Când ne pleacă copiii

Am citit adesea, aiurea pe net, zicerea asta înțeleaptă – să le dai copiilor tăi aripi să zboare și rădăcini să știe unde le este casa. Copiii noștri cresc, și fără dubiu vine momentul în care pleacă de acasă. Aripile și le întind și le antrenează an de an, cu mai mult curaj, mai departe de noi și mai sus în cer. Au nevoie de spațiu să își întindă aripile, cum au nevoie de spațiu să își cresacă propriile lor rădăcini, să nu fie sufocați de ale noastre. Iar dansul ăsta între a le da suficient spațiu și a nu-i lăsa baltă, când anii de adolescență se scurg spre viața de adult, dansul ăsta cum spuneam, este extrem de delicat – conduc și mă las condus, pierdem ritmul, ne întoarcem uneori la pașii pe care îi știam, redescoprim un ritm nou, și iarăsi îl pierdem, suntem când aproape și deodataă pare că nu ne mai vedem.

Avem 19 ani de trăit împreună cu copiii noștri, cu amintiri minunate, cu hopuri de trecut, dar ceasul ticăie și vine momentul în care își văd de viața lor și lasă cuibul în urmă. Un moment minunat de sărbătorit, dar delicat în atât de multe feluri. 

Andrei a plecat la facultate deja de o lună și jumătate, departe. Este fericit și își găsește locul acolo printre cei de-o seamă cu el, iar fericirea lui este și fericirea noastră. Dar camera lui goală, cănile de cafea ce stau acum cuminți în dulap, căni pe care nu le mai adun după el din toată casa, muzica pe care nu o mai ascultăm împreună, îmbrățișările mai puține pe care le dau și le primec într-o zi, zâmbetul lui bun și cald ce acum este pentru cei ce singur si-i alege să îi fie zi de zi alături, toate îmi lipsesc. Și cum să nu îmi lipsească? Am fost atât de mândră de el că devine un adult ce știe ce vrea de la viața lui, că a învățat să își construiască drumul, și mândră de noi că îl putem susține, dar asta nu face mai puțin intensă nostalgia a ceea ce tocmai s-a încheiat.

Îi iubim pe copiii noștri în atât de multe feluri, dar să îi lăsăm să plece cu aripile întregi, iar bratele și inimile noastre să fie pregătite să îi mai primească atunci când au nevoie, este poate dovada cea mai profundă a iubirii noastre. Am învățat în toți anii aștia de mamă să fac loc și emoțiilor mele, fără ca asta să îi copleșească pe copii. Nostalgia mea este și măsura clipelor minunate pe care le-am avut, și în mod contradictoriu poate, a bucuriei cu care le port în suflet. Vor veni noi povești și noi experiențe, alte hopuri și alte clipe minunate. Dar momentul ăsta, în care copiii pleacă de acasă, merită o pauză, o cană de ceai, un umăr pe care să te sprijini și de unde să pornesti din nou. Și ca în toată călătoria asta de părinți este treaba noastră să avem grijă de noi și de tristețile noastre. 

Copiii trebuie să zboare de acasă cu aripile întregi. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s