Când îți iei un răgaz cu tine, ce îți aduci aminte din primii tăi ani? Care sunt oare primele senzatii pe care le trăiesti când te gândesti la anii copilăriei? Care sunt imaginile ce îți apar spontan în minte? Te încălzești când îți aduci aminte de zâmbetele părinților, de bucuria de a petrece timp împreună, de liniștea rutinelor de seara? Sau dimpotrivă – simți și acum tensiunea în stomac, din cauza certurilor lor, a ușilor trântite, a furiei ce se abătea și asupra ta?
Și dacă durerea, disconfortul sunt ceea ce te leagă de primii tăi ani, este extrem de posibil să fi învățat înainte de vreme să ai grijă de ceilalți și de tine, atunci când adulții ar fi trebuit să o facă.
De copilul care am fost, de comportametele mele depindea starea de bine a mamei — să fac curat ca mama să nu se supere, să fiu atentă când se ceartă, ca tata să nu o lovească, când tata vine acasă din nou băut, să am grijă de el și să curăț ca mâine mama să nu îl certe din nou și el să nu mai plece.
Și câteodată reuseam – toate păreau să se așeze ca prin magie – tata s-a oprit, , mama e mulțumită, și chiar zâmbeste. E liniște. Am învățat că de mine depinde binele, de mine depinde liniștea. Dacă eu fac ceea ce trebuie, suntem bine, cu totii. Suntem în siguranță, putem să râdem și ne putem bucura unii de ceilalți. Numai că binele este extrem de punctual, caci alcoolismul tatălui sau furia lui sunt tot acolo, depresia mamei sau deconectarea ei nu s-au rezolvat. Mintea mea de copil însă nu a văzut așa, ci numai efectul imediat al unor comportamente. Și am învățat că lumea se sprijină pe umerii mei, fără să vreau și fără sa știu ce să fac cu asta. Căci lumea niciodată nu se sprijină pe umerii copiilor, ci numai copii își iau lumea în spate atunci când adulții de lângă ei sunt prea preocupați de ei înșiși și lasă lumea copiilor să se faca țăndări.
Rolul ăsta de a salva, de a ști că pot să fac diferența, este despre putere, mă valorizează, îmi dă încredere, este despre acțiune. Este însă o falsă încredere, căci ce copil și-a putut salva vreodată părinții? Și așa, o dată cu rolul ăsta pot să învăț că ceilalți sunt mai importanți decât mine, iar eu sunt special/ă tocmai pentru că pot sa am grijă de ei, ceea ce uite, nici măcar mama sau tata, ditamai adulții nu o pot face.
Și se întâmpla, de multe ori, să nu reușesc. Haosul punea stăpânire din nou pe noi, pe viața mea. Tensiunea, neliniștea deveneau copleșitoare. Și atunci fie așteptam mai mult de la mine sau pur și simplu mă deconectam, mă decuplam de la realitate, mă amorțeam sau îmi construiam realități alternative în mintea mea.
Și viața se scurge si am ajuns astfel un adult care a învățat ca binele este în afară – dacă pot să fac bine și liniște în jur este bine și liniște și în mine. Nu știu cum să îmi construiesc binele din mine și atunci mă supăr – pe ceilalți și pe mine pentru că nu sunt destul. Liniștea doar am furat-o, din când în când.
Și mă cert – de ce nu pot să fac mai mult? De ce nu mă pot salva? Copilul de demult a rămas prins în mine și încearcă din nou să salveze un adult, pe mine de data asta, și ce copil a putut vreodată să slaveze lumea adulților?
Am astăzi ca adult resurse nenumărate făță de anii copilăriei. Liniștea și binele din prezent pot să vină sănătos din grijă, de mine și de ceilalți. Iar grija înseamnă să mă cunosc, să mă înțeleg, să mă accept, să știu ce îmi face bine, și ce nu, să pot să stau cu mie și în relații fără să fiu copleșit/ă, să ofer ajutorul și să îl primesc, atât cât am de dat și atât cât au ceilalți de oferit.
Astăzi îmi pot permite luxul de a sta cu mine, de a-mi căuta resurse si spațiu să mă construiesc. Pot să spun nu, fără ca lumea mea să se destrame, pot să aleg.
Asumarea a ceea ce sunt, curiozitatea și bucuria de a fi cu mine, mă pot susține să las deoparte fantezia salvării, a mea și a celor pe care îi iubesc. Și da, nu o să mai fiu special, căci Făt Frumos sau Ileana Cosânzeana sunt numai pe alte tărâmuri, dar numai așa pot deveni stâlpul pe care să mă construiesc, stâlp ce adulții din copilăria mea nu au avut resurse să fie. Și dacă trecutul este încă dureros, cu grijă și înțelpciune pot face ca prezentul să fie luminos si cald, iar micul salvator de odinioară să învete să se bucure așa cum n-a avut sansa în copilărie.
Corina Dobre 