Trauma ascunsă – rana neglijării emoționale

Ți s-a întâmplat să ai nevoie de ceilalți – să îți dorești să fii parte dintr-un grup și totuși să îți fie greu să te integrezi? Să tânjești după relații, dar relațiile să îți fie de multe ori prea dificil de construit? Să ai nevoie de distanță, pentru că simți că apropierea este copleșitoare, dar totusi singurătatea izolării să fie deprimantă? Să nu știi cu adevărat ce îți trebuie, ce îți place sau ce anume te definește?  Să fii constant neliniștit, mai ales legat de relații, fără un motiv anume, de parcă ceva rău este pe cale să se întâmple? Să alegi parteneri nepotriviți, indisponibil emoțional? Să îți dorești iubire, prezență, atingere, dar iubirea când o primești să te înspăimânte? Să te agăți de ceilalți și oricât primești de la ei să nu fie suficient? Sau dimpotrivă, să fii mândru/mândră că te descurci cel mai bine tu cu tine, nu ai nevoie de nimeni.  Oricât de ofertantă ar fi însă uneori singurătatea, oricâte suferințe am crede că putem evita, nu putem trăi singuri. 

Încă din primele zile învățăm despre lumea din jurul nostru prin ochii si prin gesturile părinților. Copiii – mai mici sau mai mari – dau sens vieții prin ceea ce trăiesc în relație cu părinții lor – prin zâmbetul mamei, mângâierile tătălui, vocea lor caldă sau încurajatoare. Prin  reacțiile părinților se cunosc pe ei și cunosc realitatea, învăță să se liniștească, fără ca emoțiile pe care le trăiesc să devină copleșitoare.

Ce se întâmplă însă când părinții sunt indisponibili pentru copil, când ignoră în mod obișnuit nevoile acestuia, prea copleșiti de propria lor viață?

Imaginați-vă cum este viața pentru un copil ce rămâne fără alinare emoțională. Înspăimântătoare. Copiii au puține resurse diponibile pentru a se autoregla, iar când simt că nu sunt cu adevărat sprijiniți, sunt speriați și descurajați. O mare parte din anxietatea constantă cu care trăiesc adulții ce au trecut prin trauma neglijării emoționale este legată de teama încă dureroasă ce vine din faptul că au fost atât de abrupt abandonați – “Sunt singur”. Și astfel – nu sunt bun de nimic, sunt desprins de ceilalți, nu mă potrivesc, nu voi supraviețui. Este ca și cum te stingi de sete lângă o fântână bine ferecată – ești atât de singur, deși înconjurat de oameni. Tânjesc pur si simplu după căldură și mângâiere, după acceptare.  

Neglijarea emoțională îi împinge pe copii, și mai târziu pe adulții ce vor deveni, să se simtă lipsiți de valoare, de neiubit, le sapă în suflet un mare gol, gol ce va crește și va crește. Pentru că nu primesc ceva ce ar trebui să fie de la sine înțeles – grijă și iubire necondiționată, se simt respinși. Lăsat să facă față singur unei lumi necunoscute, fără resurse adecvate, copilul va privi în jur cum altfel decât temător. Puterile lui sunt limitate, cu ușile închise tocmai de cei care ar trebui să îi fie alături, copilul învață neajutorarea “Nu o să reusesc niciodată”, lipsa de speranță “Nimeni nu îmi va fi niciodată alături”, ce îi vor deveni cunoscuți buni, pe care din păcate îi va duce în viața adultă. Iar neajutorarea și lipsa de speranță pavează drumul spre negura depresiei.

Ca urmare a neglijării emoționale copilul va învăța să se abandoneze și să renunțe la ceea ce este, să renunțe la propria identitate. Învață să renunte la propriile lui nevoi – se simte rușinat de nevoile lui sau dimpotrivă, înțelege cu tristețe, că nu va primi niciodată ce ar fi firesc să primească. Învăță să fie atent la nevoile părinților, este modul în care găsește atenție și o oarecare formă de validare.  Păstrează astfel o iluzie de legătură cu părintele/adultul și crede că în acest mod se protejează de pericolul de a pierde grija sau atenția lor. Cum se traduce asta apoi în viața adulților? Nu știu să am grijă de mine pentru că prea mult am fost atent la ceilalti. Neatent la semnalele corpului meu, nu știu cum mă simt, ce îmi place, ce îmi face bine și ce nu. Nu știu sau resping cine sunt, tocmai pentru că am rămas prea mult timp vigilent spre exterior, la ceva ce niciodată nu a venit – grijă sau iubire necondiționată. Nu am avut pe nimeni alături care să ma învețe constant despre mine, cu iubire și delicatețe. 

Abandonul emoțional îl pot trăi si ca pe o formă de respingere, respingere pe care învăț să o ascund cu rușine, cu critică, cu nemulțumire continuă față de mine și de ceilalți. “Din cauza mea mama nu mă iubeste.”

Nevoia de a avea grijă de alții, incapacitatea de a avea grijă de mine, frica de a nu fi respins, vocea critică intensă ascund adesea un gol adânc, de lipsă de iubire. Gol de care mă tem să ma apropii, pentru că a fost atât de copleșitor să trăiesc cu el ca si copil mic. Pentru un bebeluș/copil cea mai dureroasă experiență este aceea ce de a nu putea să beneficieze de atenția, privirea caldă, înțelegătoare a mamei. Această experiență este mai dureroasă chiar decât aceea a abuzului fizic. Mama este pentru un copil legătura cu lumea exterioară. Și ce se va întâmpla cu el fără această legătură? 

Ce pot face ca adult pentru a repara trauma neglijării emoționale? Ca in orice, primul și cel mai important pas este acela de conștientizare. Dar în cazul neglijării emoționale, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Pentru că se poate ca părinții să fi fost prezenți fizic, să nu fi trăit abuzuri remarcabile, și totuși incapacitatea de a construi relații sănătoase să fie și astăzi extrem de dureroasă, nevoia de celălalt să fie intensă sau dimpotrivă, să resping orice apropiere autentică.  Acesta este un semn al unui trecut cu o poveste de abandon emoțional. Te-aș întreba deasemenea si cum te ții la distanță de golul din tine – cu adicții diverse – muncă, alcool, mâncare? Criticându-te continuu? Sau pur și simplu îți ajungi tu ție – nu ai nevoie de nimeni, cu răceală și detașare? 

Trauma abandonului emoțional, din păcate este dificil de reparat de unul singur, pentru ca am de adus din trecut și de vindecat exact acea parte care are nevoie de conectare, și grijă, și iubire. 

Așa încât poate începi prin a fi conștient când te critici, și să înveți cum să ai compasiune pentru tine. 

Să îți dai seama când renunți la tine în relații și poate din când în când te poți împrieteni cu vinovăția de a nu fi disponibil pentru ceilalti si astfel să te alegi pe tine. 

Sau poate înveți să te apropii de corpul tău cu grijă – să îl simți, să îl ascuți, să îți fie drag de tine cu totul. 

Să descoperi cine ești și ce îți place, încet, fără grabă, fără presiune – cu bucuria de a fi parte din viața ta. 

Nu in ultimul rând, ai nevoie de relații bune, adevărate, cu oameni care să te poată înțelege pentru tine și nu numai pentru ei. Iar pentru o vreme ia în calcul să te sprijini și pe un psihorerapeut, alături de care să poți privi fără frică, fără judecată, cu compasiune și înțelegere trecutul tău și al celor ce te-au crescut, și astfel să vindeci ce părea de nevindecat. 

Și dacă vrei să vezi ce trăiește un copilaș ce pierde, pentru scurt timp, legătura cu mama aruncă un ochi aici la experimentul lui Ed Thronick – Still Face

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s