevoie. Și când am avut cu adevărat curaj să nu mai mă judec pentru partea mea furioasă, i-am înțeles grija și am văzut tristețea grea ce se afla sub ea. Și abia când am putut să cuprind tristețea cu căldură, furia s-a domolit și a înțeles că rolul ei se poate schimba. Numai după ce i-am înțeles rostul, am integrat-o în ceea ce sunt. Dar ce drum greu să stai cu partea ta vulnerabilă, când atât de ușor ar fi să rămâi adultul în control, critic, și care le știe pe toate.

Suntem unici în modul în care percepem lumea și ne percepem pe noi înșine. Dar durerea fiecăruia, este parte din durerea lumii întregi. Durerea abandonului sau a abuzului, tristețea pierderii, lipsa iubirii, nesiguranța zilei de mâine, rușinea de a te simți lipsit de valoare le trăim, într-o formă sau alta, fiecare dintre noi. Suntem răniți în feluri nenumărate, dar tocmai această universalitate ne eliberează. Când accept că durerea mea este aceeași cu durerea ta, fac loc pentru mine și pentru tine în egală măsură.

Înveți să ai grijă de tine cu oameni buni în jurul tău. Este adevărat, relațiile toxice din viața fiecăruia dintre noi au atâta putere cât noi le dăm. Din păcate însă, în copilărie, în adolescență, am învățat să ne adaptăm, să păstrăm relații din nevoia de a fi iubiți și văzuți, renunțând, inconștient, la ceea ce suntem. Și până nu mă cresc eu pe mine, până nu reușesc să devin adultul sănătos, ce se poate cuprinde pe sine cu compasiune, îmi va fi greu să rămân autentic și în contact cu mine în relații cu persoane abuzatoare sau manipulatoare. Învățând să te bucuri te tine, să te împrietenești cu partea ta cea mai profundă, înveți să îi vezi pe celalți și să primești cu recunoștință ceea ce ei au să îți dea.

27 decembrie 2018
Cum să faci față unui conflict cu un narcisist

Relațiile sănătoase sunt acelea în care conflictele, supărările sunt rezolvate până la capăt, în care fiecare și-a găsit locul și si-a asumat partea lui de reparare. Iar repararea are loc în prezența cunoasterii, a mea, a celuilalt, a limitelor pe care le avem de respectat, a nevoilor fiecăruia. Încerc să înțeleg ce trăiesc, știu să ascult, cu curiozitate, îmi doresc să aflu despe tine, îmi asum să exprim ceea ce am nevoie și apoi să accept ceea ce tu poți să îmi oferi, iar reciproca este oricând valabilă.

Cum fac însă față unui conflict în care, pentru celălalt, persoana mea, limitele și nevoile mele, nu contează? Când sunt pus față în față cu un narcisist?

Iți este de folos să știi că pentru un narcisist, mai ales în contextul unui conflict, limtele sau nevoile persoanelor cu care interacționează sunt absolut nerelevante. El/ea se vede pe sine ca fiind centrul lumii. Persoanele pe care le ține aproape îi servesc numai pentru a-i oglindi superbele calități sau pentru a-i îndeplini nevoile, mari sau mici. Odată ce ieși din acest tipar, ba mai mult, îndrăznești să ai nevoi sau să nu fii de acord cu acțiunile ei/lui, să îi arăți că a depășit măsura, să fii pregătit de repercusiuni.

Confruntat cu propria-i imperfecțiune, cu greșelile lui, voite sau nu, cu rănile sau durerea pe care le provoacă, cu lipsa lui de asumare, umilința, rușinea pe care le trăiește pot fi copleșitoare. Disconfortul devine de nesuportat și va căuta, cu orice preț, să scape din ghearele lui. Nu are mecanisme minimale prin care să îl poată procesa, și pentru că suferința greșelii pentru el este de nedus, aruncă responsabilitatea în spatele altei persoane. Reușește să își creeze o poveste în care tu sau oricine altcineva ai provocat tot acest dezastru, niciodată el/ea.

“Iarta-mă” spus de un narcisist este cam ca nevasta lui Colombo, există și nu prea. Atunci când își cere iertare o face inautentic, din mărinimia lui și pentru micimea ta, pentru că a învățat că așa se face, îți acordă, fie, acest privilegiu. În rest, este absolut nerealist să aștepți scuze, să simți că a înțeles real ce din acțiunile lui te-a rănit, că își asumă cu adevărat să se schimbe. Toate aceastea ar însemna să accepte că a greșit, că este mai puțin decât și-a proiectat despre sine. Ar înseamna să renunțe la aura lui de persoană specială, căreia îi este permis orice, să își simtă propriile limite și propria vulnerabilitate.

Și totuși, suntem uneori blocați în relații cu narcisiști, mai mari sau mai mici – șefi, colegi de birou, membrii ai familiei, parteneri de viață. Ne este util să învățăm cum să facem față momentelor tensionate, în care nevoile noastre sunt în conflict cu ceea ce ei așteaptă, sau când limitele noastre sunt încălcate de naturalețea cu care revendică orice.

Te ajută în relația cu un narcisist, și mai ales în momentele tensionate cu acesta, să te cunoști pe tine. Ce trăiești când îți formulezi propriile nevoi: furie, frică, neputință? Dacă îți este greu să le exprimi, gândeste-te de unde vine această greutate, de ce îți este mai degrabă confortabil să renunți la tine: din frica de a nu fi pedepsit, judecat, respins sau pentru că îți este teamă că vei pierde relația, vei fi abandonat? În ce alte relații ai trăit aceeași durere și ce ai fi avut nevoie să se întâmple atunci, în trecutul tău, în copilărie sau în adolescență? Poate de un adult care să te protejeze și care să te înțeleagă cu adevărat sau poate de o voce, a ta, mai puternică care să spună “stop, lasă-ma în pace!” Și odată ce identifici teama și originea ei, de a fi tu însuți, de a avea limite clare, inacceptabil să fie încălcate sau de a exprima nevoi atât de necesare, întoarce-te în prezent, și în rolul de adult asumat, atât de diferit de copilul sau adolescentul copleșit din trecut.

Formulează-ți clar, în cuvinte puține, ceea ce ai nevoie sau aștepți de la persoana narcisistă: “Am nevoie când vorbești despre proiectul nostru să vorbești la plural, să incluzi întreaga echipă, este munca noastră, a tuturor.” sau “Te rog să nu îmi mai folosești în ședința de departament ideile, fără să specifici ca sunt ale mele. Este important pentru mine ca munca mea să fie vizibilă și recunoscută.” Încearcă să exprimi comportamente concrete, limite clare și deloc interpretări ale comportamentelor persoanei narcisiste. Nu uita, emoțiile tale, ceea trăiești, poate fi absolut nerelevant pentru el/ea. Capacitatea ei/lui de a empatiza este destul de limitată, până la a lipsi cu desăvârșire.

Așteaptă-te să declanșezi măcar o mini-furtună, care poate veni cu furie:

“Nu mă interesează, poți oricând să alegi să lucrezi în altă echipă, este problema ta cum îți rezolvi frustrările tale” – pentru el tu nu exiști.

sau cu victimizare “Am făcut atâtea pentru departamentul asta, dacă nu eram eu, nu ar fi existat nici un proiect, puteai să ai tu o sută de idei, unde le mai susțineai?”.

Sau cu un răspuns-pasiv agresiv: “Ah, da, așa ar fi corect să fac. În altă ordine de idei, mai știi raportul pe care îl aveam de discutat pentru mâine, îl aștept pe birou până la sfârșitul programului. Știu că e mult de lucru, dar aș vrea să mi-l dai în seara asta.” Este din nou puternică și în cotrol.

Te înfurie sau te simți din nou neputincios, de parcă te-ai lovi de un perete, dar adu-ti aminte, ești adultul în control, și nu copilul vulnerabil care depindea de părinții lui. Încearcă să îi oferi înțelegere, ceea ce ea/el nu poate, este în puterea ta să dai, fă loc și nevoii lui alături de a ta – “Înțeleg că vrei ca munca ta să fie recunsocută, dar și eu am aceeași nevoie. De aceea am să te rog când te referi la proiectele nostre comune, să ne incluzi pe noi toți.” Deși poate fi tentant, nu te lăsa dus in dispute emoționale despre ce a fost, cine și de ce este de vină. Nu intra în jocul furiei lui, pune limite când este cazul si rămâi atent la exprimarea concretă a nevoii tale.

Obiectivul într-un conflict cu un narcisist este să exprimi clar și până la capăt o nevoie , și consecințele acesteia pentru tine sau pentru relația voastră.

Încheierea poate fi frustrantă, pentru că un narcisist nu închide sănătos o dispută, nu își asumă mai nimic, și inevitabil va deschide o alta sau îți va lăsa senzația că tu ești cel defect, sau neajutorat. Este important să înveți cum să îți gestionezi singur aceasta frustrare, fără să aștepti ajutor de la ea sau de la el. Odată ce ai spus tot ce era important, și ai încercat să înțelegi si punctul lui de vedere, oprește-te, ți-ai fost loial ție și ai fost corect în relația cu ea/el. Este tot ce ai nevoie.

Cu cât relația este mai apropiată, cu atât îți va fi ma greu ca într-o confruntare cu un narcisist să nu fii reactiv, să rămâi conectat cu tine și cu nevoile tale. Dar poate merită să te întrebi: ce anume te-a adus în relație cu el/ea și nu în ultimul rând de ce rămâi.

27 mai 2018
Perspective despre recunoștință

Unul din sentimentele care ne ridică din tumultul și zbuciumul de fiecare zi, și ne așează firesc acolo unde să fim în echilibru cu noi înșine și cu ceea ce trăim, este recunoștința. Cred, fără nici o urmă de îndoială, că recunoștința ne poate transforma în versiuni mai bune ale noastre, ne crește și ne ajută să ne vedem ca fiind parte din ceva mai mult decât noi, conectați la ceilalți, la lumea largă.

Suntem astăzi aici pentru că am avut părinți, bunici, mătuși și unchi care ne-au îngrijit și ne-au iubit, pentru care am fost importanti, pentru că am avut profesori care ne-au dat din înțelepciunea si pasiunea lor, pentru că am avut prieteni, colegi, amici care ne-au fost alături si au crezut în noi, ne-au sprijint când ne-a fost greu, ne-am bucurat împreună când am fost bine. Nu creștem singuri. Sigur, suntem consecința deciziilor noastre, dar care decizii întotdeauna se sprijină pe ce am primit de la ceilalți – iubire, protecție sau experiență.

Am învățat de la soțul meu că orice situație are în ea un sâmbure pentru care merită să fii recunoscător. Iar recunoștința, tocmai pentru că te face parte din ceva mai mult decât propria persoană, îți ia din spate greutatea îndreptățirii: mie mi se cuvine pentru că sunt special, trebuie să primesc pentru că eu merit, sunt vigilent la exact cât si cum iau de la ceilalți, la cât am dat și nu care cumva să fie prea mult. Pentru că, da, îndreptățirea, vigilența cu care este asociată, poate fi o povară. Recunoștința însă schimbă cu totul perspectiva: mă bucur și apreciez după ce primesc, nu pun presiune, înțeleg și accept limitele unei situații și ale unei persoane.

Și am mai învățat că uneori să primești recunoștința poate fi la fel de greu cu a o feri. Este la fel de necesar acest gest, diferit de vulnerabilitatea de îndreptățire. Nu mi se cuvine ca cineva să îmi fie recunoscător, dar pot să îi fac loc celuilalt să o exprime atunci când o simte, pentru că tocmai acest spațiu pe care îl las ne permite amândurora să fim prezenți unul lângă celălalt. Să fii recunoscător sau să primești recunoștința este despre relație, ești parte dintr-o comunitate.

Câteodată însă recunoștința o putem confunda cu ideea de a fi îndatorați, de a nu exprima nevoi pentru că astfel, ne gândim, îl vom deranja pe cel de la care am primit, ne va vedea ca fiind îndreptățiți, ne va respinge, ne va pedepsi, ne va abandona. Recunoștința sănătoasă presupune existența unei autonomii emoționale. Știu cine sunt, în ceea ce cred, îmi cunosc nevoile și mă consider responabil de propria mea persoană, de starea mea de bine.

Când experimentez o vulnerabilitate de abandon, de exemplu, singura mea grijă și nevoie este de a fi în permanent contact cu cel pe care îmi doresc să îl țin aproape: dau fără să țin cont de mine, și orice primesc, oricât puțin, mă asigură că relația noastră există. Îi sunt recunoscător celuilalt pentru că pur și simplu nu pleacă din lumea mea, pentru că nu mă abandonează, pentru că există. Cine sunt eu fără el/ea, ce aș fi eu fără relația noastră? Și pentru că dau mult, aștept să primesc grijă și atenție, iar când simt că iubitul/iubita sau orice persoană apropiată se retrage, furia ce mă cuprinde poate fi ca un foc ce pârjolește tot, nu lasă nimic bun în urmă. Persoana minunată pe care o vedeam, și căreia îi eram veșnic recunoascătoare, se transformă în răul absolut. Recunoștința privită astfel nu are legătură reală cu ceea ce primesc, ci cu faptul că simt că îmi rămâi alături, și numai astfel neliniștea abandonului scade și îți sunt recunoscător pentru asta. Autonomia emoțională presupune să îmi înțeleg această vulnerabilitate, să fiu responsabil eu pentru modul în care dau și primesc, să învăț cum să am grijă de mine fără a fi în permanență vigilent/ă la celălalt. A putea fi cu adevărat recunoascătoare presupune să îl văd pe partenerul meu sau pe oricare dintre prietenii mei, ca fiind bun și mai puțin bun, în acelasi timp, și atunci când îmi este alături, dar și când are nevoie să se ocupe de el/ea. Pot astfel să apreciez efortul lui/ei, iar recunoștința mea spune povestea amândurora: te văd și apreciez ceea ce îmi oferi, cunoscându-te și înțelegând ceea ce suntem fiecare dintre noi.

O altă vulnerabilitate în care aproape mă identific cu celălalt este legată de nevoia de a fi perfect, de a fi demn de iubire pentru că numai astfel îmi va rămâne alături. Pentru persoanele cu vulnerabilitatea de abandon nevoia centrală este de a fi vigilent dacă celălalt este sau nu disponibil, dar pentru cei ce experimentează vulnerabilitatea de a nu fi suficienți de buni, nevoia centrală este de a se simți acceptați. Caută și sunt alerți la orice semn că celălalt aprobă sau dimpotrivă nu este de acord cu ceea ce sunt. Modul în care învăță să relaționeze, pentru a nu se mai simți defecți, este de a se construi în funcție de ce anume așteaptă partenerul: soția mea admiră psihologii, mă voi face psiholog. Încearcă să nu fie diferți de ceea ce celălalt își dorește să vadă. Inevitabil, îi sunt recunoscătoare partenerului pentru ceea ce am devenit – “Fără tine aș fi nimic.” Mă pierd însă pe mine. Și dacă partenerul meu apreciază modul în care mă transform pentru el, iar relația noastră are legătură mai degrabă cu ceea ce ar trebui să fim și nu cu ceea ce suntem, limitele mele vor începe să mă sufoce, pentru că nicicând nu voi fi suficient de bun/ă. Mă revolt și mă înfurii, pentru că am făcut atât de mult și nu am ajuns unde mi-am dorit – să fiu necondiționat acceptat. Voi respinge, pentru că mă simt respins. Vinovăția de a nu putea să mai fiu recunoscător va fi din ce în ce mai greu de dus, și atunci, îmi este mai la îndemână să ies din relație. Dacă sunt înțelept, voi încerca să mă caut pe mine, să mă construiesc în funcție de ceea ce îmi doresc si de ceea ce am eu cu adevărat nevoie. Numai desprinzându-mă pot să fiu recunoscător pentru ceea ce am primit de la celălalt, punând alături și ce am construit eu. Din nou, povestea recunoștinței este despre amândoi: primesc de la tine pentru că eu am nevoie cunscându-mă pe mine, și nu din dorința de a te mulțumi pe tine; îmi rămâi alături pentru că vrem să fim împreună, pentru că mă accepți în imperfecțiunea mea. Recunoștința oarbă exprimată din nevoi inconștiente, din vulnerabilități, este mai degrabă împovărătoare, pentru că o trăiesc, ca să primesc ceva în schimb: prezență, acceptare, să mă umplu pe mine, siguranță, iubire.

Recunoștința sănătoasă, care ne transformă pe noi și relațiile noastre, prinde viață atunci când accept că o persoană, realitatea, viața mea este imperfectă, cu bune și cu mai puțin bune, iar de această imperfecțiunea sunt eu responsabil si o pot gestiona; și așa cum soțul meu m-a învățat, orice situație are în ea un sâmbure pentru care merită să fii recunoscător.

17 mai 2018
Limite sănătoase pentru relații sănătoase

Limitele sănătoase pe care, ca adulți, învățăm să ni le asumăm, ne asigură o viață emoțională sănătoasă, dar și relații echilibrate, bogate și cu sens.

Ce presupun însă limitele sănătoase?

Limitele sănătoase sunt strâns legate de autonomia emoțională: mă cunosc, îmi asum valorile si nevoile mele, sunt responsabil pentru a-mi duce viața în acord cu ele. Grija de propria-mi persoană este în exclusivitate a mea, fără a pierde din vedere ajutorul pe care pot să îl primesc de la cei apropiați. Ajutor pe care pot să îl aștept numai în limita resurselor lor. În egală măsura am în vedere grija și ajutorul pe care eu pot să îl ofer, în limita resurselor mele. Ceea ce simt și cum răspund la ceea ce trăiesc are mai ales legătură cu mine, cu vulnerabilitățile și temperamentul meu, cu alegerile mele. Mă simt confortabil să împărtășesc despre mine, atât cât este necesar în funcție de intensitatea și greutatea relației.

De ce sunt necesare limitele sănătoase?

Limitele sănătoase mă protejează și mă ajută să am relații bune. Cunoscându-ma și fiind singurul responsabil de comportamentul meu, sunt predictibil, de încredere și stabil. Nici prea mult, nu mă dau cu totul, iar apoi să dispar ca un fum, nici prea puțin, nu mă închid sub carapacea mea, nu resping. Când sunt confortabil in limitele mele, pot să fiu autentic alături de cei dragi. Nu îmi este frică să spun nu, atunci când este cazul, și ca urmare nu stau la distanță de ceilalți pentru a nu fi invadat. Limitele sănătoase mă ajută să să nu pierd din vedere realitatea, astfel pot să evaluez onest situații mai puțin confortabile, să îmi asum bucata mea și să o rezolv.

Se întâmplă însă să am limite prea laxe sau dimpotrivă prea rigide față de ceilalți. De ce am ajuns aici?

Limitele laxe mă lasă cu totul la dispoziția celorlalți. Starea mea de bine, mulțumirea depinde de feed-backul pe care îl primesc de la cei apropiați. Nu știu cine sunt, unde încep și unde mă termin.

Mama (sau soțul sau prietena) este mulțumit/ă de tine, ești și tu mulțumit/ă. Ai învățat că este periculos să îți dorești lucruri pentru tine, mai mult, dacă ai nevoi și dacă le exprimi, dacă îndrăznești să te ocupi de tine și nu de ceilalți te aștepți să fii pedepsit, rușinat, respins. Este un tipar profund, cu care ai crescut, de care poate uneori nu esti conștient/ă.

Să spui stop nu reprezintă pentru tine o opțiune. Pentru că pierderea celorlalți este mai dureroasă decât pierderea ta.

Lipsa limitelor vine și din relația cu părinți intruzivi, ce se identifică cu copii lor, care controlează și dictează, lipsiți de toleranță pentru abilitățile, felul de a fi sau visele copiilor lor, care îi indepărtează de ei înșiși. Mă adaptez făcând pe plac, sunt cu totul la dispoziția ta sau dimpotrivă, mă închid ca o scoică. Doar după gardul meu înalt mă simt în siguranță.

…“M-am făcut medic, deși as fi vrut să fiu arhitect. Dar am ales până la urmă medicina, pentru că tata și bunicul au fost chirurgi renumiți. Am crescut cu conștiința faptului că numai medicina este o profesie completă. Nici nu se gândeau că puteam să aleg altceva. N-am putut să mă opun, mi-aș fi dorit să o fi făcut. Ei ar fi mândri azi de mine. Am avut succes, dacă succesul îl măsori în bani și reputație. Sau nu am avut succes, dacă succesul îl măsori în mulțumire și relații fericite. ”…

Când îmi este greu să pun limite, fie pentru că nu știu unde sunt limitele mele, fie pentru că mă tem de consecințe, fac și dau mai mult decât resursele mele în momentul respectiv. Mă înfurii atunci, și pedepsesc sau închei relații, pentru că numai așa mă simt din nou în siguranță. Disconfortul meu ajunge astfel și mai mare.

Să ies din acest tipar am nevoie să îmi asum ceea ce sunt, să învăț cum să accept și să tolerez nemulțumirea mea și a celor apropiați când ajung la o limită pe care o consider pentru mine esențială.

Limitele rigide sunt un mod de apărare, de detașare pentru cei ce evită să fie răniți sau să cei care resping cu hotărâre să se simtă vulnerabili, pentru că rănile au fost în trecut mult prea dureroase. Ca o fortăreață bine închisă, par absenți, lipsiți de emoții, detașați de zbaterile lumii, cu convingeri fixe și clare, pe care se așează întreaga lor lume interioară. Orice fisură în fortăreața lor înseamnă haos, impredictibilitate, neliniște foarte mare.

Acum am să vă invit să vă imaginați relația unui părinte care nu știe să pună limite cu copilul său. El, părintele, va fi când prea permisiv, când prea rigid, când prea iubitor, când prea furios. Inconsistent. Copilul va crește el însuși fără structură. În cazul unui părinte rigid copilul se va simți controlat, incapabil să găsească un mod de conectare emoțională cu părintele său, uneori copleșit, de multe ori neînțeles, singur sau respins.

Avem nevoie așadar pentru noi, pentru copiii noștri, pentru relațiile sănătoase să învățăm care sunt limitele sănătoase.

Cum pot învăța să pun limite sănătoase?

În primul rând am nevoie să învăț să mă cunosc și să mă accept. Care sunt lucrurile în care cred, care mă definesc, care dau sens vieții mele, valorile mele? Ce îmi place și ce nu îmi place? Ce anume am nevoie de la mine și de la cei apropiați și cum exprim aceste nevoi? Cum am grijă de mine și cum mă simt cum când am grijă de mine? Apoi să îmi asum responsabilitatea vieții mele cu bune și grele. Să învăț când să spun nu, să experimentez în contexte diferite. Să închei relațiile toxice în care povestea este despre celălalt și niciodată despre mine. Să am curaj să îmi asum deciziile mele, să mă las văzut așa cum sunt.

Și da, voi fi mai liber și voi avea alături persoane ce mă vor aprecia pentru ceea ce sunt, si mai puțin pentru ceea ce au nevoie.

4 ianuarie 2018