Corina Dobre

Etichetă: reziliență

  • Dincolo de absență: Cum să identificăm și să depășim rana neglijării emoționale

    Dincolo de absență: Cum să identificăm și să depășim rana neglijării emoționale

    Ducem cu noi de-a lungul vieții dureri, unele vizibile, evidente, altele ascunse, și care, chiar și fără să le cunoștem, ne amărăsc existența. Grija primită fără conectare și căldură sau rana neglijării emoționale este una dintre cele mai subtile și greu de identificat. Este adesea dificil de pus în cuvinte, pentru că povestea ei este despre ce a lipsit, despre ce nu a fost suficient, despre ce nu am avut ocazia să cunoaștem.

    Când îți lipsește ceva, e greu să îți imaginezi cum ar fi fost să crești cu tot ce ai fi avut nevoie – prezență, compasiune, acceptare, înțelegere și sprijin. Simți că ai pierdut o parte din tine, poate cea mai importantă, și nu știi ce să faci cu golul ce a rămas. Poți să fugi de el sau poți încerca cu disperare să îl umpli.

    Care este povestea neglijării emoționale? Este povestea lipsei de prezență. Cum mi-a spus odată o adolescentă, “Mama îmi aruncă doar o privire când îi vorbesc, în rest este concentrată pe telefon sau laptop și îmi răspunde doar cu ‘îhm, îhm’. Mă simt ca o fantomă lângă ea.” Copiii au nevoie ca râsul lor să vibreze în sufletele părinților, ca tristețea și disperarea să le fie întâmpinate cu căldură și compasiune, iar lacrimile lor să fie șterse de adulți înțelegători, nu să se usuce singure. Frica lor ar trebui să fie acceptată ca orice altă emoție și transformată, prin prezența sigură și stabilă a părinților, în lecții valoroase de viață. Iar furia, acea furie greu de controlat, ar trebui să fie o flacără care se poate transforma în energie, curaj și exprimare a propriei personalități.

    Fiecare copil are nevoie să știe că este important, iubit și văzut ca o personalitate de sine stătătoare. Atenția, grija si la nevoile emoționale și conectarea autentică, profundă, de la suflet la suflet, a părinților cu copiii lor le dau acestora șansa neprețuită de a-și aduce firesc lumea interioară în realitatea de zi cu zi. De a fi ei înșiși, valoroși cu tot ceea ce au. Rana neglijării emoționale presupune lipsa tuturor acestor lucruri: nu este nimeni să te vadă, să te ghideze să te cunoști și să te descoperi, să se bucure de ceea ce ești tu, nu de ceea ce își proiectează părinții tăi despre tine.

    Cum pot identifica ca adult rana neglijării emoționale?

    1. Un prim semnal este acela că îți este greu să spui cine ești, să povestești despre tine, pare că nu te cunoști, că nu te poți vedea: ce îți place și ce nu, care sunt lucrurile în care crezi. Nu neapărat negativ, dar pur și simplu te simți deconectat de propria-ti persoană. Te identifici mai degrabă cu rolurile pe care le ai de îndeplinit. Dacă asta este situația, ia-ți timp, gândeste-te, notează-ți și cercetează-te: care sunt lucurile în care crezi? care sunt punctele tale tari? care îți sunt dimpotrivă, punctele slabe? ce te bucură/întrisetază/sperie? ce apreciază prietenii/familia la tine? ce te motivează cu adevărat? ce anume te face să te trezești dimineața cu entuziasm?
    1. Nu știi cum să îți pui nevoile în cuvinte, iar adesea îți este greu să le identifici. Care este legătura dintre neglijarea emoțională și exprimarea nevoilor? Dacă un copil simte frică, rolul părintelui este acela de a-l consola și asigura că totul este în ordine, astfel încât copilul să înțeleagă că nevoia sa de siguranță și securitate este validă și importantă. Pe măsură ce aceste experiențe se repetă în timp, copilul dezvoltă un vocabular emoțional și o înțelegere adecvată a propriilor nevoi. Ce se întâmplă când aceste interacțiuni lipsesc? Copilul învață că trăirile sale sunt nepotrivite, prin urmare nevoile lui sunt improprii, nu își au rost. Și pentru că lumea așa cum o învață este aceea pe care i-o explică părinții lui, copilul încearcă din răsputeri să fie conform cu ce se așteaptă de la el. Învață să își nege nevoile, dezvoltă mecanisme prin care își ignoră emoțiile. Dacă te identifici în această descriere, încearcă să îți dai timp să obesrvi ce poveste spun despre tine emoțiile tale? Sau si mai bine, care sunt emoțiile pe care îți dai voie să le exprimi? Care sunt acelea care ți se pare inacceptabile? Care sunt nevoile pe care emoțiile tale, acceptate sau nu, încearcă să ți le arate? 
    2. Al treilea semn al unei răni de neglijare emoțională este frica de dependență. Tocmai pentru că au învățat că nu este nimeni acolo când au nevoie sau au fost pedepsiți pentru nevoile lor, singura soluție a devenit aceea de a se descurca pe cont propriu. Sunt persoane care au repulsie față de nevoia de a depinde de cei apropiați. Dacă ceri ajutorul ești slab, neputincios, o emoție aproape de netrăit. Nu ai nevoie de nimeni, nu îi esti nimănui dator, te poți descurca singur. Și din păcate așa rămâi, singur. Nu suntem însă insule izolate, avem biologic nevoie să simțim că suntem parte din relații, că dăm și primim, un flux ce ne ține conectați cu ceilați, dar și cu noi înșine. Este estențial să păstrăm în minte, ca adulți nu mai suntem în același loc în care binele nostru depindea numai de răspunsul părinților. Avem resurse să ne îngrijim de noi înșine, dar si să ne alegem oameni alături de la care cu siguranță putem primi. Nu perfect, nu totul de la o singură persoană, dar fiecare ne dă câte o bucățică din ceea ce este. Și este treaba mea de adult să le adun, în funcție de resursele celor apropiați mie – căldura de la prietena cea mai bună, suport de la soț sau partener/ă, înțelpciune de la prietena din facultate, aventură de la amica/amicul din liceu și tot asa. 
    3. Sunt persoane care resimt această rană fizic, ca un gol în stomac sau în piept. Alții o trăiesc mai mult ca pe o amorțeală emoțională. Poți avea o senzație generală că îți lipsește ceva ce toți ceilalți au sau că ești în afara și privești din afară. Ceva nu îți pare că este tocmai în regulă, dar îți este greu să definești ce anume. Te simți în multe momente într-un fel separat, deconectat, ca și cum nu te bucuri de viață așa cum ar trebui.

    Ca să închei, căci iar m-am lungit, te invit să îți iei timp și să te așezi cu tine: ce mă bucură din ceea ce am astăzi: oameni, realitate de zi cu zi? pentru ce pot să fiu recunoscător/e? cum pot învăța să mă am în grijă așa cum nu au făcut-o părinții mei, cândva, demult? cine sunt astăzi mai mult decât copilul însingurat de atunci? 

    Fii bun cu tine și umpleți sufletul așa cum nu au știut părinții tăi să o facă!

  • Controlezi sau ești controlat?

    Controlezi sau ești controlat?

    Am scris aici despre control: comportamentele de control dintr-o relație si de ce ajunge o persoană să controleze sau să se lase controlat/ă. 

    Controlul este dureros, sufocă și lipsește de bucurie relațiile și experientele. Avem nevoie să înțelegem ce trăim pentru a putea schimba acolo unde este necesar și astfel să ne dăm voie să ne fie mai bine, nouă și celor dragi nouă. 

    Cum poti sa verifici dacă controlezi în relație? Iată câteva exemple:

    • Simți nevoia să iei toate deciziile din relație, de la lucruri mici, la decizii mari. Si chiar dacă nu sunt la tine de hotărât, te implici și îți spui vehement părerea, te superi dacă opinia nu îți este luată în considerare, nu ai nici o încredere că partenerul poate decide competent.
    • Te superi, te infurii dacă partenerul nu îți face pe plac, dacă nu acționează conform indicațiilor, nevoilor, așteptărilor tale. Încerci să readuci lucurile la starea inițială, aceea în care tu esti la butoane.
    • Verifici fecvent ce face, unde este partenerul tău și cu cine.
    • Verifici conturile de email, de social media, telefonul, mesajele partenerei, fără ca ea să știe
    • Critici și minimizezi adesea – cum arată, ce mănâncă, reușite, opinii, comportamente diverse: de la cum gătește până la prietenii cu care se vede. Nu ești atent/ă la ce își dorește celălalt, adesea ți se par prostii sau prea puțin importante, iar când el sau ea se supără, ești si mai supărat.
    • Îi spui/impui/controlezi cum să se îmbrace, cum să arate, cum să vorbească
    • Învinovățești pentru lucruri care nu sunt în controlul ei/lui – “Ar fi trebuit ca mama ta să ne sune de ziua copilului! De ce nu a facut-o? Daca mai vorbești cu ea înseamnă că nu îți pasă de mine!”
    • Îl/o bombardezi cu complimente, cadouri, grijă, nu te dai înapoi de la nimic pentru a-i face pe plac, fără ca acest lucru să fie așteptat de celălalt, adesea este chiar copleșit, iar când el/ea nu îți răspund cum te-ai aștepta, îți retragi toate comportamentele “iubitoare”. Devii rece și indisponibil. 
    • Încerci să controlezi emoțiile partenerului/partenerei, îi spui ce și cum ar trebui să simtă.
    • Îți este greu să fii parte dintr-o echipă, să lași spațiu si celorlați, să te adaptezi la nevoile si opiniile celor din jur.
    • Ameninți și dai ultimatumuri ca lucrurile să se întâmple așa cum îți dorești.

    Dacă recunoști unele dintre aceste comportamente, este probabil să controlezi în relație. Ce poti face? Primul pas, după cum știm, este acela de a recunoște că ai o problemă, de a-ți lua spațiu, cu înțelepciune și grijă pentru cei dragi, să înțelegi ce se întâmplă și care sunt consecințele pe care până acum nu le-ai văzut asupra relațiilor tale, a modului în care te gestionezi pe tine. 

    Când ai învățat să controlezi și de ce? Cum se simte când ai control și când nu? Cât de importante sunt opiniile, dorințele nevoile celorlalți, așa cum le exprimă ei, nu cum le anticipezi tu? Cum faci față la emoțiile grele ale celor dragi? Cât de mult îți asumi emoțiile tale, de neliniște sau furie și cât le pui în cârca celor dragi?

    Pentru cei din jur este o povară o persoană atât de lipsită de încredere încât controlează constant, iar efectul cel mai clar este că ceilalți se îndepărtează sau îi îndepărtezi, sunt adesea tensionați, se  poartă cu tine ca și cum ar călca pe coji de ouă. Le este greu să te oprească și încearcă să anticipeze ce ai nevoie. Uneori renunță să mai aducă în discuție ce vor și de ce, mai bine să fie liniște, să te lase să faci cum știi tu. 

    Avem nevoie în relații, fiecare dintre noi, de intimitate emoțională, să fie loc pentru ceea ce avem bun și mai puțin bun, controlul vine și șterge, anihilează autenticitatea, libertatea, echilibrul. Relația rămăne ca o cochilie goala. Și dacă în relație cu partenerul mai întâlnești ceva opoziție, controlul este cel mai greu de dus de către copii, iar consecințele pentru sunt dureroase pe termen lung.

    Cum se simte când trăiești controlul într-o relație? Iată și pentru partenerul controlat o listă cu exemple:

    • Te simți neliniștit/ă sau tensionat/ă în jurul partenerului
    • Cauți constant aprobarea sau permisiunea partenerului
    • Te îndoiești de propriile abilități sau competențe atunci când vine vorba de luarea deciziilor
    • Eviți conflictul sau confruntarea pentru a menține liniștea, renunțând la ce este important pentru tine
    • Te simți vinovat/ă sau responsabil/ă pentru emoțiile sau acțiunile partenerului
    • Ești deconectat sau confuz cu privire la  propriile dorințe și nevoi 
    • Te simți izolat sau singur, deoarece partenerul controlează cu cine și cum îți petreci timpul
    • Mergi pe vârfuri să nu îl/o enervezi.

    Dacă te recunoști în acestă categorie, ai cu siguranță nevoie să înveți despre tine, despre ce este important pentru tine, ce anume te definește si cum să stabilești limite pentru a rămâne autentic cu ceea ce ești. Merită să te întrebi cum ai învățat să te lași controlat și de ce anume îți este teamă dacă nu lași de la tine. Vestea proastă este că dacă tu nu înveți să pui limite, să exprimi cu subiect și predicat care îți sunt nevoile și să rămâi ferm/ă, partenerului tău îi va fi greu să lase distanțe, chiar dacă își propune.

    Opusul controlului este flexibilitatea, iar al submisivității este autonomia. Cu răbdare fiecare dintre voi le poate poate deprinde și astfel relația voastră să devină mai bogată. 

    Și ca să fac lucrurile si mai complicate, sunt multe relații în care unul dintre parteneri este clar cel ce controlează, iar celălalt cel controlat. Se întâmplă însă frecvent să fim pe rând cel ce controlează sau cel controlat, ca într-un joc cu scaunele muzicale. Avem nevoie să învățăm amândoi ce presupune autonomia emoțională și cum pot să îi fac loc și celuilalt, să fim adulți egali unul lângă celălalt. 

  • De ce simt unele persoane nevoia să domine în relații: înțelegerea psihologiei controlului

    De ce simt unele persoane nevoia să domine în relații: înțelegerea psihologiei controlului

    Nenumărate dezechilibre se crează în relații din cauza controlului excesiv pe care îl exercită unul dintre parteneri. Îl găsim în forme mai evidente sau mai subtile, dar în esență controlul reprezintă o formă de abuz emoțional. Poate varia începând cu a decide în locul celuilalt, pentru lucruri mai mari sau mai mici, până la a-i restricționa accesul la membrii familiei sau prietenilor.

    Controlul este toxic pentru ambii parteneri – atât pentru cel care îl practică, cât si pentru cel controlat. Pentru partenerul care contolează, din păcate, nu este niciodată suficient ce face celălat, insecuritatea profundă pe care o trăiește trebuie liniștită cu și mai multă supunere. Anxietatea, teama de a scăpa lucrurile de sub control sunt senzații acute pe care cel ce controlează vrea cu orice preț să le evite, conștient sau nu. Din cauza acestor comportamente cei ce controlează nu au șanse reale de a construi relații autentice, căci tare greu le este să accepte emoțiile, nevoile, dorințele sau chiar imperfecțiunile celuilalt. Asperitățile trebuie mereu nivelate. Iar pentru partenerul controlat, pare că zi cu zi realiatea i se împuținează. Viața începe să se învărtă în jurul celui ce controleaza, autonomia îi este limitată, poate să se simtă copleșit, să trăiască sentimente profunde de neputință, căci oricât încearcă să îi facă pe plac, nimic nu este vreodata suficient. Când i se umple paharul poate izbucni cu resentimente și furie, căci numai astfel știe să pună limite sau să își susțină nevoile, să facă loc propriului mod de a vedea lumea.

    Cum ajunge o persoană să controleze, să nu lase spațiu celuilalt? A trăit experiente de neglijare emoțională sau traume de abandon, cu părinți ndisponabili sau a crescut în medii haotice și impredictibile; s-a întâmplat să preia rolul de părinte pentru părinții lui sau pentru frații mai mici, iar controlul devine o necesitate prin care încearcă să se simtă în siguranță sau într-un context stabil. Pare că prin modul acesta își spune: niciodată nu mă voi mai simți vulnerabil sau fără putere cum m-am simți în trecut. Sau a avut părinți care l-au controlat, intruzivi și abuzivi, nu a putut să aleagă sau să se apere, iar prin controlul din viața adultă își delimitează rigid un spațiul personal sigur.

    De ce îmi aleg un partener/ă care controlează? Nu știu care îmi sunt sau îmi este greu să îmi exprim nevoile sau dorințele, îmi este frică să confrunt sau să pun limite, am învățat că doar facându-i pe plac celuilalt pot să rămân în relații sau nu voi fi pedepsit/ă. Dacă fac cât mai bine ce vrea celălalt s—ar putea să fie liniște. Și oricât ar putea să pară de absurd și submisivitatea este o formă subtilă de control. 

    Care sunt comportamentele de control într-o relație?

    1. Decide pentru celălalt: Partenerii care controlează tind să ia decizii unilateral: unde mergem în vacanță, la ce școală înscriem copilul, ce este mai sănătos să mâncăm sau direct legat de persoana partenerului: cu ce se îmbracă, ce hobby-uri trebuie să aibă etc.  Partenerul controlat este uneori aproape infantilizat – tu nu știi, eu știu mai bine.
    2. Micromanageriază (nu am găsit altă rimă :)): Simt nevoia să gestioneze activități de zi cu zi – conturi de social media, cum să se comporte partenerul/a la serviciu oferindu-i sfaturi nesolicitate, cum să își petreacă timpul, insistă să facă toate activitățile din casă, ca la urmă să se plângă. Lucrurile trebuie făcute numai în felul lui sau al ei, cel corect, desigur.
    3. Încearcă să  controleze emoțiile partenerului și comportamentele asociate acestora: Se înfurie și pedepsesc pentru tristețea/neliniștea sau indispoponibilitatea partenerului, refuză să asculte sau să valideze sentimentele partenerului sau le ignoră ca fiind neimportante sau irelevante; învinovățesc partenerul pentru emoții sau reacții negative și insistă ca acesta să-și schimbe comportamentul pentru a-l/o face pe cel/cea ce controlează să se simtă mai bine.
    4. Retragerea afecțiunii sau atenției: Dacă nu îmi faci pe plac, nu mai exiști pentru mine și trebuie să simți asta, să te doară, iar dacă ai fost conform cu așteptările mele sau cu ceea ce  ți-am cerut, îmi meriți atenția. Cam astă este modelul. Cel controlat devine astfel dependent de recunoșterea partenerului ce controlează, liniștea în relație depinde de cât de bine anticipează și se conformează. Renunță să mai aibă opinii sau sa mai exprime nevoi și emoții autentic.  

    Dacă cel controlat simte că se sufocă, și cumva intuiește că nu este într-un loc bun, cel ce controlează adeseori neagă sau își găsește scuze diverse pentru acest tipar de comportament. De ce o face? Unele comportamente de control pot să pară firești: eu vreau numai să mâncăm sănătos, ce este rău în asta?; se pot convinge că o fac pentru binele partenerului, al relației, al copiilor, o să îți spună că ei nu controlează, optimizează – “dacă eu nu aș…, ar fi dezastru!”. Sunt adesea decuplați de emoțiile lor, de nevoia lor acuta de predictibilitate și de frica subtilă că lucrurile nu vor ieși “Așa cum trebuie!”.

    În articolul următor vei găsi exemple concrete pentru a verifica dacă ești într-o relatie cu cineva care te controlează sau dacă chiar tu ești cel ce controlează.

  • Ce este și ce nu este reziliența

    Ce este și ce nu este reziliența

    Reziliența este capacitatea de a face față, de a depăși greutățile, nu doar supraviețuindu-le, ci crescându-ne resursele și puterile, în ciuda obsacolelor și provocărilor.

    Un examen picat poate să ducă la descurajare, si apoi o spirală întreagă de evitare sau autoînvinovățire – “nu sunt bun de nimic”, “nu are rost să îmi mai bat capul”, “știam eu că asta nu e de mine”, sau dimpotrivă la o evaluare a propriilor resurese și la un plan cu care să abordez situația înțelept.

    O relație care se încheie mă poate închide în casă și îndepărta de alți oameni – “nimănui nu îi place de mine”, “numai mie mi se pot întâmpla toate necazurile” – sau, din toată durerea pot învăța din nou cine sunt, cum mă regăsesc și care sunt oamenii alături de care aș vrea să îmi petrec timpul.  

    Sunt numai doua exemple în care viața ne oferă pe tavă lămâi. Noi alegem ce să facem cu ele. De ce nu limonadă? Sau și mai bine un mojito :)?

    Putem privi așadar reziliența ca avind doua aspecte: capacitatea de a ne accesa resurse pentru a depăși momente complicate – perseverență, optimism, sociabilitate, creativitate, energie si multe altele desigur – dar presupune si abilitatea de a fi felxibil si a ne adapta la ceea ce contextul o cere, și astfel cum se spune  “ce nu te omoră, te face mai puternic”. 

    Dar mai exact ce ce este si ce nu este reziliența?

    Reziliența nu este despre evitarea provocărilor, ci mai degrabă despre confruntarea lor, este despre cum să găsim modalități de a le face față și de a merge mai departe.

    Reziliența nu este despre suprimarea  sau negarea emoțiilor, ci despre recunoașterea și procesarea lor într-un mod sănătos.

    Reziliența nu este despre a pretinde că esti bine atunci când nu ești, ci mai degrabă să fii sincer cu privire la sentimentele tale și să cauți sprijin atunci când este nevoie.

    Reziliența nu este despre a fi invulnerabil sau imun la stres și greutăți, ci mai degrabă de a putea face față acestor provocări într-un mod sănătos.

    Reziliența nu este despre a nu avea nevoie de ajutor sau sprijin, ci mai degrabă să recunoști când ai nevoie și să apelezi la alții pentru a-ți fi mai bine.

    Reziliența nu este absența adversității sau a provocărilor. Viața este plină de suișuri și coborâșuri, iar stresul, provocările, momentele grele sunt parte normală din ea. Mai degrabă, reziliența este capacitatea de a le face față și de a găsi sens, armonie, putere și bucurie în ciuda lor.

    De asemenea, reziliența nu este același lucru cu perfecțiunea. Nu este despre de răspunde perfect provocărilor, despre a nu experimenta niciodată durere sau eșecuri, ci mai degrabă despre a învăța din aceste experiențe și de a le folosi ca oportunități de creștere.

    Ce spun cercetările despre reziliență?

    Cercetările au arătat că reziliența este o abilitate care poate fi dezvoltată și consolidată în timp. Unii oameni pot fi în mod natural mai rezilienți decât alții, dar aceasta poate fi învățată și îmbunătățită prin practică.

    Există o serie de factori care pot contribui la creșterea reziliență, printre care: 

    • Conștientizarea de sine: Capacitatea de a fi în contact cu ceea ce gândim, ceea ce simțim și modul în care acestea ne influențează comportamentele ne dă spațiu să alegem înțelept și asumat. Conștientizarea de sine ne permite să ne înțeleagem și să ne cunoaștem punctele forte și ce am vrea sau am avea nevoie să îmbunătățim. 
    • Sprijinul social: Studiile arată fără urmă de tăgadă că relațiile sunt unul din factorii cei mai importanți care contribuie la o viață armonioasă. O rețea socială ne oferă un sentiment de apartenență, de conexiune și de validare, ne simțim mai puțin singuri și suntem mai puternici în fața provocărilor.
    • Să ai grijă de tine: Somnul, sportul, o dietă echilibrtaă, activități care ne aduc bucurie și sens, rutine zilnice sau săptămânale de grijă sunt parte esențială a unei vieți echilibrate si reprezintă o fundație solidă pe care să mă sprijin atunci când viața devine complicată.
    • Mindfulness: Mindfulness presupune capacitatea de a fi prezent în fiecare moment și de a acorda atenție gândurilor și emoțiilor pe care le trăim fără a le judeca. Să pot sa văd realitatea cum este, fără să o judec mă ajută să pot avea compasiune față de mine și de ceilalți, să nu îmi consum energia învinovâțind, să îmi cresc capacitatea de a fi recunoscător. Să îmi fie bine în pielea mea și în cotextul de viață pe care îl trăiesc.
    • Stabilirea limitelor: Limitele ne definesc, ele îmi arată ceea ce sunt eu și ceea ce nu sunt, unde mă termin si unde începe altcineva. O bună delimitare a propriilor limite mă face să fiu conștient că ceea ce sunt eu este al meu, dar ceea ce ești tu este al tău. Știind ceea ce sunt, ceea ce am, care sunt responsabilitățile mele îmi dă putere și în același timp mă eliberează.
    • Flexibilitatea: În cele din urmă, dar nu ultima, lexibilitatea este despre a găsi noi modalități de adaptare, de a-ți schimba locul de unde privești o situație, de a lăsa loc cu curiozitate și altor opinii fața de ale tale. De a accepta că este întoteauna mai mult sau altel decât ești tu astăzi. 

    Cu ce m-aș bucura să rămenți acum la sfârsit?

    Reziliența nu este despre a fi perfect, ci despre a crește, este o abilitate, o putere, o resursă pe care o putem cultiva, iar rezultatul este că putem fi mai asumați și mai în controlul propriei noastre vieți, mai multumiți și mai împăcați.

    Și dacă vă doriți să vă descoperiți și crește acele resurse care să vă susțină reziliență nu ezitați să vă alăturați grupului ce tocmai se formează pentru programul „Puterea rezilienței”, detalii despre care găsiți aici.