Corina Dobre

Etichetă: abuz

  • Durerea ascunsă – realitatea abuzului emoțional

    Durerea ascunsă – realitatea abuzului emoțional

    Abuzul emoțional este o formă gravă și adesea invizibilă de abuz, care din păcate lasă cicatrici adânci. Pentru că nu rămân vânătăi, ne spunem adesea că nu a fost mare lucru. Efectele însă sunt pe termen lung, extrem de dureroase și ne influențează viața și relațiile în multe forme. 

    În acest articol, vom explora diversele forme de abuz emoțional, impactul pe care îl poate avea și modalitățile de a depăși urmările sale și de a-ți găsi liniștea, poate alinarea. 

    Primul pas spre vindecare, așa cum soțul meu îmi amintește adesea :),  este recunoașterea problemei, iar vindecarea este un drum care implică grijă de sine și susținere. Să nu uiți, meriți să fii tratat cu dragoste, respect și bunătate și nu ești singur în această călătorie. 

    Iată mai întâi câteva dintre formele pe care le poate îmbrăca abuzul emoțional. 

    Este abuzul verbal, cum sunt critica, ironizarea, batjocorirea. “Ești un pămpălău dacă ajungi să te bată o fată.”, “Mai și plângi, după ce că nu ai fost în stare să iei o notă de doamne-ajută.”, “Nu ai nimic în capul ăla, degeaba îl tii pe umeri!”. “Eșit prost/ă, tâmpit, vai de capul tău!”. Furia aruncată asupra celor din jur reprezintă o formă de abuz. 

    Manipularea este o altă formă de abuz emoțional. Copilul devine responsabil pentru comportamentul părintelul abuzator – “nu te-aș fi lovit, nu aș fi tipat la tine dacă tu nu mă supărai.”, “Nu ne-am purta asa cu tine dacă ai fi un copil bun”, “Facem asta pentru binele tău.”. Sau si mai mult, învinovățirea copilului – “Îți place ce ai făcut din mine?Crezi că mie îmi place să țip la tine sau să te pedepsesc?”, “Uite în ce hai m-ai adus să ma comport!”, “Dacă m-ai iubi/respecta ai face ce mă aștept de la tine!” Tot un comportament manipulator este acela în care părintele abuzator devine victima – “Nu am ce să fac, așa sunt eu, mă enervez repede, trebuie să mă înțelegi”

    O altă formă de abuz emoțional, extrem de perfidă, este aceea de control. Copiilor victime ale comportamentului de control din partea unui părinte abuzator le lipsește capacitea de a alege, sunt fără putere, incapabili să decidă pentru ei înșiși, vinovați dacă o fac, prinși, neajutorați. Care sunt comportamentele prin care un părinte controlează? Sunt acele comportamanete de zi cu zi prin care își impune propria voință în cât mai multe aspecte ale vieții copilului – cum se îmbracă, ce și cât manâncă, ce prieteni are, cât si unde se joacă, controlează inclusiv deciziile care sunt firești și necesare de luat de către un copil. Impune reguli stricte, rigide si absurde legate de curățenie, vizite, teme, etc. Iar consecințele neascultării sunt pe măsură – pedepse, țipete, învinovățire, retragerea afectiunii. Ce este trist, copiii excesiv controlați, pentru că adesea sunt învinovățiți pentru  “neascultarea lor”, deși intuiesc că ceva nu este bine, învață cu niciodată nu este suficient ceea ce fac: “eu sunt de vină”, “nu sunt în stare.”, “nu sunt bun de nimic”

    Care sunt consecințele abuzului emoțional pentru un copil – frica continua, confuzia, lipsa de încredere în propriile puteri, incapacitate de a lua decizii, de a exprima nevoi, de a alege ce îi place sau nu, nesiguranța.

    Și cum spuneam la început, din păcate abuzul emoțional trăit în copilărie ne influențează și în viața adultă. Depresia, anxietatea socială, tulburările de alimentatie toate pot apărea ca urmare a abuzului emoțional suferit în primii ani din viață, în oricare din formele lui.

    Lipsa cronică de încredere în propria valoare, incapacitatea de a ști cine sunt și ce am nevoie, deconectarea de propriile emoții și senzații, rușinea intensă și un critic interior extrem de sever, sunt urmări ale abuzului emoțional. 

    Relațiile sunt de asemenea extrem de dificile – nu pot să am încredere, nu știu cât si cum să pun limite, nu știu să îmi exprim nevoile, îmi este greu să accept pe cineva prea aproape pentru că sigur mă va răni sau dacă intru într-o relatie, o voi face tot cu un partener abuzator.

    Și ce mi se pare mie incredibil este că rănile abuzului emoțional sunt mai greu de deslușit și sunt mai adânci decât cele ale abuzului fizic. Pentru că atunci când mă batea cineva era clar cine este abuzatorul, dar când mama sau tata m-au controlat, de exemplu, pentru că așa mă iubeau, iar eu nu eram în stare să îi multumesc sau să fac lucrurile în asa fel încât să fie bine, vina era și este si astăzi la mine. O vină pe care o transform în atât de multe feluri – în perfectionism, în rușine cronică, în diverse adicții pentru că astfel încerc să îmi fac viața mai suportabilă. Mă șterg în relații, pentru că nu știu altfel cum să exist.

    Și trebuie spus clar. Abuzul emoțional este o formă de traumă. 

    Cum pot să repar ceea ce atât de profund a fost stricat?

    Iată câteva idei, dar lista rămăne desigur deschisă.

    1. Primul si cel mai important lucru este să înțelegi ce ai trăit, si dacă simți că abuzul emoțional a fost printre experiențele tale timpurii de viață, nu ezita să ceri ajutorul unui terapeut. Vei putea pune lucrurile în perspectivă și veți găsi în prezent resurse cu care să poți gestiona înțelept aceste traume.
    2. Caută si experimtează moduri sănătoase prin care să te bucuri de tine, descoperindu-te astfel, fără critică si presiunea de a livra. 
    3. Te încurajez să încerci exercitiile de auto-compasiue (cărtile lui Kristin Neff sunt referința pentru auto-compasiune) prin care să te împrietenești cu tine.
    4. Foarte util este deasemenea să înveți să pui limite. Mai mult decât să spui nu, să pui sănătos limite are legătura cu propriile alegeri, să stii care îți sunt resursele, cum să fii parte din relații fără să învinovățești si să respingi, dar și fără să te lași înghitit.
    5. Prioritizează comportamentele de grijă de tine. Persoanelor care au experimentat abuz emotional le este tare greu să aibă rutine sănătoase – de masă, de somn, de sport, de viață bună în general. Dă-ți voie să te întrebi la sfârșitul zilei sau poate al săptămânii (daca are mai mult sens pentru tine)  – cum am avut eu grijă de mine? cum simt grija asta? o fac cu bucurie și căldura, sau numai pentru că trebuie, cu presiune? ce as avea nevoie să fac diferit? si oare ce ma împiedică să nu am grijă de mine cum aș avea nevoie?

    Toate aceste comportamente – de grija si autonomie cresc rezilienta, lasa spațiu pentru înțelegere și mai ales pentru alegere. Vom aborda aceste teme, cu exercitii, discutii, chestionare pentru autocunoaștere, la fiecare dintre întâlnirile din programul „Puterea rezilienței”. Arunca aici o privire, poate gasesti ceva ce rezoneaza cu sufletul tau.

    Există speranță în durere, dar pentru asta nu ezita să ceri ajutorul. Abuzul trăit nu se va șterge, te poți însă redescoperi pe tine și îți poți găsi puteri care să te ajute să trăiești o viață armonioasă.

  • De ce îmi aleg un partener narcisist

    De ce îmi aleg un partener narcisist

    “Am încercat să îi fiu alături cât de bine am putut, dar nicicând nu a fost îndeajuns. Când am avut însă eu nevoie de susținere, a dispărut, s-a simțit copleșită.”

    “Nicicând nu sunt mai fericită ca atunci când se întoarce la mine. Știu că în final, după  toate aventurile tot pe mine mă iubește.”

    “Ne-am înțeles de la început să avem numai o relație sexuală, fără nici un fel de alte implicații, eu sunt de vină că m-am îndrăgostit. Îl înțeleg că îl irită pretențiile mele, dar am nevoie de mai mult și nu știu ce să fac.”

    “M-am transformat în bărbatul pe care atât de mult și l-a dorit, este mândră de mine când suntem în public, acasă însă pare că suntem doi străini.”

    O relație alături de un partener narcisist este o provocare continuă – îl înțelegi, ai grijă de ceea ce are nevoie, încerci să anticipezi și să îi faci pe plac, ești de vină pentru că nu ești suficient de atent, de prezent, de bun sau de grijuliu, îl faci de râs sau dimpotrivă îl eclipsezi. Întreaga voastră poveste este despre el – și cel mai important despre nevoile lui, nicicând satisfăcute, dar și despre cât este de bun și de grijuliu, atent și loial, sau dimpotrivă de vulnerabil sau rănit, cât este de grozav, cât de mult îl rănesc alții, cât de multă atenție are nevoie de la tine. De toată, de fapt, și încă în plus peste ceea ce ai tu de dat. Simți câteodată că îți trage preșul de sub picioare, sau că realitatea nu mai îți este clară. Legat cu totul de el, de ceea ce are nevoie, dar și de ceea ce trebuie să arate în exterior, nu mai știi cine ești și ce vrei. Șarmant la începutul relației, ești tot ce are nevoie, nimeni nu e la fel ca tine. Și te-a prins. El, cel mai cel, ti-a acordat ție atenție. Și apoi, povestea se complică. Deși devine dureroasă, găsești nenumărate motive să rămâi. Știi că de fapt, după toate mizeriile pe care le face, este un tip sensibil, doar ți-a trimis flori și îți spune cât de specială ești pentru el. Relația cu tine este tot ceea ce contează în viața lui. Da, te-a înselat, sau da a urlat dezlănțuit la tine, dar pentru că l-ai supărat. Dacă ai putea să te schimbi, să fii mai blândă, sau mai atentă, sau oricum, dar altfel sau cel mai bine să nu îi mai ceri atât de multe, ar fi liniște.

    Și totuși, cu toată durerea pe care o trăiesc, de ce rămân într-o relație cu o persoană narcisistă? 

    Răspunsul este în trecutul nostru, în nevoile noastre neîmplinite în relațiile din copilărie și adolescență.

    Dacă ai crescut alături de părinți reci și indisponibili emoțional, ai nevoie să fii iubit, să primești grijă, atenție, cuvinte bune, apreciere și astfel să îți umpli golul pe care părinții l-au lăsat. Iar charisma narcisistului, abilitatea lui de a atrage, de a se face plăcut sunt o potrivire perfectă cu rana ta de deprivare emoțională. Vei avea momente alături de el când te vei simți unic și special așa cum ai fi avut nevoie să te simți în relația cu părinții tăi, și chiar și atunci când partenerul tău narcisist te va răni, vei tânji după aceste momente și vei spera că se vor întoarce. Îi vei scuza derapajele pentru firimiturile emoționale pe care le primești de la el sau de la ea.

    Abuzul trăit în copilărie, și mai cu seamă abuzul emoțional, este o vulnerabilitate care te împinge spre relații cu parteneri narcisiști. Este ca și cum trecutul s-a întors în prezent – nu ești bun de nimic, meriți să fii pedepsit, nevoile tale sunt un moft, cum îndrăznești să le exprimi. Chiar și dacă încerci să te opui, până la urmă cedezi: “iartă-mă, într-adevăr numai eu sunt de vină. Ar fi trebuit să fiu mai atent la tine.” Ești vigilent, și încerci să nu îl superi. Doar așa nu te va pedepsi. Speri, cu fiecare ceartă, cu fiecare moment tensionat că vei fi și tu important, că de data asta vei reuși să te faci auzit, respectat, că vei repara ceva ce, din păcate, nu poate fi reparat.

    Dacă ai trăit în trecut critica, ai simțit că nu ai fost nicicând suficient de valoros, te simți defect, îți este rușine cu tine, aproape că nu știi cine ar putea să te iubească, iubirea și atenția narcisitului vor fi uimitoare și în același timp pretențiile lui extrem de justificate. Cum ai putea oare să îi dai drumul? Ce să te motiveze să închei relația?

    Narcisitul are nevoie să se simtă valoros, iar partenerul sau partenera lui sunt oglinda cea mai la îndemână: “Ești cea mai grozavă, nimeni nu este mai bună ca tine”, îi spui și crezi asta. Idealizarea lui te ține agățat în relație, ești una cu iubitul sau iubita ta, te simți împreună cu el, întreagă. Ce ai fi tu fără sclipirea sau exceptionalismul partenerului narcisist?

    Tiparul de auto-sacrificiu învățat și poate modealat din relația dintre părinții tăi își găsește sensul și împlinirea alături de o persoană narcisită. Pentru că nimeni nu are nevoie de mai multă grijă și atenție ca ea.

    Ce pot face pentru a mă regăsi? 

    În primul rând am nevoie să știu și să învăț despre mine, să îmi înțeleg trecutul și cum rănile nerezolvate de atunci mă împing astăzi spre relații disfuncționale. Când durerea, confuzia, emoțiile sunt mult prea intense căutați să descoperiți și să reparați rănile trecutului însoțiți de un terapeut.

    Am nevoie să mă împrietenesc cu mine, să învăț despre nevoile mele, despre limitele mele, să mă accept cu compasiune, cu bune și rele. Să învăț să dau, dar și să cer. Să investesc în relațiile în care mă simt cu adevărat văzută, să îmi clarific valorile și să îmi trăiesc viața în acord cu ceea ce sunt eu, nu cu ceea așteaptă ceilalți. Și, da, uneori, relațiile cu parteneri narcisiști trebuie încheiate, pentru a-mi oferi mie cadoul vindecării și al unei vieți frumoase și cu sens.

  • „Nu sunt în stare” – Despre durerea de a te simți lipsit de valoare

    9fe34a4a67a17b5d0337804e6da1a3bc…“Nu ești în stare! Nu ești în stare!Nu ești în stare!”

    Ședința se terminase. Nu, nu a fost un fiasco. Avea de refăcut numai o parte din raport, apoi de reformulat concluziile. Oamenii erau mulțumiți de rezultate. Una peste alta, a fost un an bun. Mai făcuse asta de nenumărate ori. Și totuși…

    ”Trebuia să fie perfect. De fapt nu ești capabil. Nu ești în stare! Pur și simplu nu ești în stare!”

    A stins lumina în birou, și-a pus căștile și a pornit muzica. Avea nevoie să își oprească mintea. Gândurile aproape că îl sufocau. Mâine era o noua zi și trebuia să se apuce serios de treabă.…Își dorea numai să fie în stare, dacă ar putea să fie în stare!

    …

    Greșim sau performăm, facem lucruri bune, sau se întâmplă să o mai dăm în bară, este firesc. Progresul, creșterea noastră pot avea loc acceptându-ne greșeala, să cad și să mă ridic, tolerându-ne îndoielile, “sunt ok?, este suficient? oare o să reușesc?” Pentru a putea însă să acceptăm ca a greși face parte dintr-un proces normal de creștere este necesar să fii fost accepatați, necondiționat, cu bune și cu mai puțin bune, în momentele de strălucire, dar și în cele de căutare, de către cei ce ne-au avut în grijă – părinți, bunici, învățători sau profesori. Mulți dintre noi experimentează, ca vulnerabilitate centrală a existenței lor, durerea de a se simți defecți, insuficienți, pentru ei înșiși și pentru ceilalți. Emoția ce se insinuează si nu îi mai părăsește este rușinea – oamenii vor râde de mine; dacă ar afla cum sunt de fapt nu ar mai sta lângă mine, din cauză că sunt incapabil, că nu am dat suficient, am fost părăsit de iubită sau am pierdut promovarea. Pentru că  vocea mea critică îmi spune constant că sunt lipsit de valoare, mă subestimez, fie explicit, față de ceilalți sau tăcut, în mintea mea, ascuns adânc înăuntru. Le permit celorlalți să mă pună în poziții de inferioritate; pentru că merit critica, nu mă revolt atunci când sunt denigrat sau când sunt prost tratat, adesea nu simți furie pentru abuzurile din diversele relatii, ci tristețe și rușine.

    Cum se formează și cum se manifestă acest tipar?

    Când suntem criticați, loviți, pedepsiți, pentru cum arătam, pentru ceea ce spunem, pentru ceea ce facem,  învățăm că suntem defecți. Dacă ni se spune că lucrurile în familie merg prost din cauza noastră, învățăm că suntem defecți – “mai bine nu vă aveam, viața mea ar fi fost mai bună fără voi”. Atunci când părinții favorizează un frate/soră față de altul sau când pur și simplu îți arată că nu ești iubit, mintea ta de copil înțelege că lucrurile se întâmplă astfel pentru că nu ești suficient de bun, pentru că ești defect, pentru că, dacă ai fi fost valoros, situația ar fi fost cu totul alta. Tu ești de vină, criticile părinților erau indreptățite. Iar atunci când tu ești de vină, cu adevărat nu meriți să fii iubit, nu meriți să primești înțelegere. Este dureros să te simți inadecvat, lipsit de valoare, în pericol constant de a-ți fi expuse slăbiciunile.

    De aceea, cei care au acestă vulnerabilitate sunt adesea atrași de parteneri la fel de critici și de punitivi cum au fost părinții lor.

    Pentru că adaptarea în mediul toxic de proveninență era o condiție pentru supraviețuire, cei care au ca vulnerabilitate schema de “Defecțiune/Rușine – Sunt lipsit de valoare” pot acționa la poluri diametral opuse – sunt fie cei care și-au internalizat critica, și răspund ca atare “nu sunt bun, merit să fiu tratat ca atare” sau la polul opus, sunt cei care ar face orice pentru a arăta o imagine perfectă – se înfurie când simt că le sunt expuse defectele, atacă, au o toleranță scăzută la greșeli, sunt reci și detașați.

    Această schemă cognitivă, de a fi defect, de a simți că ceva în tine nu este ok, o trăiesc în mod paradoxal mulți oameni de succes. Adânc ascunsă în suflet se află teama că vor fi expuși public, că nu sunt atât de buni pe cât lasă să se vadă, că nu va mai trece mult și ceilalți îi vor vedea, precum copilul pe împăratul lipsit de haine și vor fi arătați cu degetul – “hahaha, de fapt împăratul este dezbrăcat.”

    Cum putem ieși din această capcană?

    In primul rând este important să fim conștienți de vocea critica din mintea noastră care ne pune jos cu fiecare ocazie. Cei mai mulți dintre noi asociază critica cu progresul – daca nu mă critic, cum pot să progresez? Răspunsul sănătos pe care mintea noastră îl poate da este cel de autocompasiune, de înțelegere, nu de justificare narcisistă a acțiunilor mele sau de critică.

    O altă cale de însănătoșire este să aleg să mă înconjor de persoane pozitive, să închei relațiile toxice cu cei care mă judecă și care sunt în permanență nemultumiți de ceea ce eu sunt sau de ceea ce le ofer.

    Deasemenea, este important să fiu obiectiv cu defectele sau limitele pe care le am, să fiu conștient de ele și de măsura în care le pot corecta, să înțeleg cum îi afectează pe ceilalți ceea ce eu fac – pot să întărzii frecvent, sau să flirtrez mai mult decât e cazul la petreceri, să uit să întorc apelurile ratate primite de la soț sau de la soție, să evit ședințele cu părinții de la școala copiilor și multe altele.

    Cei care au fost criticați, cresc ei înșiși ca adulți critici – fiți conștient de acest comportament și opriți-l.

    Și, ca în cazul celorlaltor tipare cognitive și compoartamentale pe care le retrăim de-a lungul vieții, și pentru schema despre rușine și lipsa de valoare, este important să ne împrietenim cu noi înșine, cu onestitate și bucurie, să fim conștienți de ceea ce suntem, să nu ne ascundem de eșecurile și greșelile noastre, să ne onorăm victoriile, mici și mari, să rămânem prezenți, zi de zi, în pielea noastră.

  • Narcisicii dintre noi

    …

    “Am îmbătrânit, s-a gândit. Am obosit să alerg între case cu oalele de mâncare.”

    Liftul s-a oprit.  A deschis mecanic ușa și a lăsat-o în spatele ei să se trântească. Ca de fiecare dată, mirosul de pe holul blocului o neliniștea, i se strângea ușor stomacul. Dacă ar fi întrebat-o cineva de ce, nu ar fi știut să îi răspundă. A lăsat bagajele grele lângă ușa si a scotocit după chei pe la fundul genții. A intrat tiptil și a auzit televizorul.

    – Hei, salut, ce faci? Am sosit.

    – Salut, salut, l-a auzit mormăind.

    A lăsat sacoșele în hol și s-a dus la el în sufragerie.

    – Ce faci? Cum îți este?

    – Greu cum să îmi fie. Ai întârziat. Nu te mai lecuiești de întârziatul astă.

    L-a lăsat în pace, s-a dus în bucătărie și s-a apucat de treabă. A spălat vasele, a scos din frigider ce nu ii mai era bun, l-a umplut cu ce adusese. I-a pus mâncare în farfurie, i-a pregtiti si pentru seara si i-a pus în cuptorul cu microunde.

    – Iti e foame? Vii la masa? a strigat după el.

    – Vin, vin, ai răbdare, să se termine meciul!

     A strâns repede și prin hol, a dat cu mătura si cu mopul. A pus o mașină la spălat. Cât freca ea prin baie, l-a auzit cum se duce în bucătărie.

    S-a auzit ușa de la frigider, scaunul cum se târșâie când și-l potrivește. Și, liniște.

    – Ei, cum e, îți place?

    Nu avea cum să o scutească:

    – N-ați învățat niciodata, nici tu nici maică-ta, să faceți o ciorbă ca lumea!

    De 3 ori pe săptămâmă. Numai și pentru asta și ar fi trebuit să îi angajeze o femeie. Dar ori de câte ori aduce vorba îi arunca în cap toate lăturile: “Normal, te-ai săturat să ai grijă de bătrânul tău tată. Asta e respectul pe care mi-l arăți. Am muncit ca un bou pentru voi toată viața și acum asta imi trebuie să primesc. Să vină o venetică să îmi măture si să îmi pună un blid cu mâncare. Dacă nu ești în stare, vezi-ți de viața ta și lasă-mă că mă descurc eu singur. N-am nevoie de mila ta”

    Și de fiecare dată își inghițea cuvintele și lacrimile si venea și pleca cu plasele de mâncare și îi deretica de 3 ori pe săptămână. Și el îi făcea favorea să o lase să muncească.

    …

    bd4b2da83d7eefd0b7a6291fa9ae2eb5Sunt persoane cărora le este aproape imposibil să vadă, să înțeleagă nevoile, așteptările, dorințele celorlalți. Ba mai mult decât atât se simt amenințate de ele. Sunt narcisicii dintre noi.   Persoane absorbite de sine, preocupate să atingă și mai ales să arate ceea ce ele consideră o imagine perfectă,  narcisicii au o capacitate minimă de a asculta, de  a considera importante opiniile celorlalți sau de a înțelege nevoile acestora.

    Adesea într-un cuplu în care unul din cei doi parteneri are caracteristici narcisice va avea loc următorul dialog:

    “Mă rănește când spui sau faci asta.”

    “Este problema ta că te simți rănit/ă”.

    Sunt lipsiți de empatie, consideră că nu datorează nimănui nimic, ei înșiși se pot descurca fără să ceară ajutorul.

    Când se simt răniți, adesea pentru că imaginea pe care și-au construit-o în mintea lor le-a fost știrbită, pot deveni furioși. Atacă pentru a restabili echilibrul. Se protejează controlând și criticând. Pentru a compensa ceea ce consideră o ofensă, pentru a-și recâștiga autoritatea, narcisicul are nevoie să se asigure că celălalt se simte slab, lipsit de putere și, de ce nu, prost.

    “Niciodată nu ai fost în stare de nimic.”, “Dacă nu m-ai fi avut pe mine, praful se alegea de tine.”

    Un alt tipar, este narcisicul care se simte îndreptățit – regulile nu sunt pentru el, ceilalți trebuie să le respecte. Consideră că este superior celorlalți, că nu e cazul să se amestece cu ei. Atunci când comportamentele sale rănesc, când împinge limita mai mult decât poate fi tolerat, nu simte nici un fel de vină, empatia pentru ce simte celălalt nu există. A făcut ceea ce era de făcut, pentru că nevoile lui o justificau. Te-a rănit? Ridică-te și treci mai departe, pentru că el nu are cum să te înțeleagă, nu are cum să te ajute. Problema ta pentru el nu există.

    Există și un model nobil al narcisicului, martirul care se sacrifică, care știe să arate, fără putință de tăgadă, cine e bun și cine e rău. Este cel care consideră că trăiește în deplină moralitate, este deasupra celor “puturoși si egoiști”. Imaginea sa de om moral, caritabil este bine întreținută, este el însuși impresionat de cât de generos, bun și corect este.

    Cum te simți ca partener al unui narcisic?

    În primul rând simți că nu poți stabili o legătură emoțională cu el. Atunci când ai probleme și ai avea nevoie de suportul lui, îți pare că nu înțelege despre ce vorbești. Incapacitatea de a fi empatic, de a se pune în locul tău îl face indisponibil să te susțină. Mai mult, ajungi să te simți vinovat că nu ești în stare să te descurci. Ai de rezolvat și problemele tale și furia, disprețul sau răceala partenerului/partenerei.

    Înveți în relația cu un narcisic să îți lași deoparte nevoile, pentru că numai așa este liniște. Te depersonalizezi, te îndepărtezi de ceea ce ai vrea și ai putea să fii. Iar atunci când încerci să îți exprimi nevoile sau emoțiile, se declanșează un val distrugător de furie – nu îți pasă de el, numai la tine de gândești. În mod paradoxal îți reprosează că nu îi ești alături, că ești egoist, pentru că oricât de mult i-ai da și i te-ai da nu este suficient. Limitele în ceea ce te privește, în relația cu un narcisic nu există. Ești dator să exiști pentru el și mai ales la standardele lui.

    Un alt element dureros în relația cu un narcisic poate fi lipsa de siguranță. Pentru că nu are nici un respect cu privire la nevoile celorlalți, sunt persoane narcisice care nu ezita să manipuleze pentru a obține ceea ce doresc. Lipsa lui de onestitate, de asumare a relației o poți simți ca pe o lipsă de stabilitate, nu ai pe cine să te bazezi. Te minte cu seninătate, îți ascunde lucruri, aranjează ca ceea ce își dorește să se întâmple întocmai.

    Ocupă fără să simtă nici o vină întreaga scenă și este deranjat când nu apreciezi firimiturile pe care, în marea lui generozitate, ți le aruncă.

    Își asumă arareori responsibilitatea deciziilor sale, vinovat pentru situația dezastruasă în care se află ești tu partenerul, prietenii, colegii, vecinii, oricine altcineva si niciodată el.

    Simți că relația cu el îți consumă extrem de multă energie, pentru că ți-ai asumat responsabilitatea de a face lucrurile să meargă – te ocupi de casă, de copii, de planificat vacanțe, week-enduri împreună, iar adesea ceea ce primești în schimb sunt reproșuri că nu este suficient, că nu te-ai gândit cu adevărat la el. Îți ceri scuze, și îți asumi mai mult și mai mult de făcut.

    Referințe:

    Behary, W. (2013) – Disarming the Narcisist, New Harbinger Publications, Inc.

    Twenge, J.M., Campbell, W.K. (2009) – The Narcissism Epidemic: Living in the Age of Entitlement, Free Press

  • Despre frica de iubire – sau cum capcana abuzului ne otrăvește relațiile

    …Începea să se întunece. A scurs ultima gură de vin în pahar. Trebuia să apară. Ar fi vrut să plece, să  fugă amândoi, să se elibereze de furia și neincrederea ei, de demonii care ieșeau din adâncuri când le era mai bine.Cândva era convins că iubirea lui o să o vindece. Nu avea altceva de făcut decât să aibe grijă de ea, să o mângâie, să fie lângă ea, să încerce să o înțeleagă. Nu ar fi trebuit să fie greu. Dacă i se dădea cu totul, hăurile întunecoase din ea însăși se vor acoperi. Monștrii din mintea ei vor fi îmblânziți. Dar monștrii si hăurile i-au înghițit pe amândoi. Neîncrederea ei a subțiat iubirea lui, clipă de clipă. “De ce ai plecat, unde te-ai dus, cu cine ai fost”. Furia pe ceilalți, pentru ce le dădea si pentru ce nu primea otrăvea orice ar fi vrut să facă împreună. Nimeni nu făcea indeajuns, ea însăsi nu era indeajuns. Și acum avea si motivul concret de care să se agate.

    Vera si Mircea, prietenii lor cei mai vechi, foști colegi de liceu, se hotărâseră să divorteze. Aproape ca se bucura pentru ei. Il sunase plângând, pe la prânz, că Mircea avea o relație cu secretara. Și pe nesimțite, povestea prietenilor, s-a transferat în relația lor. Îl ura și pe el si pe Mircea. Ca si cum infidelitatea lui Mircea era infidelitatea lui. El cum să se lupte cu asta? Obosise. Ar fi vrut doar să o țină în brațe și să o mângăie, atât. Dar ei îi era frică de liniște, și de iubire…

    Abuzul distruge, de multe ori iremediabil, siguranța și bucuria de a te încrede în celălalt. Când cei care aveau datoria să îți ofere un mediu sigur și stabil în care să crești, să te cunoști si să cunoști lumea, nu își aumă acest rol, neîncrederea în ceilalți va deveni parte din tine. Abuzul are atât de multe forme. Sunt formele lui extreme, de abuz sexual sau violență fizică – copilul este bătut de unul dintre părinți, sau este pur si simplu martor la bătăile si certurile părinților.  Sunt însă și forme mai subtile: unele justificate pentru binele copilului: nu ai voie să…primesti prieteni acasa, să iei note mici, să te îmbraci cum vrei, să fii cine esti. Alte forme apar din incapacitatea părintelui de a fi empatic cu copilul lui – critica și ironiile cu privire la ceea ce este copilul, cum arată, cum simte, cum se exprimă sunt forme de abuz. Iar o altă categorie de experiențe abuzive sunt momentele în care copilul ia rolul părintelui si are grijă de binele acestuia – “Stai liniștită mamă o să mă descurc.”, “Te înțeleg că ești furioas, meritam să mă cerți, aș fi putut să ma concentrez mai mult.”  sau “Mama nu mă bate, mai mă plesnește din când în când, dar e și normal, că am lăsat dezordine la mine în cameră. E și ea obosită săraca când vine de la servici”

    Abuzul trăit astfel este o experiență constantă, otrăvitoare. Frica devine pentru copil a doua natură. Nicicând nu este în siguranță. Crește vigilent și atent la tot ceea ce se întâmplă în jur. Învață să interpreteaze prin lentilele experienței abuzului toate relațiile – oamenii nu sunt de încredere, vor să mă folosească, trebuie să fiu atent cât și cui dau. Nu se  poate relaxa nici măcar atunci când primește grijă, atenție și iubire. Pentru că cel ce le oferă poate oricând să dispară, sau poate să aibe un motiv ascuns pentru căre se poartă frumos, sau pur și simplu nimic nu îi este suficient. Poate intra în relații în care se repetă tiparul abuzului sau devine el însuși abuzator.

    Unul din mecanismele perfide de adaptare la contextul abuzului este mecanismul de seducție. O parte din tine îi urăște pe cei ce îți fac rău, dar ai nevoie de grija lor pentru a supraviețui, și încerci că îi îmbunezi, și astfel o altă parte din tine învață să îi iubească, să le facă pe plac, să îi convingă să îți fie alături. Devii astfel inconsistent. Abuzul te învață să nu ai încredere în ceilalți, dar într-un fel nici în tine. Ești constant pe nisip miscător. Lumea ta devine haotică și amenințătoare, iar oricine este într-o relație cu tine va fi pus permanent la încercare – “îți este sau nu alături?”, “este sau nu de încredere?”

    Viața însă le poate zâmbi si celor atât de încercați. Iubirea și relațiile sănătoase pot vindeca capcana abuzului, dar primul pas este să te iubești tu pe tine. Nu ești de vină pentru ceea ce ți s-a întâmplat, iar compasiunea, auto-compasiunea, desi cuvinte de nerostit pentru cei abuzati sunt pansamente li549603ad4ac2534babb4986f40da87f7-2niștitoare pentru sufletul lor greu încercat. Când rănile sunt foarte adânci, când neîncrederea este copleșitoare, când relațiile sunt extrem de amenințătoare un pas înțelept ar fi să cauți ajutorul unui terapeut. Într-un mediu sigur și într-o relație în care exiști doar tu pentru a te vindeca poți elibera toți demonii, îi poți privi, poți lăsa furia pentru cei care te-au rănit să iasă la suprafața.

    Alege să intri în relații cu oameni onești și loiali, încearcă să fii realist când evaluezi pericolele prezente, s-ar putea ca ceilalți să nu aibe nimic cu tine, ci doar să își doreasca să trăiasca ei înșiși. Când rănile se deschid, în contexte ce nu par să aibe legătura cu clipa prezentă, încearcă să îți accepți cu înțelegere neliniștea, tristețea și nesiguranța. Tu înaintea celorlalți.

    Și poate cel mai important pentru cel abuzat rămâi în prezent, cu toate simțurile tale – dă-ți voie să simți mângâierea iubitului tău, dă-ți voie să auzi marea, dă-ți voie să miroși vara. Meriți asta, să te lasi conținut de clipa de acum, de liniștea și de bucuria ei!

  • Copiii divorțului

    7fd1917a429b4a3492e51225d5e2977eÎntr-o statistică din anii trecuți, conform INS,  rata anuală a divorțului în România este estimată a fi în jur de 20%,  și aproape jumătătate din cuplurile care ajung să divorțeze au copii. Sunt anual între 15.000 – 20.000 de copii care trec, alături de părinții lor, prin această experiență.

    Divorțul părinților, deși poate reprezenta ieșirea dintr-o zonă agresivă și extrem de conflictuală, îi obligă pe copii să se adapteze la contexte noi, adesea imprevizibile.

    Care sunt situațiile dificile pe care copiii trebuie să le integreze?

    Unul dintre părinți trebuie să plece de acasă – un moment greu și pentru cei mai mici aproape de neînțeles – daca tata (sau mama) nu mai stau cu mine, înseamnă că l-am supărat si nu mai mă iubește. Nu vreau ca tati (sau mami) să plece, eu îl iubesc și ma simt bine cu el!

    Sunt situații în care părintele rămas se descurcă cu greu (financiar si nu numai) sa facă fața îndatoririlor curente de creștere a copiilor.

    Conflictul dintre părinți se poate acutiza după divorț, și fără lupta directă, încheiată pentru că nu mai locuiesc împreună, acesta se poate duce prin intermediul copiilor.

    În cazul în care părinții au custodie comună, copilul trebuie să se adapteze să trăiască în două case – la mama și la tata, și se poate întreba în mod legitim, pentru el acasă cu adevărat, unde este? O altă situație la care trebuie să se adapteze o reprezintă noua jumătate a mamei sau a tatălui, o nouă familile a fiecăruia dintre părinți, poate cu frați vitregi.

    Adaptarea sănătoasă, care conduce la depășirea cu bine de către copil a momentelor dificile, așa cum cercetările arată, depinde de trei categorii de factori: factori parentali si familiali, factori legati de mediul extra-familial și cea de-a treia categorie factori individuali.

    Nivelul de conflict și ostilitate înregistrat între părinți înintea separării este unul dintre factorii parentali care va influența capacitatea de ajustare și adaptare a copilului post-divort.  Studiile au arătat, de exemplu că acei copii care crescut in familii conflictuale și agresive au o capacitate mai mică de control al impulsurilor, iar mediul conflictual poate conduce la distorsionarea imaginii despre sine a copilului. Alți factori incluși in cateogoria influențelor parentale sunt – abilitățile părinților de a se conecta și de a răspunde nevoilor copiilor, pre – și postdivorț, capacitatea de adaptare la noul context a părintelui care a obținut custodia si disponibilitatea de a fi în continuare prezent, în mod predictibil, în viața copilului a părintelui care nu are custodia, relația dintre părinți post-divorț.

    Mediul copilului este complet bulversat de divorțul părinților – există situații în care copii sunt nevoiți să își schimbe școala, să renunțe la grupul de prieteni, și să își facă prieteni noi, să se obișnuiască în alt loc. Resursele le sunt astfel, încă odată, subțiate.

    Integrarea experienței divorțului părinților depinde de asemenea si de vârsta copilului, de temperamentul său, de capacitatea sa de gestionare a propriilor trăiri și emoții.

    Cum pot fi ajutați copiii ai căror părinți au divorțat?

    Deși momentele de conflict trăite nu pot fi șterse, semnificația acestora poate fi reinterpretată. Deasemenea poate fi modificată percepția copilului cu privire la evenimentele pe care le trăiește și poate fi ajutat să dobândească noi abilități, să învețe noi comportamente pentru a face față cu bine schimbărilor. Este necesar ca acesta să fie susținut în formarea sau înlocuirea grupului social de suport pierdut. Copiii în aceste contexte trăiesc intens furia, către unul sau ambii părinți, se pot simți pierduți și deconectați, se învinovățesc pentru ceea ce se întâmplă. Exerciții de comunicare asertivă, de recunoaștere si exprimarea a nevoilor, de relaxare sunt extrem de utile pentru a le ușura povara și a le permite formarea unei identități proprii, o dezvoltare normală și armonioasă.

    Este în răspunderea părinților să treacă peste durerea sau furia despărțirii și să acționeze spre binele copilului. Despre cum influențează însă relația post-divorț a păriniților dezvoltarea copilului , într-un articol viitor.