Corina Dobre

Etichetă: vulnerabilități

  • Dincolo de absență: Cum să identificăm și să depășim rana neglijării emoționale

    Dincolo de absență: Cum să identificăm și să depășim rana neglijării emoționale

    Ducem cu noi de-a lungul vieții dureri, unele vizibile, evidente, altele ascunse, și care, chiar și fără să le cunoștem, ne amărăsc existența. Grija primită fără conectare și căldură sau rana neglijării emoționale este una dintre cele mai subtile și greu de identificat. Este adesea dificil de pus în cuvinte, pentru că povestea ei este despre ce a lipsit, despre ce nu a fost suficient, despre ce nu am avut ocazia să cunoaștem.

    Când îți lipsește ceva, e greu să îți imaginezi cum ar fi fost să crești cu tot ce ai fi avut nevoie – prezență, compasiune, acceptare, înțelegere și sprijin. Simți că ai pierdut o parte din tine, poate cea mai importantă, și nu știi ce să faci cu golul ce a rămas. Poți să fugi de el sau poți încerca cu disperare să îl umpli.

    Care este povestea neglijării emoționale? Este povestea lipsei de prezență. Cum mi-a spus odată o adolescentă, “Mama îmi aruncă doar o privire când îi vorbesc, în rest este concentrată pe telefon sau laptop și îmi răspunde doar cu ‘îhm, îhm’. Mă simt ca o fantomă lângă ea.” Copiii au nevoie ca râsul lor să vibreze în sufletele părinților, ca tristețea și disperarea să le fie întâmpinate cu căldură și compasiune, iar lacrimile lor să fie șterse de adulți înțelegători, nu să se usuce singure. Frica lor ar trebui să fie acceptată ca orice altă emoție și transformată, prin prezența sigură și stabilă a părinților, în lecții valoroase de viață. Iar furia, acea furie greu de controlat, ar trebui să fie o flacără care se poate transforma în energie, curaj și exprimare a propriei personalități.

    Fiecare copil are nevoie să știe că este important, iubit și văzut ca o personalitate de sine stătătoare. Atenția, grija si la nevoile emoționale și conectarea autentică, profundă, de la suflet la suflet, a părinților cu copiii lor le dau acestora șansa neprețuită de a-și aduce firesc lumea interioară în realitatea de zi cu zi. De a fi ei înșiși, valoroși cu tot ceea ce au. Rana neglijării emoționale presupune lipsa tuturor acestor lucruri: nu este nimeni să te vadă, să te ghideze să te cunoști și să te descoperi, să se bucure de ceea ce ești tu, nu de ceea ce își proiectează părinții tăi despre tine.

    Cum pot identifica ca adult rana neglijării emoționale?

    1. Un prim semnal este acela că îți este greu să spui cine ești, să povestești despre tine, pare că nu te cunoști, că nu te poți vedea: ce îți place și ce nu, care sunt lucrurile în care crezi. Nu neapărat negativ, dar pur și simplu te simți deconectat de propria-ti persoană. Te identifici mai degrabă cu rolurile pe care le ai de îndeplinit. Dacă asta este situația, ia-ți timp, gândeste-te, notează-ți și cercetează-te: care sunt lucurile în care crezi? care sunt punctele tale tari? care îți sunt dimpotrivă, punctele slabe? ce te bucură/întrisetază/sperie? ce apreciază prietenii/familia la tine? ce te motivează cu adevărat? ce anume te face să te trezești dimineața cu entuziasm?
    1. Nu știi cum să îți pui nevoile în cuvinte, iar adesea îți este greu să le identifici. Care este legătura dintre neglijarea emoțională și exprimarea nevoilor? Dacă un copil simte frică, rolul părintelui este acela de a-l consola și asigura că totul este în ordine, astfel încât copilul să înțeleagă că nevoia sa de siguranță și securitate este validă și importantă. Pe măsură ce aceste experiențe se repetă în timp, copilul dezvoltă un vocabular emoțional și o înțelegere adecvată a propriilor nevoi. Ce se întâmplă când aceste interacțiuni lipsesc? Copilul învață că trăirile sale sunt nepotrivite, prin urmare nevoile lui sunt improprii, nu își au rost. Și pentru că lumea așa cum o învață este aceea pe care i-o explică părinții lui, copilul încearcă din răsputeri să fie conform cu ce se așteaptă de la el. Învață să își nege nevoile, dezvoltă mecanisme prin care își ignoră emoțiile. Dacă te identifici în această descriere, încearcă să îți dai timp să obesrvi ce poveste spun despre tine emoțiile tale? Sau si mai bine, care sunt emoțiile pe care îți dai voie să le exprimi? Care sunt acelea care ți se pare inacceptabile? Care sunt nevoile pe care emoțiile tale, acceptate sau nu, încearcă să ți le arate? 
    2. Al treilea semn al unei răni de neglijare emoțională este frica de dependență. Tocmai pentru că au învățat că nu este nimeni acolo când au nevoie sau au fost pedepsiți pentru nevoile lor, singura soluție a devenit aceea de a se descurca pe cont propriu. Sunt persoane care au repulsie față de nevoia de a depinde de cei apropiați. Dacă ceri ajutorul ești slab, neputincios, o emoție aproape de netrăit. Nu ai nevoie de nimeni, nu îi esti nimănui dator, te poți descurca singur. Și din păcate așa rămâi, singur. Nu suntem însă insule izolate, avem biologic nevoie să simțim că suntem parte din relații, că dăm și primim, un flux ce ne ține conectați cu ceilați, dar și cu noi înșine. Este estențial să păstrăm în minte, ca adulți nu mai suntem în același loc în care binele nostru depindea numai de răspunsul părinților. Avem resurse să ne îngrijim de noi înșine, dar si să ne alegem oameni alături de la care cu siguranță putem primi. Nu perfect, nu totul de la o singură persoană, dar fiecare ne dă câte o bucățică din ceea ce este. Și este treaba mea de adult să le adun, în funcție de resursele celor apropiați mie – căldura de la prietena cea mai bună, suport de la soț sau partener/ă, înțelpciune de la prietena din facultate, aventură de la amica/amicul din liceu și tot asa. 
    3. Sunt persoane care resimt această rană fizic, ca un gol în stomac sau în piept. Alții o trăiesc mai mult ca pe o amorțeală emoțională. Poți avea o senzație generală că îți lipsește ceva ce toți ceilalți au sau că ești în afara și privești din afară. Ceva nu îți pare că este tocmai în regulă, dar îți este greu să definești ce anume. Te simți în multe momente într-un fel separat, deconectat, ca și cum nu te bucuri de viață așa cum ar trebui.

    Ca să închei, căci iar m-am lungit, te invit să îți iei timp și să te așezi cu tine: ce mă bucură din ceea ce am astăzi: oameni, realitate de zi cu zi? pentru ce pot să fiu recunoscător/e? cum pot învăța să mă am în grijă așa cum nu au făcut-o părinții mei, cândva, demult? cine sunt astăzi mai mult decât copilul însingurat de atunci? 

    Fii bun cu tine și umpleți sufletul așa cum nu au știut părinții tăi să o facă!

  • Trauma ascunsă – rana neglijării emoționale

    Trauma ascunsă – rana neglijării emoționale

    Ți s-a întâmplat să ai nevoie de ceilalți – să îți dorești să fii parte dintr-un grup și totuși să îți fie greu să te integrezi? Să tânjești după relații, dar relațiile să îți fie de multe ori prea dificil de construit? Să ai nevoie de distanță, pentru că simți că apropierea este copleșitoare, dar totusi singurătatea izolării să fie deprimantă? Să nu știi cu adevărat ce îți trebuie, ce îți place sau ce anume te definește?  Să fii constant neliniștit, mai ales legat de relații, fără un motiv anume, de parcă ceva rău este pe cale să se întâmple? Să alegi parteneri nepotriviți, indisponibil emoțional? Să îți dorești iubire, prezență, atingere, dar iubirea când o primești să te înspăimânte? Să te agăți de ceilalți și oricât primești de la ei să nu fie suficient? Sau dimpotrivă, să fii mândru/mândră că te descurci cel mai bine tu cu tine, nu ai nevoie de nimeni.  Oricât de ofertantă ar fi însă uneori singurătatea, oricâte suferințe am crede că putem evita, nu putem trăi singuri. 

    Încă din primele zile învățăm despre lumea din jurul nostru prin ochii si prin gesturile părinților. Copiii – mai mici sau mai mari – dau sens vieții prin ceea ce trăiesc în relație cu părinții lor – prin zâmbetul mamei, mângâierile tătălui, vocea lor caldă sau încurajatoare. Prin  reacțiile părinților se cunosc pe ei și cunosc realitatea, învăță să se liniștească, fără ca emoțiile pe care le trăiesc să devină copleșitoare.

    Ce se întâmplă însă când părinții sunt indisponibili pentru copil, când ignoră în mod obișnuit nevoile acestuia, prea copleșiti de propria lor viață?

    Imaginați-vă cum este viața pentru un copil ce rămâne fără alinare emoțională. Înspăimântătoare. Copiii au puține resurse diponibile pentru a se autoregla, iar când simt că nu sunt cu adevărat sprijiniți, sunt speriați și descurajați. O mare parte din anxietatea constantă cu care trăiesc adulții ce au trecut prin trauma neglijării emoționale este legată de teama încă dureroasă ce vine din faptul că au fost atât de abrupt abandonați – “Sunt singur”. Și astfel – nu sunt bun de nimic, sunt desprins de ceilalți, nu mă potrivesc, nu voi supraviețui. Este ca și cum te stingi de sete lângă o fântână bine ferecată – ești atât de singur, deși înconjurat de oameni. Tânjesc pur si simplu după căldură și mângâiere, după acceptare.  

    Neglijarea emoțională îi împinge pe copii, și mai târziu pe adulții ce vor deveni, să se simtă lipsiți de valoare, de neiubit, le sapă în suflet un mare gol, gol ce va crește și va crește. Pentru că nu primesc ceva ce ar trebui să fie de la sine înțeles – grijă și iubire necondiționată, se simt respinși. Lăsat să facă față singur unei lumi necunoscute, fără resurse adecvate, copilul va privi în jur cum altfel decât temător. Puterile lui sunt limitate, cu ușile închise tocmai de cei care ar trebui să îi fie alături, copilul învață neajutorarea “Nu o să reusesc niciodată”, lipsa de speranță “Nimeni nu îmi va fi niciodată alături”, ce îi vor deveni cunoscuți buni, pe care din păcate îi va duce în viața adultă. Iar neajutorarea și lipsa de speranță pavează drumul spre negura depresiei.

    Ca urmare a neglijării emoționale copilul va învăța să se abandoneze și să renunțe la ceea ce este, să renunțe la propria identitate. Învață să renunte la propriile lui nevoi – se simte rușinat de nevoile lui sau dimpotrivă, înțelege cu tristețe, că nu va primi niciodată ce ar fi firesc să primească. Învăță să fie atent la nevoile părinților, este modul în care găsește atenție și o oarecare formă de validare.  Păstrează astfel o iluzie de legătură cu părintele/adultul și crede că în acest mod se protejează de pericolul de a pierde grija sau atenția lor. Cum se traduce asta apoi în viața adulților? Nu știu să am grijă de mine pentru că prea mult am fost atent la ceilalti. Neatent la semnalele corpului meu, nu știu cum mă simt, ce îmi place, ce îmi face bine și ce nu. Nu știu sau resping cine sunt, tocmai pentru că am rămas prea mult timp vigilent spre exterior, la ceva ce niciodată nu a venit – grijă sau iubire necondiționată. Nu am avut pe nimeni alături care să ma învețe constant despre mine, cu iubire și delicatețe. 

    Abandonul emoțional îl pot trăi si ca pe o formă de respingere, respingere pe care învăț să o ascund cu rușine, cu critică, cu nemulțumire continuă față de mine și de ceilalți. “Din cauza mea mama nu mă iubeste.”

    Nevoia de a avea grijă de alții, incapacitatea de a avea grijă de mine, frica de a nu fi respins, vocea critică intensă ascund adesea un gol adânc, de lipsă de iubire. Gol de care mă tem să ma apropii, pentru că a fost atât de copleșitor să trăiesc cu el ca si copil mic. Pentru un bebeluș/copil cea mai dureroasă experiență este aceea ce de a nu putea să beneficieze de atenția, privirea caldă, înțelegătoare a mamei. Această experiență este mai dureroasă chiar decât aceea a abuzului fizic. Mama este pentru un copil legătura cu lumea exterioară. Și ce se va întâmpla cu el fără această legătură? 

    Ce pot face ca adult pentru a repara trauma neglijării emoționale? Ca in orice, primul și cel mai important pas este acela de conștientizare. Dar în cazul neglijării emoționale, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Pentru că se poate ca părinții să fi fost prezenți fizic, să nu fi trăit abuzuri remarcabile, și totuși incapacitatea de a construi relații sănătoase să fie și astăzi extrem de dureroasă, nevoia de celălalt să fie intensă sau dimpotrivă, să resping orice apropiere autentică.  Acesta este un semn al unui trecut cu o poveste de abandon emoțional. Te-aș întreba deasemenea si cum te ții la distanță de golul din tine – cu adicții diverse – muncă, alcool, mâncare? Criticându-te continuu? Sau pur și simplu îți ajungi tu ție – nu ai nevoie de nimeni, cu răceală și detașare? 

    Trauma abandonului emoțional, din păcate este dificil de reparat de unul singur, pentru ca am de adus din trecut și de vindecat exact acea parte care are nevoie de conectare, și grijă, și iubire. 

    Așa încât poate începi prin a fi conștient când te critici, și să înveți cum să ai compasiune pentru tine. 

    Să îți dai seama când renunți la tine în relații și poate din când în când te poți împrieteni cu vinovăția de a nu fi disponibil pentru ceilalti si astfel să te alegi pe tine. 

    Sau poate înveți să te apropii de corpul tău cu grijă – să îl simți, să îl ascuți, să îți fie drag de tine cu totul. 

    Să descoperi cine ești și ce îți place, încet, fără grabă, fără presiune – cu bucuria de a fi parte din viața ta. 

    Nu in ultimul rând, ai nevoie de relații bune, adevărate, cu oameni care să te poată înțelege pentru tine și nu numai pentru ei. Iar pentru o vreme ia în calcul să te sprijini și pe un psihorerapeut, alături de care să poți privi fără frică, fără judecată, cu compasiune și înțelegere trecutul tău și al celor ce te-au crescut, și astfel să vindeci ce părea de nevindecat. 

    Și dacă vrei să vezi ce trăiește un copilaș ce pierde, pentru scurt timp, legătura cu mama aruncă un ochi aici la experimentul lui Ed Thronick – Still Face

  • Cum să faci față unui conflict cu un narcisist

    Cum să faci față unui conflict cu un narcisist

    Relațiile sănătoase sunt acelea în care conflictele, supărările sunt rezolvate până la capăt, în care fiecare și-a găsit locul și si-a asumat partea lui de reparare. Iar repararea are loc în prezența cunoasterii, a mea, a celuilalt, a limitelor pe care le avem de respectat, a nevoilor fiecăruia. Încerc să înțeleg ce trăiesc, știu să ascult, cu curiozitate, îmi doresc să aflu despe tine, îmi asum să exprim ceea ce am nevoie și apoi să accept ceea ce tu poți să îmi oferi, iar reciproca este oricând valabilă.

    Cum fac însă față unui conflict în care, pentru celălalt, persoana mea, limitele și nevoile mele, nu contează?  Când sunt pus față în față cu un narcisist?

    Iți este de folos să știi că pentru un narcisist, mai ales în contextul unui conflict, limtele sau nevoile persoanelor cu care interacționează sunt absolut nerelevante. El/ea se vede pe sine ca fiind centrul lumii. Persoanele pe care le ține aproape îi servesc numai pentru a-i oglindi superbele calități sau pentru a-i îndeplini nevoile, mari sau mici. Odată ce ieși din acest tipar, ba mai mult, îndrăznești să ai nevoi sau să nu fii de acord cu acțiunile ei/lui, să îi arăți că a depășit măsura, să fii pregătit de repercusiuni.

    Confruntat cu propria-i imperfecțiune, cu greșelile lui, voite sau nu, cu rănile sau durerea pe care le provoacă, cu lipsa lui de asumare, umilința, rușinea pe care le trăiește pot fi copleșitoare. Disconfortul devine de nesuportat și va căuta, cu orice preț, să scape din ghearele lui. Nu are mecanisme minimale prin care să îl poată procesa, și pentru că suferința greșelii pentru el este de nedus, aruncă responsabilitatea în spatele altei persoane. Reușește să își creeze o poveste în care tu sau oricine altcineva ai provocat tot acest dezastru, niciodată el/ea. 

    “Iarta-mă” spus de un narcisist este cam ca nevasta lui Colombo, există și nu prea. Atunci când își cere iertare o face inautentic, din mărinimia lui și pentru micimea ta, pentru că a învățat că așa se face, îți acordă, fie, acest privilegiu. În rest, este absolut nerealist să aștepți scuze, să simți că a înțeles real ce din acțiunile lui te-a rănit, că își asumă cu adevărat să se schimbe. Toate aceastea ar însemna să accepte că a greșit, că este mai puțin decât și-a proiectat despre sine. Ar înseamna să renunțe la aura lui de persoană specială, căreia îi este permis orice, să își simtă propriile limite și propria vulnerabilitate. 

    Și totuși, suntem uneori blocați în relații cu narcisiști, mai mari sau mai mici – șefi, colegi de birou, membrii ai familiei, parteneri de viață. Ne este util să învățăm cum să facem față momentelor tensionate, în care nevoile noastre sunt în conflict cu ceea ce ei așteaptă, sau când limitele noastre sunt încălcate de naturalețea cu care revendică orice. 

    Te ajută în relația cu un narcisist, și mai ales în momentele tensionate cu acesta, să te cunoști pe tine. Ce trăiești când îți formulezi propriile nevoi: furie, frică, neputință? Dacă îți este greu să le exprimi, gândeste-te de unde vine această greutate, de ce îți este mai degrabă confortabil să renunți la tine: din frica de a nu fi pedepsit, judecat, respins sau pentru că îți este teamă că vei pierde relația, vei fi abandonat? În ce alte relații ai trăit aceeași durere și ce ai fi avut nevoie să se întâmple atunci, în trecutul tău, în copilărie sau în adolescență? Poate de un adult care să te protejeze și care să te înțeleagă cu adevărat sau poate de o voce, a ta, mai puternică care să spună “stop, lasă-ma în pace!” Și odată ce identifici teama și originea ei, de a fi tu însuți, de a avea limite clare, inacceptabil să fie încălcate sau de a exprima nevoi atât de necesare, întoarce-te în prezent, și în rolul de adult asumat, atât de diferit de copilul sau adolescentul copleșit din trecut. 

    Formulează-ți clar, în cuvinte puține, ceea ce ai nevoie sau aștepți de la persoana narcisistă: “Am nevoie când vorbești despre proiectul nostru să vorbești la plural, să incluzi întreaga echipă, este munca noastră, a tuturor.” sau “Te rog să nu îmi mai folosești în ședința de departament ideile, fără să specifici ca sunt ale mele. Este important pentru mine ca munca mea să fie vizibilă și recunoscută.” Încearcă să exprimi comportamente concrete, limite clare și deloc interpretări ale comportamentelor persoanei narcisiste. Nu uita, emoțiile tale, ceea trăiești, poate fi absolut nerelevant pentru el/ea. Capacitatea ei/lui de a empatiza este destul de limitată, până la a lipsi cu desăvârșire. 

    Așteaptă-te să declanșezi măcar o mini-furtună, care poate veni cu furie: 

    “Nu mă interesează, poți oricând să alegi să lucrezi în altă echipă, este problema ta cum îți rezolvi frustrările tale” – pentru el tu nu exiști.

    sau cu victimizare “Am făcut atâtea pentru departamentul asta, dacă nu eram eu, nu ar fi existat nici un proiect, puteai să ai tu o sută de idei, unde le mai susțineai?”.

    Sau cu un răspuns-pasiv agresiv: “Ah, da, așa ar fi corect să fac. În altă ordine de idei, mai știi raportul pe care îl aveam de discutat pentru mâine, îl aștept pe birou până la sfârșitul programului. Știu că e mult de lucru, dar aș vrea să mi-l dai în seara asta.” Este din nou puternică și în cotrol.

    Te înfurie sau te simți din nou neputincios, de parcă te-ai lovi de un perete, dar adu-ti aminte, ești adultul în control, și nu copilul vulnerabil care depindea de părinții lui. Încearcă să îi oferi înțelegere, ceea ce ea/el nu poate, este în puterea ta să dai, fă loc și nevoii lui alături de a ta – “Înțeleg că vrei ca munca ta să fie recunsocută, dar și eu am aceeași nevoie. De aceea am să te rog când te referi la proiectele nostre comune, să ne incluzi pe noi toți.” Deși poate fi tentant, nu te lăsa dus in dispute emoționale despre ce a fost, cine și de ce este de vină. Nu intra în jocul furiei lui, pune limite când este cazul si rămâi atent la exprimarea concretă a nevoii tale. 

    Obiectivul într-un conflict cu un narcisist este să  exprimi clar și până la capăt o nevoie , și consecințele acesteia pentru tine sau pentru relația voastră. 

    Încheierea poate fi frustrantă, pentru că un narcisist nu închide sănătos o dispută, nu își asumă mai nimic, și inevitabil va deschide o alta sau îți va lăsa senzația că tu ești cel defect, sau neajutorat. Este important să înveți cum să îți gestionezi singur aceasta frustrare, fără să aștepti ajutor de la ea sau de la el. Odată ce ai spus tot ce era important, și ai încercat să înțelegi si punctul lui de vedere, oprește-te, ți-ai fost loial ție și ai fost corect în relația cu ea/el. Este tot ce ai nevoie.

    Cu cât relația este mai apropiată, cu atât îți va fi ma greu ca într-o confruntare cu un narcisist să nu fii reactiv, să rămâi conectat cu tine și cu nevoile tale. Dar poate merită să te întrebi: ce anume te-a adus în relație cu el/ea și nu în ultimul rând de ce rămâi. 

  • Perspective despre recunoștință

    Perspective despre recunoștință

    Unul din sentimentele care ne ridică din tumultul și zbuciumul de fiecare zi, și ne așează firesc acolo unde să fim în echilibru cu noi înșine și cu ceea ce trăim, este recunoștința. Cred, fără nici o urmă de îndoială, că recunoștința ne poate transforma în versiuni mai bune ale noastre, ne crește și ne ajută să ne vedem ca fiind parte din ceva mai mult decât  noi, conectați la ceilalți, la lumea largă. 

    Suntem astăzi aici pentru că am avut părinți, bunici, mătuși și unchi care ne-au îngrijit și ne-au iubit, pentru care am fost importanti, pentru că am avut profesori care ne-au dat din înțelepciunea si pasiunea lor, pentru că am avut prieteni, colegi, amici care ne-au fost alături si au crezut în noi, ne-au sprijint când ne-a fost greu, ne-am bucurat împreună când am fost bine. Nu creștem singuri. Sigur, suntem consecința deciziilor noastre, dar care decizii întotdeauna se sprijină pe ce am primit de la ceilalți – iubire, protecție sau experiență. 

    Am învățat de la soțul meu că orice situație are în ea un sâmbure pentru care merită să fii recunoscător. Iar recunoștința, tocmai pentru că te face parte din ceva mai mult decât propria persoană, îți ia din spate greutatea îndreptățirii: mie mi se cuvine pentru că sunt special, trebuie să primesc pentru că eu merit, sunt vigilent la exact cât si cum iau de la ceilalți, la  cât am dat și nu care cumva să fie prea mult. Pentru că, da, îndreptățirea, vigilența cu care este asociată, poate fi o povară. Recunoștința însă schimbă cu totul perspectiva: mă bucur și apreciez după ce primesc, nu pun presiune, înțeleg și accept limitele unei situații și ale unei persoane. 

    Și am mai învățat că uneori să primești recunoștința poate fi la fel de greu cu a o feri. Este la fel de necesar acest gest, diferit de vulnerabilitatea de îndreptățire. Nu mi se cuvine ca cineva să îmi fie recunoscător, dar pot să îi fac loc celuilalt să o exprime atunci când o simte, pentru că tocmai acest spațiu pe care îl las ne permite amândurora să fim prezenți unul lângă celălalt. Să fii recunoscător sau să primești recunoștința este despre relație, ești parte dintr-o comunitate. 

    Câteodată însă recunoștința o putem confunda cu ideea de a fi îndatorați, de a nu exprima nevoi pentru că astfel, ne gândim, îl vom deranja pe cel de la care am primit, ne va vedea ca fiind îndreptățiți, ne va respinge, ne va pedepsi, ne va abandona. Recunoștința sănătoasă presupune existența unei autonomii emoționale. Știu cine sunt, în ceea ce cred, îmi cunosc nevoile și mă consider responabil de propria mea persoană, de starea mea de bine. 

    Când experimentez o vulnerabilitate de abandon, de exemplu, singura mea grijă și nevoie este de a fi în permanent contact cu cel pe care îmi doresc să îl țin aproape: dau fără să țin cont de mine, și orice primesc, oricât puțin, mă asigură că relația noastră există. Îi sunt recunoscător celuilalt pentru că pur și simplu nu pleacă din lumea mea, pentru că nu mă abandonează, pentru că există. Cine sunt eu fără el/ea, ce aș fi eu fără relația noastră? Și pentru că dau mult, aștept să primesc grijă și atenție, iar când simt că iubitul/iubita sau orice persoană apropiată se retrage, furia ce mă cuprinde poate fi ca un foc ce pârjolește tot, nu lasă nimic bun în urmă. Persoana minunată pe care o vedeam, și căreia îi eram veșnic recunoascătoare, se transformă în răul absolut. Recunoștința privită astfel nu are legătură reală cu ceea ce primesc, ci cu faptul că simt că îmi rămâi alături, și numai astfel neliniștea abandonului scade și îți sunt recunoscător pentru asta. Autonomia emoțională presupune să îmi înțeleg această vulnerabilitate, să fiu responsabil eu pentru modul în care dau și primesc, să învăț cum să am grijă de mine fără a fi în permanență vigilent/ă la celălalt. A putea fi cu adevărat recunoascătoare presupune să îl văd pe partenerul meu sau pe oricare dintre prietenii mei, ca fiind bun și mai puțin bun, în acelasi timp, și atunci când îmi este alături, dar și când are nevoie să se ocupe de el/ea. Pot astfel să apreciez efortul lui/ei, iar recunoștința mea spune povestea amândurora: te văd și apreciez ceea ce îmi oferi, cunoscându-te și înțelegând ceea ce suntem fiecare dintre noi. 

    O altă vulnerabilitate în care aproape mă identific cu celălalt este legată de nevoia de a fi perfect, de a fi demn de iubire pentru că numai astfel îmi va rămâne alături. Pentru persoanele cu vulnerabilitatea de abandon nevoia centrală este de a fi vigilent dacă celălalt este sau nu disponibil, dar pentru cei ce experimentează vulnerabilitatea de a nu fi suficienți de buni, nevoia centrală este de a se simți acceptați. Caută și sunt alerți la orice semn că celălalt aprobă sau dimpotrivă nu este de acord cu ceea ce sunt. Modul în care învăță să relaționeze, pentru a nu se mai simți defecți, este de a se construi în funcție de ce anume așteaptă partenerul: soția mea admiră psihologii, mă voi face psiholog. Încearcă să nu fie diferți de ceea ce celălalt își dorește să vadă. Inevitabil, îi sunt recunoscătoare partenerului pentru ceea ce am devenit – “Fără tine aș fi nimic.” Mă pierd însă pe mine. Și dacă partenerul meu apreciază modul în care mă transform pentru el, iar relația noastră are legătură mai degrabă cu ceea ce  ar trebui să fim și nu cu ceea ce suntem, limitele mele vor începe să mă sufoce, pentru că nicicând nu voi fi suficient de bun/ă. Mă revolt și mă înfurii, pentru că am făcut atât de mult și nu am ajuns unde mi-am dorit – să fiu necondiționat acceptat. Voi respinge, pentru că mă simt respins. Vinovăția de a nu putea să mai fiu recunoscător va fi din ce în ce mai greu de dus, și atunci, îmi este mai la îndemână să ies din relație. Dacă sunt înțelept, voi încerca să mă caut pe mine, să mă construiesc în funcție de ceea ce îmi doresc si de ceea ce am eu cu adevărat nevoie. Numai desprinzându-mă pot să fiu recunoscător pentru ceea ce am primit de la celălalt, punând alături și ce am construit eu. Din nou, povestea recunoștinței este despre amândoi: primesc de la tine pentru că eu am nevoie cunscându-mă pe mine, și nu din dorința de a te mulțumi pe tine; îmi rămâi alături pentru că vrem să fim împreună, pentru că mă accepți în imperfecțiunea mea. Recunoștința oarbă exprimată din nevoi inconștiente, din vulnerabilități, este mai degrabă împovărătoare, pentru că o trăiesc, ca să primesc ceva în schimb: prezență, acceptare, să mă umplu pe mine, siguranță, iubire.

    Recunoștința sănătoasă, care ne transformă pe noi și relațiile noastre, prinde viață atunci când accept că o persoană, realitatea, viața mea este imperfectă, cu bune și cu mai puțin bune, iar de această imperfecțiunea sunt eu responsabil si o pot gestiona; și așa cum soțul meu m-a învățat, orice situație are în ea un sâmbure pentru care merită să fii recunoscător.

  • Despre control sau când incertitudinea devine insuportabilă

    Despre control sau când incertitudinea devine insuportabilă

    Perioade întregi, ceea ce trăim ni se așează ca într-un șirag de mărgele. Experiență după experiență, învățăm să cunoștem și să așteptăm ce va veni. Câteodată viața are hopuri, iar șiragul de mărgele, așezate frumos și ordonat se rupe, se împrăștie în toate părțile. Haosul preia controlul.

    Avem nevoie să știm din nou că lucrurile sunt așezate, ușor de anticipat. Liniștea și predictibilitatea ne ajută să ne simțim în siguranță. Să ne încredem în faptul că ziua de mâine, cu toate provocările ei, este în puterea noastră de a fi dusă cu bine până la capăt. Ne gândim că dacă controlăm ceea ce se petrece cu noi și în jurul nostru, este o garanție suficientă că vom trăi viața pe care ne-o dorim.  Și atunci apar – liste diverse pentru fiecare zi, obiective clare de neratat, care să mă conducă la alte obiective, sarcini precis trasate, așteptări ca lucrurile să se întâmple numai într-un anumit fel, în cel corect desigur, presiune asupra celor apropiați, să nu iasă din drumul de mine trasat. Toate acestea sunt comportamente de control.  “Dacă nu aș fi eu, nu știu cum ați face față”, “Dacă m-ai  fi ascultat, ar fi fost altfel”, “Știi că nu te descurci dacă nu merg eu cu tine.” “Cel mai bine facem cum spun eu”, “Ai și tu dreptate, dar…”, “Toate apasă numai pe umerii mei.”

    Nevoia de control este răspunsul la dificultatea de a tolera neliniștea neprevăzutului — ceva rău s-ar putea întâmpla dacă lucrurile ies de pe făgașul pe care eu le-am așezat.

    Cum recunosc comportamentele de control?

    Un compoartament frecvent este cel de critică – nu sunt mulțumit, corectez adesesa ceea ce celălalt face — “nu așeza masa așa, nu o să fie bine.”  “ti-am spus de o mie de ori că….,”  “nici până acum nu ai învățat să…” “ai cumpărat apa greșită” și tot așa. Prea puțin din cum ceilalți se comportă mi se pare mulțumitor. Deși îi cer partenerului să facă lucruri, mă aștept să le facă în felul meu — cum își petrece timpul cu copilul, cum face curățenie, cum alege o vacanță. Pentru că nimeni nu face la fel de bine sau de repede ca mine, sunt de multe ori nemulțumit/ă de rezultat.

    Controlul este un exercițiu de putere. Adesea cel ce controlează vrea să te schimbe  – cum te îmbraci, cum vorbești, ce cărți citești, ce prieteni ai. Se poate insinua în multe domenii ale vieții tale. De ce o face? Dacă intri în tabloul lui, nu apar evenimente neprevăzute. Ajungi să devii parte din el.  El știe cel mai bine cum stau lucrurile, modul lui de a acționa este cel corect.

    Partenerul/a tău controlează când se simte confortabil cu tine numai atunci când depinzi de el/ea – “nu are rost să te surmenezi muncind, câștig eu suficient. Mai bine stai acasă și odihneste-te”, sau îți face programări la doctor nesolicitate, îți impune diverse diete, îți selectează prietenii, îți anticipează nevoile și le rezolvă, uneori fără să te consulte, poate altfel decât tu ai fi facut-o, cardul tău de salariu este la el/ea, iar reciproca nu este adevărată. “Este/A fost pentru binele tău”. Se supără, te respinge când problemele tale vin să  îi tulbure lumea lui – dacă ești obosit si muncești prea mult, dacă ești necăjit/ă din cauza tensiunilor cu un prieten.

    Gelozia este și ea o formă de control  – unde ai fost și cu cine, trebuie să știu tot să pot avea încredere în tine, îți verifică telefonul, vreau să fim cât mai mult împreună. Plâng, ma înfurii, fac crize dacă nu știu ce faci sau dacă suspectez că ai vorbit cu cineva nepotrivit, sunt atent cum te îmbraci, cui îi zâmbești, la cine te uiți pe stradă.

    O formă subtilă de control este victimizarea – am probleme nenumărate, pentru că nu mai așa te pot face atent la mine și la nevoile mele, mă plâng, mi se pare că singur/a nu pot, am nevoie de tine să îmi fii constant alături. “m-am simțit abandonat cât timp ai fost plecat/ă”

    Trebuie să facem totul împreună, suntem o echipă, ce am eu nevoie ai și tu, cum reacționez eu, reacționezi și tu, unde îmi place mie, îți place și ție. În acest fel știu că între noi totul este perfect armonizat, nu vom avea probleme, ne va fi bine și vom rămâne mereu împreună.

    De ce am nevoie să controlez?

    Cândva, în trecutul meu, lucrurile au luat-o razna. Se poate să mă fii simțit neputincios, la mâna altora, copleșit, singur și fără de putere, pentru că adulții din viața mea au fost absenți sau abuzivi.  Am învățat să controlez, pentru că vreau ca nevoile mele să fie îndeplinite – vreau să mă simt iubit, vreau să mă simt în siguranță, vreau să mă simt valoros, și cel mai important nu mai vreau să mă simt vulnerabil sau lipsit de putere. Nu am încredere că toate aceste se vor întâmpla, dacă eu și numai eu nu mă ocup de ele. Critica frecventă, neglijarea nevoilor imediate ale copilului, părinți absenți fizic sau emoțional sau dimpotrivă părinți supraprotectivi sau intruzivi, lasă răni pe care mintea poate alege să le vindece încercând din toate puterile să controleze persoane, contexte, emoții, comportamente, să așeze totul într-o ordine familiară.

    Se poate să am constant  îngropată adânc în mine teama că voi rămâne singur/ă, voi fi părăsit/ă, nu voi mai avea pe nimeni alături. Când soțul meu nu îmi răspunde la telefon, îmi fac în cap fel de fel de scenarii. Pentru că neliniștea data de incertitudine este insuportabilă, îmi creez mecanisme de control prin care să o evit — devin insistentă, fac scandal, mă victimizez, îi cer să petrecem si mai mult timp împreună. Sau, ca să fiu sigură că ceilalți vor rămâne cu mine, încerc să anticipez nevoile lor, le sunt alături necondiționat, pentru că astfel încerc să mă asigur că nu mă vor părăsi.

    M-am simțit adesea respins, inadecvat, lipsit de valoare. A fost dureros și încă mai este, și tocmai de aceea, am învățat poate să critic și să fiu nemulțumit, să cer de la ceilalți să atingă standarde de neatins.

    Narcisismul este iarăsi o vulnerabilitate care conduce la comportamente de control – eu merit să fiu ascultat, dacă nu m-aș implica eu nimic bun nu ar ieși. Este despre mine, despre nevoile mele,  despre capacitatea mea de a face totul cel mai bine.

    De ce este controlul toxic?

    Cel ce controlează îndepărtează una câte una persoanele care l-ar putea ajuta, pe care s-ar putea sprijini. Ajunge să își perceapă partenerul ca fiind insuficient implicat, pasiv sau dezinteresat, nu îi poate lăsa acestuia spațiu să se apropie sau să își dezvolte abilități de autonomie   Deconectat de ceilalți, împovărat de griji și de sarcini, se îndepărtează de fapt de obiectivul său de a-și găsi liniștea, de a se simți în siguranță. Controlul are ca și consecință rigiditatea – nu are rost să încerc altceva, calea bătută de atâtea ori este cea mai sigură. Cel ce controlează se simte de multe ori neapreciat, pentru că se străduiește, iar ceilalți nu îi recunosc eforturile – „am vrut să îți fie ție bine.” E drept că este vorba de binele pe care mintea lui l-a proiectat pentru tine și nicidecum cel de care ai cu adevărat nevoie.

    Controlul aduce multă tensiune într-o relație – subminează încrederea, sufocă bucuria, inițiativa, plăcerea de a face lucruri împreună, îi îndepărtează pe cei doi, rănește.

    Ce pot face să renunț la comportamentele de control?

    Ca în cazul oricărei probleme să îmi dau seama cum, când și de ce controlez. Să caut nevoia neîmplinită pentru care controlez și rădăcina ei veche și dureroasă din trecut. Să mă împrietenesc cu neliniștea mea când nu pot anticipa rezultate și să le dau celorlalti o șansă să crească, să le dau spațiu să se manifeste în felul lor. Să accept că am mai degrabă nevoie de senzația de control. Controlul absolut în sine este de fapt o utopie.