Corina Dobre

Categorie: Viața în cuplu

  • Infidelitatea – cum afectează o relație. Se poate trece peste o aventură?

    Infidelitatea – cum afectează o relație. Se poate trece peste o aventură?

    Fara aceasta convingere, fara sa simti baza stabila pe care ti-o da increderea in cel de alaturi, in ceea ce aveti impreuna, nu poti construi, nu te poti dezvolta.

    Infidelitatea reprezinta o prezentare distorsionata, mincinoasa a realitatii unei
    relatii. Partenerul infidel construieste o viata falsa de cuplu, intretine o iluzie, il asigura pe partenerul inselat de prezenta si disponibilitatea sa, cand acest lucru nu este adevarat.

    Infidelitatea poate fi vazuta ca o fuga din relatie, nu sunt aici pentru tine, nu construim impreuna. Poti fi infidel intr-o relatie sexuala, dar in egala masura esti infidel cand alegi sa te indrepti spre altcineva decat partenerul sau partenera ta pentru a primi atentie, pentru a-ti impartasi ganduri intime, pentru a-ti valida nesigurantele de barbat sau femeie.

    Infidelitatea emotionala, flirtul care ti se pare inofensiv, real sau virtual, prietenia stransa chiar non-sexuala dintre un barbat si o femeie, ranesc, iau din energia buna a relatiei, o destabilizeaza. Infidelitatea, sexuala sau emotionala, reprezinta asadar orice amenintare reala sau perceputa cu privire la legatura de incredere dintre parteneri, si se traduce in actiuni care ameninta sa dizolve legatura de atasament esentiala dintre cei doi.

    Putine evenimente in cuplu pot fi la fel de devastatoare precum dezvaluirea unei relat ii extraconjugale. Pentru partenerul inselat, viata asa cum o stia nu mai exista. Mai mult decat atat, ceea ce a trait se dovedeste a nu fi fost real, el insusi este in pericol de a nu mai stii cine este.

    Infidelitatea odata dezvaluita si cunoscuta este traita ca o forma intensa de tradare: a increderii, a trecutului relatiei, a ceea ce am construit impreuna, a viselor, a asteptarilor, a promisiunilor. Daca ceea ce am avut nu a fost adevarat, cum ar putea sa fie ceea ce vrem sa construim de acum incolo?

    Daca este atat de dureroasa de ce alegem calea infidelitatii?

    Vulnerabilitatile partenerului infidel

    Partenerul care inseala cauta sa isi implineasca, in afara relatiei, nevoi emotionale pe care nu stie cum sau nu poate sa si le implineasca in relatie. O relatie extraconjugala poate fi pentru partenerul necredincios modul prin care sa isi rezolve teama de a fi parasit, de a reduce incarcatura emotionala si pericolul pe care relata de cuplu le reprezinta, de a-si recastiga libertatea, controlul asupra propiei persoane, de a redeveni invulnerabil.

    Pot sa fiu cu cine vreau eu, deci nu sunt dependent de tine si astfel numai eu controlez ce mi se intampla, nu ai cum sa imi faci rau. Este frica lui de a iubi si de a fi iubit.

    Un alt motor al relatiilor extraconjugale il reprezinta golul emotional intens, pe care partenerul necredincios il simte. Are nevoie de adrenalina pe care i-o dau ascunzisurile, anticiparea intalnirilor cu iubitul sau iubita pentru a simti ca
    traieste. Isi justifica aventura prin incapacitatea de a simti iubirea partenerului sau partenerei – „oricum nu ma iubeste, deci nu tradez relatia noastra”, „nu credeam sa mai simt iubirea vreodata, dar el/ea ma face sa o simt atat de intens”.

    Poti alege sa inseli atunci cand simti ca nu esti indeajuns, ca nu valorezi prea mult nici pentru tine, si crezi ca nici pentru sotul sau sotia ta. Nevoia de a-ti reface sinele ranit te poate impinge sa cauti in afara: „Oricum nevasta-mea ma critica intr-una, ea ma apreciaza, orice as face”. Te bucuri cand gasesti pe cineva care te vede formidabil, unic, de neinlocuit. Iti doresti ca ceea ce traiesti cu acesta persoana sa fie realitatea.

    Un tipar frecvent al partenerului care inseala este cel al personei care considera ca i se cuvine orice, ale carei nevoi sunt mai importante decat ale celor din jur. Convingerile sale sunt: „viata este prea scurta pentru a nu te bucura la intensitate maxima de ea”, „mi se cuvine ce este mai bun”, „nu imi pot stapani impulsurile, deci nu sunt eu de vina pentru ca te-am inselat”, „daca mi-ai fi oferit ceea ce amantul sau amanta imi ofera nu te-as fi inselat”.

    Lipsit de empatie, nu va intelege durerea pe care o pricinuieste partenerului sau partenerei sale. Toate aceste tipare disfunctionale apar ca urmare a vulnerabilitatilor dobandite de-a lungul vietii, pe care persoana infidela alege sa le rezolve prin adulter.

    Ranile partenerului inselat

    Care este insa tiparul persoanei inselate? Suntem cu totii predispusi la a fi inselati? Pentru a putea depasi acest moment devastator cel care a fost inselat are nevoie sa se priveasca cu onestitate, pentru a intelege care dintre vulnerabilitatile sale au condus la deterioarea relatiei de cuplu, are nevoie sa vada ce anume din trecutul sau l-a impins intr-o astfel de relatie si cum poate creste pentru a pune bazele unei noi relatii sanatoase.

    Abandonul partenerului, inconsistenta unei relatii iti sunt familiare din propriile relatii cu parintii. Ti se pare firesc sa traiesti in nesiguranta, si atunci te poti agata de partener, si astfel sa il indepartezi si mai tare, sau dimpotriva, pui distanta, esti detasat de partener, pentru a nu fi din nou ranit. Ca si partener inselat, poti astepta ca celalalt sa iti umple existenta, nu ai puterea de a-ti crea o viata si o identitate proprie.

    Te poti simti atat de nesigur de tine, incat esti constant critic cu ceea ce faci tu si cu ceea ce face si este partenerul, il instrainezi prin negativismul tau constant. Poti sa ai standarde atat de inalte, si ca urmare a acestora devii extrem de rigid, incat viata alaturi de tine isi pierde din spontaneitate, din bucuria de a te lasa dus de val. Nimic nu pare sa fie suficient de bine.

    Un alt tipar care poate genera infidelitate este, ca si in cazul partenerul infidel, si din partea partenerului ranit cel al indreptatirii: mi se cuvine ca partenerul sa imi ghicesca nevoile, este firesc sa aibe grija de mine, fara ca eu sa fac ceva pentru el/ea, relatia este un drept al tau, ti se cuvine.

    Consecinte ale infidelitatii

    Relatiile extraconjugale sunt toxice pentru ca nu permit nici unuia dintre parteneri sa isi rezolve problemele personale, precum si pe cele din cuplu, din contra le intretin. Energia partenerului infidel este concentrata spre relatia din afara, de unde primeste cu usurinta recompense. Orice ar face sau ar spune sotul sau sotia nu poate fi la fel de intens ca emotiille pe care le traieste alaturi de amanta sau amant.

    Desi de necrezut in primele momente ale dezvaluirii, poate exista viata si dupa aventura. In care fiecare dintre cei doi parteneri invata sa iubeasca, sa se iubeasca, sa ierte si sa se ierte. Deprind din nou, pas cu pas, viata impreuna. Isi onoreaza fiecare partea lui de relatie si impreuna incep sa contruiasca o relitate comuna solida, vindecandu-se de trecut.

    Articol scris pentru ziare.com
  • Despre control sau când incertitudinea devine insuportabilă

    Despre control sau când incertitudinea devine insuportabilă

    Perioade întregi, ceea ce trăim ni se așează ca într-un șirag de mărgele. Experiență după experiență, învățăm să cunoștem și să așteptăm ce va veni. Câteodată viața are hopuri, iar șiragul de mărgele, așezate frumos și ordonat se rupe, se împrăștie în toate părțile. Haosul preia controlul.

    Avem nevoie să știm din nou că lucrurile sunt așezate, ușor de anticipat. Liniștea și predictibilitatea ne ajută să ne simțim în siguranță. Să ne încredem în faptul că ziua de mâine, cu toate provocările ei, este în puterea noastră de a fi dusă cu bine până la capăt. Ne gândim că dacă controlăm ceea ce se petrece cu noi și în jurul nostru, este o garanție suficientă că vom trăi viața pe care ne-o dorim.  Și atunci apar – liste diverse pentru fiecare zi, obiective clare de neratat, care să mă conducă la alte obiective, sarcini precis trasate, așteptări ca lucrurile să se întâmple numai într-un anumit fel, în cel corect desigur, presiune asupra celor apropiați, să nu iasă din drumul de mine trasat. Toate acestea sunt comportamente de control.  “Dacă nu aș fi eu, nu știu cum ați face față”, “Dacă m-ai  fi ascultat, ar fi fost altfel”, “Știi că nu te descurci dacă nu merg eu cu tine.” “Cel mai bine facem cum spun eu”, “Ai și tu dreptate, dar…”, “Toate apasă numai pe umerii mei.”

    Nevoia de control este răspunsul la dificultatea de a tolera neliniștea neprevăzutului — ceva rău s-ar putea întâmpla dacă lucrurile ies de pe făgașul pe care eu le-am așezat.

    Cum recunosc comportamentele de control?

    Un compoartament frecvent este cel de critică – nu sunt mulțumit, corectez adesesa ceea ce celălalt face — “nu așeza masa așa, nu o să fie bine.”  “ti-am spus de o mie de ori că….,”  “nici până acum nu ai învățat să…” “ai cumpărat apa greșită” și tot așa. Prea puțin din cum ceilalți se comportă mi se pare mulțumitor. Deși îi cer partenerului să facă lucruri, mă aștept să le facă în felul meu — cum își petrece timpul cu copilul, cum face curățenie, cum alege o vacanță. Pentru că nimeni nu face la fel de bine sau de repede ca mine, sunt de multe ori nemulțumit/ă de rezultat.

    Controlul este un exercițiu de putere. Adesea cel ce controlează vrea să te schimbe  – cum te îmbraci, cum vorbești, ce cărți citești, ce prieteni ai. Se poate insinua în multe domenii ale vieții tale. De ce o face? Dacă intri în tabloul lui, nu apar evenimente neprevăzute. Ajungi să devii parte din el.  El știe cel mai bine cum stau lucrurile, modul lui de a acționa este cel corect.

    Partenerul/a tău controlează când se simte confortabil cu tine numai atunci când depinzi de el/ea – “nu are rost să te surmenezi muncind, câștig eu suficient. Mai bine stai acasă și odihneste-te”, sau îți face programări la doctor nesolicitate, îți impune diverse diete, îți selectează prietenii, îți anticipează nevoile și le rezolvă, uneori fără să te consulte, poate altfel decât tu ai fi facut-o, cardul tău de salariu este la el/ea, iar reciproca nu este adevărată. “Este/A fost pentru binele tău”. Se supără, te respinge când problemele tale vin să  îi tulbure lumea lui – dacă ești obosit si muncești prea mult, dacă ești necăjit/ă din cauza tensiunilor cu un prieten.

    Gelozia este și ea o formă de control  – unde ai fost și cu cine, trebuie să știu tot să pot avea încredere în tine, îți verifică telefonul, vreau să fim cât mai mult împreună. Plâng, ma înfurii, fac crize dacă nu știu ce faci sau dacă suspectez că ai vorbit cu cineva nepotrivit, sunt atent cum te îmbraci, cui îi zâmbești, la cine te uiți pe stradă.

    O formă subtilă de control este victimizarea – am probleme nenumărate, pentru că nu mai așa te pot face atent la mine și la nevoile mele, mă plâng, mi se pare că singur/a nu pot, am nevoie de tine să îmi fii constant alături. “m-am simțit abandonat cât timp ai fost plecat/ă”

    Trebuie să facem totul împreună, suntem o echipă, ce am eu nevoie ai și tu, cum reacționez eu, reacționezi și tu, unde îmi place mie, îți place și ție. În acest fel știu că între noi totul este perfect armonizat, nu vom avea probleme, ne va fi bine și vom rămâne mereu împreună.

    De ce am nevoie să controlez?

    Cândva, în trecutul meu, lucrurile au luat-o razna. Se poate să mă fii simțit neputincios, la mâna altora, copleșit, singur și fără de putere, pentru că adulții din viața mea au fost absenți sau abuzivi.  Am învățat să controlez, pentru că vreau ca nevoile mele să fie îndeplinite – vreau să mă simt iubit, vreau să mă simt în siguranță, vreau să mă simt valoros, și cel mai important nu mai vreau să mă simt vulnerabil sau lipsit de putere. Nu am încredere că toate aceste se vor întâmpla, dacă eu și numai eu nu mă ocup de ele. Critica frecventă, neglijarea nevoilor imediate ale copilului, părinți absenți fizic sau emoțional sau dimpotrivă părinți supraprotectivi sau intruzivi, lasă răni pe care mintea poate alege să le vindece încercând din toate puterile să controleze persoane, contexte, emoții, comportamente, să așeze totul într-o ordine familiară.

    Se poate să am constant  îngropată adânc în mine teama că voi rămâne singur/ă, voi fi părăsit/ă, nu voi mai avea pe nimeni alături. Când soțul meu nu îmi răspunde la telefon, îmi fac în cap fel de fel de scenarii. Pentru că neliniștea data de incertitudine este insuportabilă, îmi creez mecanisme de control prin care să o evit — devin insistentă, fac scandal, mă victimizez, îi cer să petrecem si mai mult timp împreună. Sau, ca să fiu sigură că ceilalți vor rămâne cu mine, încerc să anticipez nevoile lor, le sunt alături necondiționat, pentru că astfel încerc să mă asigur că nu mă vor părăsi.

    M-am simțit adesea respins, inadecvat, lipsit de valoare. A fost dureros și încă mai este, și tocmai de aceea, am învățat poate să critic și să fiu nemulțumit, să cer de la ceilalți să atingă standarde de neatins.

    Narcisismul este iarăsi o vulnerabilitate care conduce la comportamente de control – eu merit să fiu ascultat, dacă nu m-aș implica eu nimic bun nu ar ieși. Este despre mine, despre nevoile mele,  despre capacitatea mea de a face totul cel mai bine.

    De ce este controlul toxic?

    Cel ce controlează îndepărtează una câte una persoanele care l-ar putea ajuta, pe care s-ar putea sprijini. Ajunge să își perceapă partenerul ca fiind insuficient implicat, pasiv sau dezinteresat, nu îi poate lăsa acestuia spațiu să se apropie sau să își dezvolte abilități de autonomie   Deconectat de ceilalți, împovărat de griji și de sarcini, se îndepărtează de fapt de obiectivul său de a-și găsi liniștea, de a se simți în siguranță. Controlul are ca și consecință rigiditatea – nu are rost să încerc altceva, calea bătută de atâtea ori este cea mai sigură. Cel ce controlează se simte de multe ori neapreciat, pentru că se străduiește, iar ceilalți nu îi recunosc eforturile – „am vrut să îți fie ție bine.” E drept că este vorba de binele pe care mintea lui l-a proiectat pentru tine și nicidecum cel de care ai cu adevărat nevoie.

    Controlul aduce multă tensiune într-o relație – subminează încrederea, sufocă bucuria, inițiativa, plăcerea de a face lucruri împreună, îi îndepărtează pe cei doi, rănește.

    Ce pot face să renunț la comportamentele de control?

    Ca în cazul oricărei probleme să îmi dau seama cum, când și de ce controlez. Să caut nevoia neîmplinită pentru care controlez și rădăcina ei veche și dureroasă din trecut. Să mă împrietenesc cu neliniștea mea când nu pot anticipa rezultate și să le dau celorlalti o șansă să crească, să le dau spațiu să se manifeste în felul lor. Să accept că am mai degrabă nevoie de senzația de control. Controlul absolut în sine este de fapt o utopie.

     

  • Despre loialitate – împreună la bine și la greu

    loialitateLa naștere ni se așterne la picioare un drum nesfârșit de dorințe și speranțe – ale părinților, ale bunicilor, ale generațiilor care au fost înaintea lor și au visat mai mult și mai bine pentru cei ce vor veni. Ultimele pe listă se vor așeaza visele, speranțele și dorințele noastre. Depindem de ceilalți pentru a supraviețui, de disponibilitatea lor, de capacitatea lor de a ne vedea și înțelege nevoile. Și mai târziu, nu mult mai târziu, depindem de înțelepciunea celor ce ne îngrijesc, să ne susțină în a ne afla visele, în a ne concretiza speranțele. Ne transformăm în adulți autonomi, atunci când putem să ne fim loiali nouă înșine,  să ne asumăm ceea ce suntem, ceea ce avem nevoie, ceea ce ne dorim, fără vinovăție, dar și fără îndreptățire.

    Învățăm să fim loiali, prezenți, alerți la nevoile noastre și ale celuilalt, din ceea ce am trăit acasă, în relația cu părinții. Atunci când părintele ascultă, înțelege și respectă ceea ce copilul are nevoie, trecând de convigerile, fricile și rănile lui, îi construiește fundația solidă de unde poate să construiască relații viitoare, stabile și sănătoase.

    Pentru copil, lipsa de loialitate a părintelui este extrem de dureroasă, îl învață că nu este suficient, că nu corespunde. Manifestarea acesteia poate fi explicită prin critică în discuțiile cu alte persoane (“Al meu nu este nicicând atent la școală”, “Zici tu că al tău e dezordonat, dar să vezi cum arată camera Anei. Nu știu ce să mai mă fac cu ea.”). Nu ești loial atunci când copilul are nevoie să fii alături, să știe că ești în echipa lui, iar tu, părintele, din diverse motive – pentru că ți se pare mai la îndemână punctul de vedere al celuilalt, pentru că îți este teamă să faci valuri sau să superi niște oameni străini, alegi să fii de cealaltă parte – “Sigur, te-o fi deranjat ce ti-a spus cutărică, dar tot el are 99% dreptate!”, “Ti-am spus de atâtea ori să te înveți minte, bine ți-a făcut!”, “Sigur, nu este ok, că doamna cutărică te-a tras de păr, dar și tu esti de vină că nu stai cuminte la ora ei.”

    Copiii care nu trăiesc loialitatea în relația cu părinții, vor găsi justificat să nu fie loiali în relațiile din viața adultă. A fi loial nu reprezintă pentru ei o valoare pe care să  se concretizeze o relație.

    Loialitatea are legătură cu a fi prezent, alături pentru celălalt, la bine și la greu. Iar măsura loialității este dată când treci peste tine, peste ceea ce crezi, ce simți, ce înțelegi pentru a-l susține pe soțul, prietenul sau copilul tău. Greul trece mai ușor, îl poți înfrunta cu curaj când știi că este cineva alături de tine, în orice condiții – că te ascultă, îți primește tristețile și nesiguranța, că nu te judecă și astfel poți porni mai departe.

    Loialitatea în cuplu pornește de la capacitatea de a pune interesele partenerei sau ale partenerului mai presus de interesele celorlalți – prieteni, frați, părinți. Deasemenea, când este criticat, partenerul așteaptă să îi fii alături, cu atât mai puțin să îl/o  critici în fața prietenilor sau cunoscuților. Ironia, sarcasmul îndreptat spre partener exprimate în public sunt dureroase și reprezintă o formă de distanțare, nu ești loial. Neutralitatea poate fi deasmenea interpretată ca o lipsă de loialitate – “Aveți fiecare dreptate, adevărul este la mijloc.” Încerci să îți asiguri astfel bunăvoința ambelor părți, dar prin lipsa de asumare, rănești.

    Atunci când ești loiali cunoști limitele partenerului sau prietenului, și când este cazul, îi poți onora nevoile, trecând peste nevoile tale imediate, poți să empatizezi cu ceea ce trăiește, nu te ascunzi, fie în neutralitate, fie oferind soluții care au legătura mai degrabă cu tine, și nu cu el.

    Loialitatea în orice tip de relație permite fiecăruia să se simtă în siguranță, să știe că se poate baza, ca are spre cine să se întoarcă, la bine și la greu. Chiar dacă nu ai trăit-o, chiar dacă te sperie, poți învăța să fii loial fiind atent la nevoile și așteptările partenerului tău. Dacă ești într-o relație în care loialitatea nu îți este apreciată, încearcă să vezi daca nu confunzi loialitatea cu dependența.

    A fi loial partenerului, dar în egală măsură și tie, presupune așadar să îl cunoști pe celălalt, dar în același timp să știi la care din nevoile tale renunți pentru a-l sprijini pe el/ea.

    Loialitatea, prietenia, recunoștința și generozitatea sunt pilonii pe care o căsnicie se construiește puternică, pentru amândoi partenerii.

  • Cum poate să crească iubirea?


    Iubirea o vezi     –  în zâmbetul cald al bunicilor care te așteaptă în prag, în privirea nerăbdătoare sau complice a soțului, sau în entuziazmul copilului tău.

    Este iubirea mam489ac98c1c1883de1e69b27515665277ei pentru copilul ei, este iubirea dintre frați, este iubirea dintre iubit și iubită, este iubirea pentru părinți. Ce le apropie și ce la adună la un loc toate aceste iubiri?

    De unde vine și unde pleacă? Se termină, sau nu a fost iubire, daca am pierdut-o? Este iubirea de mai multe feluri?

    Iubirea o simți și o atingi  – când cazi și cineva este lângă tine și te sprijină, când râzi și râsul tău are ecou, când cauți și căutarea ta are un partener. Și totuși de unde vine?

    Atunci când închizi ochii, ar putea să îți treacă prin cap, ca a dispărut. Și îi deschizi din nou, dar ea este acolo, cu tine. Pentru că iubirea vine din tine, din ceea ce dai și din ceea ce iubești.

    Sufletul tău este singurul loc în care iubirea poate să crească. Când sprijini, când îmbrățișezi, când râzi împreună, când plângi pentru cel ce îl iubești, când te dai celuilalt, fără să te îngrijorezi de ceea ce vrei primi, primești iubire. Ea se termină când începi să ceri – dă-mi, și dă-mi și dă-mi pentru că e dreptul meu. Și s-ar putea să primești o vreme ceea ce ceri, dar iubirea crește din a da, iar atunci când aștepți cu înfrigurare să o primești, de fapt ai sugrumat-o.

    Sigur ca ceri iubirea să îți oblojești rănile și fricile și durerile. Dar le faci mai mari și mai adânci când fugi de ele, așteptând de la ceilalți.

    Iubirea este cu tine, și crește din tine, atunci când tu iubești, fără grija că iubind te vei împuțina. Dimpotrivă.

  • Îmi pare rău când te rănesc!

    loveAm discutat aici și aici despre cât de important este să fii ascultat și auzit, despre cât este de vindecător ca emoțiile să îți fie validate. Este, însă, în acelși timp legitim ca cei de lângă noi să își dorescă același lucru – să fie auziți și înțeleși. Într-o relație care te îmbogățește și te împlinește – dai și primești, auzi și ești ascultat, vezi și ești văzut, cu aceiași măsură. Relatia însă este mai clară și mai bogată, când mai mult de a-l primi pe celălalt și a te da lui, ești în contact cu tine, cu ceea ce simți și ceea ce faci, și înțelegi cum toate acestea pot să îl atingă pe cel ce îl iubești. Suntem modelați în fiecare clipă, în bine sau nu, de cei din lângă noi, iar conștiința acestei influențe nu face decât să țină relația vie, ancorată în timpul prezent.

    Aș vrea să mă refer aici mai degrabă la momentele critice ale relației, când durerea, furia, disperarea, panica de a nu fi abandonați, neglijați sau nedreptățiți pot fi atât de intense încât trăim și acționăm numai în virtutea propriilor emoții. Tiparul cel mai frecvent în astfel de momente este construit astfel – unul dintre cei doi parteneri este furios și acuză, celălalt, se apără retrăgându-se și închide orice comunicare. Lipsa de răspuns, deconectarea, nu va face decât să crească nesiguranța primului, și astfel va intensifica reacția acestuia: “Niciodată nu mă auzi!”, “Nu faci niciodată ce îți cer!”, “Nu sunt important/ă pentru tine!” iar răspunsul, fără greș, este “Orice aș face nu este indeajuns!”, “Nu înteleg ce vrei de la mine!” sau pur și simplu pleacă, se așterne liniștea. Nici unul nu îl vede pe celălalt ca pe persoana pe care o iubește și alături de care vrea să își petreaca viața, este dușmanul care trebuie răpus. Sub toată furia primului, ca și sub evitarea celui de-al doilea, se ascunde însă durerea – de a nu fi înțeles și văzut, de a fi abandonat. Am învățat în diverse contexte de viață cum să ne apărăm când ne simțim singuri și amenințați – unii dintre noi cer cu insistență, actionează, alții se retrag, evită să simtă amenintarea, așteptând momente mai bune. Fiecare dintre aceste două moduri de adaptare la situații amenințătoare nu face însă decât să înrăutățească situația – cel ce cere agresiv nu va face decât să îl facă să se ascundă și mai tare pe cel ce evită să se expună.

    Și întrebarea acum este, ce putem face?

    În timpul conflictului – în primul rând, opriți cearta, încercați să vedeți că amândoi sunteți prinși în capcană. Astfel vă puteți detașa de emoțiile proprii, ca într-un film, puteți să lărgiți cadrul. Derulați apoi și concentrați-vă pe propriile mișcări, pe propriile emoții și pe propriile comportamente. “Mă sperie când mă simt tristă și singură, mi se pare că nu mă pot baza pe tine și asta nu face decât să îmi crească sentimentul că sunt abandonată. Intru în panică și atunci încerc din toate puterile să trag de tine, să te fac să mă vezi. Încep să îți cer lucruri și mi se pare că nu primesc. Și atunci devii dușmanul.” Iar partenerul/a care fuge, care se retrage poate să răspundă: “Intru în panică când te văd tristă, nu știu ce să fac. E mai simplu să fug și să așept să îți treacă. Mă simt de multe ori judecat, ca și cum nu ar fi suficient ceea ce fac. Și asta mă înfurie. Și atunci devii dușmanul.”

    Următorul pas este să învățați să fiți atent la modul în care propriile emoții îl/o afectează pe partener/ă. Sue Johnson, în cartea sa “Hold Me Tight” arată că “Este important să recunoaștem cum modalitățile noastre frecvente de a face față emoțiilor, îl dezechlibrează pe partener și îi activează frica mai veche de abandon. Dacă suntem conectați, emoțiile mele, evident, le vor influența pe ale tale. Dar să vezi impactul pe care il avem asupra celor iubiți poate fi extrem de dificil, mai ales când suntem prinși în propriile noastre emoții, și în special atunci când frica ne îngustează lentilele.”

    Când cerem, mânați numai de disconfortul nostru sau când fugim pentru a ne proteja, rănim. Fără să vrem.     Este greu să vezi că îl rănești pe cel pe care îl iubești, dar fără să fii prezent în momentul în care acest lucru se întâmplă, fără să fii conectat la suferința pe care, din suferința ta o pricinuiești, legătura dintre voi nu va fi completă.

    Referințe:

    Johnson, S., (2011)- “Hold Me Tight – Your Guide to the Most Succesful Approach to Building Loving Relationships”, Hachette

  • Ușa spre noi înșine

    eb0383067f38d2b5179758ccdda4c692Experiențele lăsate în urmă, trecutul imediat sau mai îndepăratat ne învață să descifrăm și să răspundem la ceea ce trăim în prezent. Momentele dificile pe care le-am depășit și modul în care le-am rezolvat devin de cele mai multe ori calea spre rezolvări similare în prezent. Ca într-o pădure deasă, odată tăiată o potecă, o apuci pe ea de fiecare dată și cu greu te încumeți să îți faci un drum nou, si ajungi mereu în același loc, unde te poți simți vulnerabil, rănit sau singur. Unii dintre noi, am fost în trecut de atât de multe ori criticați, încât critica devine un atac la integritatea noastră, și alegem să fugim de sau să desființăm pe oricine pare că nu este de acord. Alții am fost de atât de multe ori neglijați, încât orice deconectare de persoane apropiate reprezintă o amenințare imensă, și putem interpreta acțiunile celor de lângă noi numai prin lentilele abandonului. O altă parte dintre noi am învățat că numai când ești special poți să fii iubit și prin urmare te simți amenințat de orice ar putea să întunece imaginea grandioasă pe care ți-ai creat-o despre tine.

    Vulnerabilitățile fiecăruia devin acute mai ales în relațiile cu persoanele apropiate. Să ne imaginăm următoarea situație:

    Un cuplu, trecut prin momente bune, foarte bune și mai puțin bune, tocmai ce a încheiat un week-end romantic și, amândoi, se întorc, ușor nostalgici, la muncă. După 3 zile de declarații arzătoare, plimbări mână în mână, cine romantice și cadouri delicate, întorși în pragmatismul vieții citadine, ar mai prelungi un pic magia zilelor de vacanță. Ea așteptă prin urmare ca el să o sune, să îi mai susure ceva vorbe frumoase. El, nici vorbă, întors la treabă, se apucă de lucru și este eficient. Adâncit în proiecte și ședințe nici nu simte cum trece ziua. Ea, însă, până seara, fără nici un telefon macar „de ce mai faci”,  este convinsă că lui nu îi pasă cu adevărat de relația lor, că nu o iubește și că nu este interesat de persoana ei. Ajunsă acasă, se închide în dormitor si nu vrea să îi mai spună nimic. El se culcă furios pe canapea – “iar am greșit, niciodată nu fac nimic bine!” Dimineața la cafea se pornește uraganul: “daca ti-ar fi păsat cât de puțin, măcar un telefon ai fi putut să dai” Ea este critică și agresivă, el se simte amenințat si atacă la răndul lui.  La sfârșit pleacă epuizați la servici. Nici azi sigur nu o va suna.

    O situație, ca multe altele,  ce pare imposibil de rezolvat, și totuși există ieșire. Când ne întoarcem spre noi, spre ceea ce ne doare cu adevărat, și nu încercăm să aruncăm durerea înspre celălalt, ne putem opri și putem privi situația în ansamblul ei, nu numai bucata noastră. Ea se simte deconectată de el, este o neliniște pe care nu o poate tolera, pe care o transformă în furie. Aruncând furia înspre el, nu face decât să îl îndepărteze și mai mult,  își adâncește neliniștea și tristetețea, este din ce în ce mai departe de a primi ceea ce își dorește.

    Pe de altă parte, când suntem în contact cu emoțiile noastre, cu ceea ce suntem și cu ceea ce ne doare, când ne cunoaștem rănile vechi, punctele sensibile, putem să înțelegem ce trăim:

    – Sunt tristă că nu am vorbit, m-aș fi bucurat să prelungim magia din vacanță. Mă bucur când vorbim în timpul zilei, simt că legătura dintre noi există.

    – De ce nu m-ai sunat, am avut imens de mult de lucru, stii cum ma absoarbe munca. As fi plecat mai devreme si puteam să mergem la un concert in oras.

    – Nu stiu de ce nu am sunat, poate așteptam să mă vezi tu și să îmi arăți că mă iubești.

    – Dar te iubesc, știi bine. Imi place însă munca mea, dar asta nu are legătură cu iubirea pentru tine.

    Noi înșine ne întreținem vulnerabilitățile, intrăm în capcana lor, de fiecare dată și de fiecare dată, făcându-le din ce în ce mai puternice. Și ne-ar ajuta dacă, în situațiile grele, când ne simțim puși la pământ, am face un pas în spate si ne-am întreba – Cum mă simt acum? Ce este la mine din tot ce se întâmplă? Ce din mine, din trecutul meu îmi întreține și îmi amplifică starea? Care este interpretarea mea? Este interpretarea in acord cu vulnerabilitatea mea? Care ar putea fi o altă interpretare a situației?

    Fuga de slăbiciunile și durerile noastre nu face decât să le întrețină. Să te privești cu onestitate, să te împrietenești cu tine, să faci loc disconfortului sunt instrumente ce ne aduc in liniște cu noi si cu cei de lângă noi. Este ca și cum am găsi cheia potrivită și cu ea am deschide ușa spre noi înșine.