Etichetă: Puterea rezilienței

De ce simt unele persoane nevoia să domine în relații: înțelegerea psihologiei controlului
Nenumărate dezechilibre se crează în relații din cauza controlului excesiv pe care îl exercită unul dintre parteneri. Îl găsim în forme mai evidente sau mai subtile, dar în esență controlul reprezintă o formă de abuz emoțional. Poate varia începând cu a decide în locul celuilalt, pentru lucruri mai mari sau mai mici, până la a-i restricționa accesul la membrii familiei sau prietenilor.

Controlul este toxic pentru ambii parteneri – atât pentru cel care îl practică, cât si pentru cel controlat. Pentru partenerul care contolează, din păcate, nu este niciodată suficient ce face celălat, insecuritatea profundă pe care o trăiește trebuie liniștită cu și mai multă supunere. Anxietatea, teama de a scăpa lucrurile de sub control sunt senzații acute pe care cel ce controlează vrea cu orice preț să le evite, conștient sau nu. Din cauza acestor comportamente cei ce controlează nu au șanse reale de a construi relații autentice, căci tare greu le este să accepte emoțiile, nevoile, dorințele sau chiar imperfecțiunile celuilalt. Asperitățile trebuie mereu nivelate. Iar pentru partenerul controlat, pare că zi cu zi realiatea i se împuținează. Viața începe să se învărtă în jurul celui ce controleaza, autonomia îi este limitată, poate să se simtă copleșit, să trăiască sentimente profunde de neputință, căci oricât încearcă să îi facă pe plac, nimic nu este vreodata suficient. Când i se umple paharul poate izbucni cu resentimente și furie, căci numai astfel știe să pună limite sau să își susțină nevoile, să facă loc propriului mod de a vedea lumea.

Cum ajunge o persoană să controleze, să nu lase spațiu celuilalt? A trăit experiente de neglijare emoțională sau traume de abandon, cu părinți ndisponabili sau a crescut în medii haotice și impredictibile; s-a întâmplat să preia rolul de părinte pentru părinții lui sau pentru frații mai mici, iar controlul devine o necesitate prin care încearcă să se simtă în siguranță sau într-un context stabil. Pare că prin modul acesta își spune: niciodată nu mă voi mai simți vulnerabil sau fără putere cum m-am simți în trecut. Sau a avut părinți care l-au controlat, intruzivi și abuzivi, nu a putut să aleagă sau să se apere, iar prin controlul din viața adultă își delimitează rigid un spațiul personal sigur.

De ce îmi aleg un partener/ă care controlează? Nu știu care îmi sunt sau îmi este greu să îmi exprim nevoile sau dorințele, îmi este frică să confrunt sau să pun limite, am învățat că doar facându-i pe plac celuilalt pot să rămân în relații sau nu voi fi pedepsit/ă. Dacă fac cât mai bine ce vrea celălalt s—ar putea să fie liniște. Și oricât ar putea să pară de absurd și submisivitatea este o formă subtilă de control.

Care sunt comportamentele de control într-o relație?
1. Decide pentru celălalt: Partenerii care controlează tind să ia decizii unilateral: unde mergem în vacanță, la ce școală înscriem copilul, ce este mai sănătos să mâncăm sau direct legat de persoana partenerului: cu ce se îmbracă, ce hobby-uri trebuie să aibă etc. Partenerul controlat este uneori aproape infantilizat – tu nu știi, eu știu mai bine.
2. Micromanageriază (nu am găsit altă rimă :)): Simt nevoia să gestioneze activități de zi cu zi – conturi de social media, cum să se comporte partenerul/a la serviciu oferindu-i sfaturi nesolicitate, cum să își petreacă timpul, insistă să facă toate activitățile din casă, ca la urmă să se plângă. Lucrurile trebuie făcute numai în felul lui sau al ei, cel corect, desigur.
3. Încearcă să controleze emoțiile partenerului și comportamentele asociate acestora: Se înfurie și pedepsesc pentru tristețea/neliniștea sau indispoponibilitatea partenerului, refuză să asculte sau să valideze sentimentele partenerului sau le ignoră ca fiind neimportante sau irelevante; învinovățesc partenerul pentru emoții sau reacții negative și insistă ca acesta să-și schimbe comportamentul pentru a-l/o face pe cel/cea ce controlează să se simtă mai bine.
4. Retragerea afecțiunii sau atenției: Dacă nu îmi faci pe plac, nu mai exiști pentru mine și trebuie să simți asta, să te doară, iar dacă ai fost conform cu așteptările mele sau cu ceea ce ți-am cerut, îmi meriți atenția. Cam astă este modelul. Cel controlat devine astfel dependent de recunoșterea partenerului ce controlează, liniștea în relație depinde de cât de bine anticipează și se conformează. Renunță să mai aibă opinii sau sa mai exprime nevoi și emoții autentic.
Dacă cel controlat simte că se sufocă, și cumva intuiește că nu este într-un loc bun, cel ce controlează adeseori neagă sau își găsește scuze diverse pentru acest tipar de comportament. De ce o face? Unele comportamente de control pot să pară firești: eu vreau numai să mâncăm sănătos, ce este rău în asta?; se pot convinge că o fac pentru binele partenerului, al relației, al copiilor, o să îți spună că ei nu controlează, optimizează – “dacă eu nu aș…, ar fi dezastru!”. Sunt adesea decuplați de emoțiile lor, de nevoia lor acuta de predictibilitate și de frica subtilă că lucrurile nu vor ieși “Așa cum trebuie!”.

În articolul următor vei găsi exemple concrete pentru a verifica dacă ești într-o relatie cu cineva care te controlează sau dacă chiar tu ești cel ce controlează.
22 februarie 2023
Limite sănătoase: arta de a alege înțelept

Nu știu voi ce vă mai amintiți din ce am învățat la economie în clasa a XI, dar cu mine a rămas o singură idee, aceea că “resursele sunt limitate”. Cred că era în prima lecție din manual, și îmi este încă vie surpriza înțelegerii acestui fapt. Orice formă de resurse este limitată: de timp, de bani, de disponibilitate. Ele trebuie cheltuite prin urmare cu înțelepciune. Iar cheltuitul lor presupune prioritizare – ce aleg și de ce? Avem așadar limite, în toate contextele vieții noastre, limite pe care este important să le cunoaștem, să le asumăm. Ele sunt firești și sunt despre ce putem și ce nu putem face.

Și pentru că adesea citesc sau aud cum limitele sunt despre a spune “nu”, ceea ce dintr-o perspectivă poate fi adevărat, cred că mai mult decât să spui “nu”, limitele sunt despre alegeri, despre grijă, despre cunoaștere, despre respect.

Când îmi cunosc nevoile și acționez în acord cu ele, și știu că sunt singurul responsabil/ă de îndeplinirea lor, pot comunica cu ușurință celor din jur ce este important pentru mine, ce îmi este și ce nu îmi este confortabil. Le transmit astfel: “Așa vreau să fiu trat/a si acestea sunt limitele mele.” Respectându-mă pe mine, le dau și celorlalți ocazia să facă la fel.

Setarea limitelor este și despre cum îmi comunic nevoile și cum îmi calibrez așteptările. Să spun cu subiect și predicat ce am nevoie este primul pas ca celălalt să poată să îmi fie alături. Evit neînțelegeri și conflicte, îmi creez astfel oportunitatea de a construi relații transparente, pe care să mă pot sprijini. Și dacă resursele mele sunt limitate, este important să îmi aduc aminte că la fel sunt și cele ale celor ce mă aștept să mă susțină.

Setarea limitelor este despre a ne crea spațiu pentru creștere si grijă, de a avea energie pentru pentru proiectele importante pentru noi. Alegând cu sens și înțelepciune ce vreau să fac, cunoscând-mi resursele și respectând limitele lor, pot avea grijă de mine, mă pot bucura de ceea ce sunt, rămând conectat și prezent, bucurându-mă și având grijă și de ceilalți.

Și da, este greu să mă aleg pe mine – când simt că relațiile depind de cât de mult dau, sau când nu știu ce îmi doresc, sau când mă simt vinovat să cer ceea ce am nevoie. Dar toate acestea sunt legate de mine și de cum interpretez realitatea din jur. Pentru limite sănătoase am întâi nevoie să îmi repar dureri și răni vechi, să pot sta cu liniște cu mine și cu cei din jur.

Și dacă vreți să învățați cum puteți înțelege pozitiv limitele, și de ce sunt mult mai mult decât să spun nu, vă invit cu drag și bucurie la cursul despre “Puterea rezilienței”, care are dedicată o întâlnire specială pentru asta, iar detalii găsiți aici.

10 februarie 2023
Ce este și ce nu este reziliența
Reziliența este capacitatea de a face față, de a depăși greutățile, nu doar supraviețuindu-le, ci crescându-ne resursele și puterile, în ciuda obsacolelor și provocărilor.

Un examen picat poate să ducă la descurajare, si apoi o spirală întreagă de evitare sau autoînvinovățire – “nu sunt bun de nimic”, “nu are rost să îmi mai bat capul”, “știam eu că asta nu e de mine”, sau dimpotrivă la o evaluare a propriilor resurese și la un plan cu care să abordez situația înțelept.

O relație care se încheie mă poate închide în casă și îndepărta de alți oameni – “nimănui nu îi place de mine”, “numai mie mi se pot întâmpla toate necazurile” – sau, din toată durerea pot învăța din nou cine sunt, cum mă regăsesc și care sunt oamenii alături de care aș vrea să îmi petrec timpul.

Sunt numai doua exemple în care viața ne oferă pe tavă lămâi. Noi alegem ce să facem cu ele. De ce nu limonadă? Sau și mai bine un mojito :)?

Putem privi așadar reziliența ca avind doua aspecte: capacitatea de a ne accesa resurse pentru a depăși momente complicate – perseverență, optimism, sociabilitate, creativitate, energie si multe altele desigur – dar presupune si abilitatea de a fi felxibil si a ne adapta la ceea ce contextul o cere, și astfel cum se spune “ce nu te omoră, te face mai puternic”.

Dar mai exact ce ce este si ce nu este reziliența?

Reziliența nu este despre evitarea provocărilor, ci mai degrabă despre confruntarea lor, este despre cum să găsim modalități de a le face față și de a merge mai departe.

Reziliența nu este despre suprimarea sau negarea emoțiilor, ci despre recunoașterea și procesarea lor într-un mod sănătos.

Reziliența nu este despre a pretinde că esti bine atunci când nu ești, ci mai degrabă să fii sincer cu privire la sentimentele tale și să cauți sprijin atunci când este nevoie.

Reziliența nu este despre a fi invulnerabil sau imun la stres și greutăți, ci mai degrabă de a putea face față acestor provocări într-un mod sănătos.

Reziliența nu este despre a nu avea nevoie de ajutor sau sprijin, ci mai degrabă să recunoști când ai nevoie și să apelezi la alții pentru a-ți fi mai bine.

Reziliența nu este absența adversității sau a provocărilor. Viața este plină de suișuri și coborâșuri, iar stresul, provocările, momentele grele sunt parte normală din ea. Mai degrabă, reziliența este capacitatea de a le face față și de a găsi sens, armonie, putere și bucurie în ciuda lor.

De asemenea, reziliența nu este același lucru cu perfecțiunea. Nu este despre de răspunde perfect provocărilor, despre a nu experimenta niciodată durere sau eșecuri, ci mai degrabă despre a învăța din aceste experiențe și de a le folosi ca oportunități de creștere.

Ce spun cercetările despre reziliență?

Cercetările au arătat că reziliența este o abilitate care poate fi dezvoltată și consolidată în timp. Unii oameni pot fi în mod natural mai rezilienți decât alții, dar aceasta poate fi învățată și îmbunătățită prin practică.

Există o serie de factori care pot contribui la creșterea reziliență, printre care:
- Conștientizarea de sine: Capacitatea de a fi în contact cu ceea ce gândim, ceea ce simțim și modul în care acestea ne influențează comportamentele ne dă spațiu să alegem înțelept și asumat. Conștientizarea de sine ne permite să ne înțeleagem și să ne cunoaștem punctele forte și ce am vrea sau am avea nevoie să îmbunătățim.
- Sprijinul social: Studiile arată fără urmă de tăgadă că relațiile sunt unul din factorii cei mai importanți care contribuie la o viață armonioasă. O rețea socială ne oferă un sentiment de apartenență, de conexiune și de validare, ne simțim mai puțin singuri și suntem mai puternici în fața provocărilor.
- Să ai grijă de tine: Somnul, sportul, o dietă echilibrtaă, activități care ne aduc bucurie și sens, rutine zilnice sau săptămânale de grijă sunt parte esențială a unei vieți echilibrate si reprezintă o fundație solidă pe care să mă sprijin atunci când viața devine complicată.
- Mindfulness: Mindfulness presupune capacitatea de a fi prezent în fiecare moment și de a acorda atenție gândurilor și emoțiilor pe care le trăim fără a le judeca. Să pot sa văd realitatea cum este, fără să o judec mă ajută să pot avea compasiune față de mine și de ceilalți, să nu îmi consum energia învinovâțind, să îmi cresc capacitatea de a fi recunoscător. Să îmi fie bine în pielea mea și în cotextul de viață pe care îl trăiesc.
- Stabilirea limitelor: Limitele ne definesc, ele îmi arată ceea ce sunt eu și ceea ce nu sunt, unde mă termin si unde începe altcineva. O bună delimitare a propriilor limite mă face să fiu conștient că ceea ce sunt eu este al meu, dar ceea ce ești tu este al tău. Știind ceea ce sunt, ceea ce am, care sunt responsabilitățile mele îmi dă putere și în același timp mă eliberează.
- Flexibilitatea: În cele din urmă, dar nu ultima, lexibilitatea este despre a găsi noi modalități de adaptare, de a-ți schimba locul de unde privești o situație, de a lăsa loc cu curiozitate și altor opinii fața de ale tale. De a accepta că este întoteauna mai mult sau altel decât ești tu astăzi.
Cu ce m-aș bucura să rămenți acum la sfârsit?

Reziliența nu este despre a fi perfect, ci despre a crește, este o abilitate, o putere, o resursă pe care o putem cultiva, iar rezultatul este că putem fi mai asumați și mai în controlul propriei noastre vieți, mai multumiți și mai împăcați.

Și dacă vă doriți să vă descoperiți și crește acele resurse care să vă susțină reziliență nu ezitați să vă alăturați grupului ce tocmai se formează pentru programul „Puterea rezilienței”, detalii despre care găsiți aici.
24 ianuarie 2023
Pe mine cine mă salvează?

Când îți iei un răgaz cu tine, ce îți aduci aminte din primii tăi ani? Care sunt oare primele senzatii pe care le trăiesti când te gândesti la anii copilăriei? Care sunt imaginile ce îți apar spontan în minte? Te încălzești când îți aduci aminte de zâmbetele părinților, de bucuria de a petrece timp împreună, de liniștea rutinelor de seara? Sau dimpotrivă – simți și acum tensiunea în stomac, din cauza certurilor lor, a ușilor trântite, a furiei ce se abătea și asupra ta?

Și dacă durerea, disconfortul sunt ceea ce te leagă de primii tăi ani, este extrem de posibil să fi învățat înainte de vreme să ai grijă de ceilalți și de tine, atunci când adulții ar fi trebuit să o facă.

De copilul care am fost, de comportametele mele depindea starea de bine a mamei — să fac curat ca mama să nu se supere, să fiu atentă când se ceartă, ca tata să nu o lovească, când tata vine acasă din nou băut, să am grijă de el și să curăț ca mâine mama să nu îl certe din nou și el să nu mai plece.

Și câteodată reuseam – toate păreau să se așeze ca prin magie – tata s-a oprit, , mama e mulțumită, și chiar zâmbeste. E liniște. Am învățat că de mine depinde binele, de mine depinde liniștea. Dacă eu fac ceea ce trebuie, suntem bine, cu totii. Suntem în siguranță, putem să râdem și ne putem bucura unii de ceilalți. Numai că binele este extrem de punctual, caci alcoolismul tatălui sau furia lui sunt tot acolo, depresia mamei sau deconectarea ei nu s-au rezolvat. Mintea mea de copil însă nu a văzut așa, ci numai efectul imediat al unor comportamente. Și am învățat că lumea se sprijină pe umerii mei, fără să vreau și fără sa știu ce să fac cu asta. Căci lumea niciodată nu se sprijină pe umerii copiilor, ci numai copii își iau lumea în spate atunci când adulții de lângă ei sunt prea preocupați de ei înșiși și lasă lumea copiilor să se faca țăndări.

Rolul ăsta de a salva, de a ști că pot să fac diferența, este despre putere, mă valorizează, îmi dă încredere, este despre acțiune. Este însă o falsă încredere, căci ce copil și-a putut salva vreodată părinții? Și așa, o dată cu rolul ăsta pot să învăț că ceilalți sunt mai importanți decât mine, iar eu sunt special/ă tocmai pentru că pot sa am grijă de ei, ceea ce uite, nici măcar mama sau tata, ditamai adulții nu o pot face.

Și se întâmpla, de multe ori, să nu reușesc. Haosul punea stăpânire din nou pe noi, pe viața mea. Tensiunea, neliniștea deveneau copleșitoare. Și atunci fie așteptam mai mult de la mine sau pur și simplu mă deconectam, mă decuplam de la realitate, mă amorțeam sau îmi construiam realități alternative în mintea mea.

Și viața se scurge si am ajuns astfel un adult care a învățat ca binele este în afară – dacă pot să fac bine și liniște în jur este bine și liniște și în mine. Nu știu cum să îmi construiesc binele din mine și atunci mă supăr – pe ceilalți și pe mine pentru că nu sunt destul. Liniștea doar am furat-o, din când în când.

Și mă cert – de ce nu pot să fac mai mult? De ce nu mă pot salva? Copilul de demult a rămas prins în mine și încearcă din nou să salveze un adult, pe mine de data asta, și ce copil a putut vreodată să slaveze lumea adulților?

Am astăzi ca adult resurse nenumărate făță de anii copilăriei. Liniștea și binele din prezent pot să vină sănătos din grijă, de mine și de ceilalți. Iar grija înseamnă să mă cunosc, să mă înțeleg, să mă accept, să știu ce îmi face bine, și ce nu, să pot să stau cu mie și în relații fără să fiu copleșit/ă, să ofer ajutorul și să îl primesc, atât cât am de dat și atât cât au ceilalți de oferit.

Astăzi îmi pot permite luxul de a sta cu mine, de a-mi căuta resurse si spațiu să mă construiesc. Pot să spun nu, fără ca lumea mea să se destrame, pot să aleg.

Asumarea a ceea ce sunt, curiozitatea și bucuria de a fi cu mine, mă pot susține să las deoparte fantezia salvării, a mea și a celor pe care îi iubesc. Și da, nu o să mai fiu special, căci Făt Frumos sau Ileana Cosânzeana sunt numai pe alte tărâmuri, dar numai așa pot deveni stâlpul pe care să mă construiesc, stâlp ce adulții din copilăria mea nu au avut resurse să fie. Și dacă trecutul este încă dureros, cu grijă și înțelpciune pot face ca prezentul să fie luminos si cald, iar micul salvator de odinioară să învete să se bucure așa cum n-a avut sansa în copilărie.

12 iulie 2022
Trauma ascunsă – rana neglijării emoționale

Ți s-a întâmplat să ai nevoie de ceilalți – să îți dorești să fii parte dintr-un grup și totuși să îți fie greu să te integrezi? Să tânjești după relații, dar relațiile să îți fie de multe ori prea dificil de construit? Să ai nevoie de distanță, pentru că simți că apropierea este copleșitoare, dar totusi singurătatea izolării să fie deprimantă? Să nu știi cu adevărat ce îți trebuie, ce îți place sau ce anume te definește? Să fii constant neliniștit, mai ales legat de relații, fără un motiv anume, de parcă ceva rău este pe cale să se întâmple? Să alegi parteneri nepotriviți, indisponibil emoțional? Să îți dorești iubire, prezență, atingere, dar iubirea când o primești să te înspăimânte? Să te agăți de ceilalți și oricât primești de la ei să nu fie suficient? Sau dimpotrivă, să fii mândru/mândră că te descurci cel mai bine tu cu tine, nu ai nevoie de nimeni. Oricât de ofertantă ar fi însă uneori singurătatea, oricâte suferințe am crede că putem evita, nu putem trăi singuri.

Încă din primele zile învățăm despre lumea din jurul nostru prin ochii si prin gesturile părinților. Copiii – mai mici sau mai mari – dau sens vieții prin ceea ce trăiesc în relație cu părinții lor – prin zâmbetul mamei, mângâierile tătălui, vocea lor caldă sau încurajatoare. Prin reacțiile părinților se cunosc pe ei și cunosc realitatea, învăță să se liniștească, fără ca emoțiile pe care le trăiesc să devină copleșitoare.

Ce se întâmplă însă când părinții sunt indisponibili pentru copil, când ignoră în mod obișnuit nevoile acestuia, prea copleșiti de propria lor viață?

Imaginați-vă cum este viața pentru un copil ce rămâne fără alinare emoțională. Înspăimântătoare. Copiii au puține resurse diponibile pentru a se autoregla, iar când simt că nu sunt cu adevărat sprijiniți, sunt speriați și descurajați. O mare parte din anxietatea constantă cu care trăiesc adulții ce au trecut prin trauma neglijării emoționale este legată de teama încă dureroasă ce vine din faptul că au fost atât de abrupt abandonați – “Sunt singur”. Și astfel – nu sunt bun de nimic, sunt desprins de ceilalți, nu mă potrivesc, nu voi supraviețui. Este ca și cum te stingi de sete lângă o fântână bine ferecată – ești atât de singur, deși înconjurat de oameni. Tânjesc pur si simplu după căldură și mângâiere, după acceptare.

Neglijarea emoțională îi împinge pe copii, și mai târziu pe adulții ce vor deveni, să se simtă lipsiți de valoare, de neiubit, le sapă în suflet un mare gol, gol ce va crește și va crește. Pentru că nu primesc ceva ce ar trebui să fie de la sine înțeles – grijă și iubire necondiționată, se simt respinși. Lăsat să facă față singur unei lumi necunoscute, fără resurse adecvate, copilul va privi în jur cum altfel decât temător. Puterile lui sunt limitate, cu ușile închise tocmai de cei care ar trebui să îi fie alături, copilul învață neajutorarea “Nu o să reusesc niciodată”, lipsa de speranță “Nimeni nu îmi va fi niciodată alături”, ce îi vor deveni cunoscuți buni, pe care din păcate îi va duce în viața adultă. Iar neajutorarea și lipsa de speranță pavează drumul spre negura depresiei.

Ca urmare a neglijării emoționale copilul va învăța să se abandoneze și să renunțe la ceea ce este, să renunțe la propria identitate. Învață să renunte la propriile lui nevoi – se simte rușinat de nevoile lui sau dimpotrivă, înțelege cu tristețe, că nu va primi niciodată ce ar fi firesc să primească. Învăță să fie atent la nevoile părinților, este modul în care găsește atenție și o oarecare formă de validare. Păstrează astfel o iluzie de legătură cu părintele/adultul și crede că în acest mod se protejează de pericolul de a pierde grija sau atenția lor. Cum se traduce asta apoi în viața adulților? Nu știu să am grijă de mine pentru că prea mult am fost atent la ceilalti. Neatent la semnalele corpului meu, nu știu cum mă simt, ce îmi place, ce îmi face bine și ce nu. Nu știu sau resping cine sunt, tocmai pentru că am rămas prea mult timp vigilent spre exterior, la ceva ce niciodată nu a venit – grijă sau iubire necondiționată. Nu am avut pe nimeni alături care să ma învețe constant despre mine, cu iubire și delicatețe.

Abandonul emoțional îl pot trăi si ca pe o formă de respingere, respingere pe care învăț să o ascund cu rușine, cu critică, cu nemulțumire continuă față de mine și de ceilalți. “Din cauza mea mama nu mă iubeste.”

Nevoia de a avea grijă de alții, incapacitatea de a avea grijă de mine, frica de a nu fi respins, vocea critică intensă ascund adesea un gol adânc, de lipsă de iubire. Gol de care mă tem să ma apropii, pentru că a fost atât de copleșitor să trăiesc cu el ca si copil mic. Pentru un bebeluș/copil cea mai dureroasă experiență este aceea ce de a nu putea să beneficieze de atenția, privirea caldă, înțelegătoare a mamei. Această experiență este mai dureroasă chiar decât aceea a abuzului fizic. Mama este pentru un copil legătura cu lumea exterioară. Și ce se va întâmpla cu el fără această legătură?

Ce pot face ca adult pentru a repara trauma neglijării emoționale? Ca in orice, primul și cel mai important pas este acela de conștientizare. Dar în cazul neglijării emoționale, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Pentru că se poate ca părinții să fi fost prezenți fizic, să nu fi trăit abuzuri remarcabile, și totuși incapacitatea de a construi relații sănătoase să fie și astăzi extrem de dureroasă, nevoia de celălalt să fie intensă sau dimpotrivă, să resping orice apropiere autentică. Acesta este un semn al unui trecut cu o poveste de abandon emoțional. Te-aș întreba deasemenea si cum te ții la distanță de golul din tine – cu adicții diverse – muncă, alcool, mâncare? Criticându-te continuu? Sau pur și simplu îți ajungi tu ție – nu ai nevoie de nimeni, cu răceală și detașare?

Trauma abandonului emoțional, din păcate este dificil de reparat de unul singur, pentru ca am de adus din trecut și de vindecat exact acea parte care are nevoie de conectare, și grijă, și iubire.

Așa încât poate începi prin a fi conștient când te critici, și să înveți cum să ai compasiune pentru tine.

Să îți dai seama când renunți la tine în relații și poate din când în când te poți împrieteni cu vinovăția de a nu fi disponibil pentru ceilalti si astfel să te alegi pe tine.

Sau poate înveți să te apropii de corpul tău cu grijă – să îl simți, să îl ascuți, să îți fie drag de tine cu totul.

Să descoperi cine ești și ce îți place, încet, fără grabă, fără presiune – cu bucuria de a fi parte din viața ta.

Nu in ultimul rând, ai nevoie de relații bune, adevărate, cu oameni care să te poată înțelege pentru tine și nu numai pentru ei. Iar pentru o vreme ia în calcul să te sprijini și pe un psihorerapeut, alături de care să poți privi fără frică, fără judecată, cu compasiune și înțelegere trecutul tău și al celor ce te-au crescut, și astfel să vindeci ce părea de nevindecat.

Și dacă vrei să vezi ce trăiește un copilaș ce pierde, pentru scurt timp, legătura cu mama aruncă un ochi aici la experimentul lui Ed Thronick – Still Face

25 august 2020