Corina Dobre

Etichetă: limite

  • Limite sănătoase: arta de a alege înțelept

    Limite sănătoase: arta de a alege înțelept

    Nu știu voi ce vă mai amintiți din ce am învățat la economie în clasa a XI, dar cu mine a rămas o singură idee, aceea că “resursele sunt limitate”. Cred că era în prima lecție din manual, și îmi este încă vie surpriza înțelegerii acestui fapt. Orice formă de resurse este limitată: de timp, de bani, de disponibilitate. Ele trebuie cheltuite prin urmare cu înțelepciune. Iar cheltuitul lor presupune prioritizare – ce aleg și de ce? Avem așadar limite, în toate contextele vieții noastre, limite pe care este important să le cunoaștem, să le asumăm. Ele sunt firești și sunt despre ce putem și ce nu putem face.

    Și pentru că adesea citesc sau aud cum limitele sunt despre a spune “nu”, ceea ce dintr-o perspectivă poate fi adevărat, cred că mai mult decât să spui “nu”,  limitele sunt despre alegeri, despre grijă, despre cunoaștere, despre respect. 

    Când îmi cunosc nevoile și acționez în acord cu ele, și știu că sunt singurul responsabil/ă de îndeplinirea lor, pot comunica cu ușurință celor din jur ce este important pentru mine, ce îmi este și ce nu îmi este confortabil. Le transmit astfel: “Așa vreau să fiu trat/a si acestea sunt limitele mele.” Respectându-mă pe mine, le dau și celorlalți ocazia să facă la fel.  

    Setarea limitelor este și despre cum îmi comunic nevoile și cum îmi calibrez așteptările. Să spun cu subiect și predicat ce am nevoie este primul pas ca celălalt să poată să îmi fie alături. Evit neînțelegeri și conflicte, îmi creez astfel oportunitatea de a construi relații transparente, pe care să mă pot sprijini. Și dacă resursele mele sunt limitate, este important să îmi aduc aminte că la fel sunt și cele ale celor ce mă aștept să mă susțină.

    Setarea limitelor este despre a ne crea spațiu pentru creștere si grijă, de a avea energie pentru pentru proiectele importante pentru noi. Alegând cu sens și înțelepciune ce vreau să fac, cunoscând-mi resursele și respectând limitele lor, pot avea grijă de mine, mă pot bucura de ceea ce sunt, rămând conectat și prezent, bucurându-mă și având grijă și de ceilalți. 

    Și da, este greu să mă aleg pe mine – când simt că relațiile depind de cât de mult dau, sau când nu știu ce îmi doresc, sau când mă simt vinovat să cer ceea ce am nevoie. Dar toate acestea sunt legate de mine și de cum interpretez realitatea din jur. Pentru limite sănătoase am întâi nevoie să îmi repar dureri și răni vechi, să pot sta cu liniște cu mine și cu cei din jur. 

    Și dacă vreți să învățați cum puteți înțelege pozitiv limitele, și de ce sunt mult mai mult decât să spun nu, vă invit cu drag și bucurie la cursul despre “Puterea rezilienței”, care are dedicată o întâlnire specială pentru asta, iar detalii găsiți aici. 

  • Curajul de a spune „nu”

    Curajul de a spune „nu”

    …Îi erau neplăcute întâlnirile simandicoase în care Bogdan primea câte un premiu. Astăzi, din nou, trebuia să treacă zâmbitoare printre șirurile de oameni ce veniseră să îl felicite pe soțul ei. Lumini puternice, zâmbete false, discuții superficiale. Erau o echipă, așa cum îi plăcea lui să spună, și avea nevoie de ea la brațul lui.  Nu existase discurs al lui în care ea să nu fie prezentă: “nu aș fi fost nimic fără soția mea”, “cariera mea nu ar fi exitat, dacă ea nu ar fi fost stâlpul de care să mă sprijin.”, “desi a renunțat la medicină să aibă grijă de copiii noștri, și mai ales de mine, comunitatea medicală ar trebui să îi fie recunoscătoare pentru toate rezultatele pe care echipa mea le-a obținut.” De fiecare dată și de fiecare dată. Și-a luat un pahar cu vin și a iesit pe terasă. Prin geamurile înalte, în sala strălucitoare, putea să-l vadă pe soțul ei cum se bucură și primește atenție, cum o caută cu privirea și cum din nou se lasă felicitat de persoane pe care abia le cunoaștea. Îi plăcea să creadă că nu are regrete pentru alegerile pe care le-a făcut. Avea o viață frumoasă, liniștită și generoasă. Și totuși, ceva îi lipsea. Dacă ar fi dat timpul înapoi, oare ar fi acceptat cu aceeași ușurință să lase medicina de-o parte? Ar fi putut să se reîntoarcă la profesia ei când copiii crescuseră și nu mai depindeau de ea. Bogdan a convins-o că nu era nevoie, el câștiga suficient, puteau călători și rămâneau apropiați dacă ea nu se supraaglomera cu o carieră care nu le-ar fi adus nimic. A făcut cum și-a dorit el, și pentru că ei i-a fost mai simplu să nu i se opună.  Și totuși, când își lua timp să se oprească, ceva îi lipsea. O irita lipsa asta, o neliniștea, ar fi vrut să nu o vadă, dar era acolo și o trăgea de mânecă…

    “NU” – Un cuvânt mic, minuscul, din două litere, ce provoacă frustrare și panică, dar pune limite și spus la timpul lui poate să elibereaze, să clarifice, să simplifice.

    Mulți ani și în multe relații pe care le avem poate fi o provocare să spunem “nu” la timp, autentic și cu grijă pentru ceea ce avem nevoie. Necazul când îți este greu să spui “nu” este că nu îți dai seama că ai această opțiune. Îți este firesc să accepți, să fii prezent, să ajuți, să repari, să stai la datorie. Aduni tensiune, furie, iritare, resentimente pentru că te decuplezi de ceea ce ești, de ceea ce ai nevoie sau de ceea ce îți dorești. Te bagi singur în jug, și tragi, și tragi, și când răbufnești, cei pe care îi vizezi sunt uimiți sau se supără. Este de neînțeles pentru ei de ce ți-ai luat mai mult decât poți face, și acum, într-o formă sau alta, îi respingi sau îi pedepsești. 

    Să spui nu înseamnă să îți asumi propria persoană, să știi ce ai nevoie, ce îți dorești, ce îți face bine și ce nu, să alegi, să experimentezi, să fii responsabil pentru viața ta, dar să tolerezi și disconfortul celui căruia nu îi dai ce are nevoie. Și peste toate, mai înseamnă si să ai încredere că relația voastra va supraviețui acestui “nu” al tău. 

    Ai învățat să nu te opui tocmai din teama să nu pierzi relații, iubire, atenție sau să nu fii pedepsit. Ești bun, ești apreciat când ești constant disponibil. “Sigur că da”, ar putea fi cel de-al doilea nume al tău. Și tocmai pentru că răbufnești când lucrurile devin copleșitoare, când ai adunat prea mult închei abrupt relații, pentru că trăiești cu impresia că orice ai face nu este destul. Când de fapt, a fost tot timpul la îndemâna ta, cuvântul acela, mic, minuscul, de care îți este teamă – “nu”. Poți trăi cu convingerea că îți trebuie o justificare solidă să spui nu, să îl explici. Dar “nu” este de fapt despre tine, despre cine crezi că ești și de cât de mult înveți să te vezi, despre curajul de a alege conștient, și de a-ți asuma consecințele alegerilor tale. Și dacă sunt relații care se încheie pentru că te-ai exprimat pe tine spunând “nu”, crede-mă pe cuvânt, nu ai pierdut nimic. 

    Asumă-ți așadar exercițiul de a sta cu tine, să te vezi, să te accepți și să poți să arăți asta și lumii largi, iar asta presupune câteodată să spui și “nu”. Simplu și cu curaj.


  • Limite sănătoase pentru relații sănătoase

    Limite sănătoase pentru relații sănătoase

    Limitele sănătoase pe care, ca adulți, învățăm să ni le asumăm, ne asigură o viață emoțională sănătoasă, dar și relații echilibrate, bogate și cu sens.

    Ce presupun însă limitele sănătoase?

    Limitele sănătoase sunt strâns legate de autonomia emoțională: mă cunosc, îmi asum valorile si nevoile mele, sunt responsabil pentru a-mi duce viața în acord cu ele. Grija de propria-mi persoană este în exclusivitate a mea, fără a pierde din vedere ajutorul pe care pot să îl primesc de la cei apropiați. Ajutor pe care pot să îl aștept numai în limita resurselor lor. În egală măsura am în vedere grija și ajutorul pe care eu pot să îl ofer, în limita resurselor mele. Ceea ce simt și cum răspund la ceea ce trăiesc are mai ales legătură cu mine, cu vulnerabilitățile și temperamentul meu, cu alegerile mele. Mă simt confortabil să împărtășesc despre mine, atât cât este necesar în funcție de intensitatea și greutatea relației.

    De ce sunt necesare limitele sănătoase?

    Limitele sănătoase mă protejează și mă ajută să am relații bune. Cunoscându-ma și fiind singurul responsabil de comportamentul meu, sunt predictibil, de încredere și stabil. Nici prea mult, nu mă dau cu totul, iar apoi să dispar ca un fum, nici prea puțin, nu mă închid sub carapacea mea, nu resping. Când sunt confortabil in limitele mele, pot să fiu autentic alături de cei dragi. Nu îmi este frică să spun nu, atunci când este cazul, și ca urmare nu stau la distanță de ceilalți pentru a nu fi invadat. Limitele sănătoase mă ajută să să nu pierd din vedere realitatea, astfel pot să evaluez onest situații mai puțin confortabile, să îmi asum bucata mea și să o rezolv.

    Se întâmplă însă să am limite prea laxe sau dimpotrivă prea rigide față de ceilalți. De ce am ajuns aici?

    Limitele laxe mă lasă cu totul la dispoziția celorlalți. Starea mea de bine, mulțumirea depinde de feed-backul pe care îl primesc de la cei apropiați. Nu știu cine sunt, unde încep și unde mă termin.

    Mama (sau soțul sau prietena) este mulțumit/ă de tine, ești și tu mulțumit/ă. Ai învățat că este periculos să îți dorești lucruri pentru tine, mai mult, dacă ai nevoi și dacă le exprimi, dacă îndrăznești să te ocupi de tine și nu de ceilalți te aștepți să fii pedepsit, rușinat, respins. Este un tipar profund, cu care ai crescut, de care poate uneori nu esti conștient/ă.

    Să spui stop nu reprezintă pentru tine o opțiune. Pentru că pierderea celorlalți este mai dureroasă decât pierderea ta.

    Lipsa limitelor vine și din relația cu părinți intruzivi, ce se identifică cu copii lor, care controlează și dictează, lipsiți de toleranță pentru abilitățile, felul de a fi sau visele copiilor lor, care îi indepărtează de ei înșiși. Mă adaptez făcând pe plac, sunt cu totul la dispoziția ta sau dimpotrivă, mă închid ca o scoică. Doar după gardul meu înalt mă simt în siguranță.

    …“M-am făcut medic, deși as fi vrut să fiu arhitect. Dar am ales până la urmă medicina, pentru că tata și bunicul au fost chirurgi renumiți. Am crescut cu conștiința faptului că numai medicina este o profesie completă. Nici nu se gândeau că puteam să aleg altceva. N-am putut să mă opun, mi-aș fi dorit să o fi făcut. Ei ar fi mândri azi de mine. Am avut succes, dacă succesul îl măsori în bani și reputație. Sau nu am avut succes, dacă succesul îl măsori în mulțumire și relații fericite. ”…

    Când îmi este greu să pun limite, fie pentru că nu știu unde sunt limitele mele, fie pentru că mă tem de consecințe, fac și dau mai mult decât resursele mele în momentul respectiv. Mă înfurii atunci, și pedepsesc sau închei relații, pentru că numai așa mă simt din nou în siguranță. Disconfortul meu ajunge astfel și mai mare.

    Să ies din acest tipar am nevoie să îmi asum ceea ce sunt, să învăț cum să accept și să tolerez nemulțumirea mea și a celor apropiați când ajung la o limită pe care o consider pentru mine esențială.

    Limitele rigide sunt un mod de apărare, de detașare pentru cei ce evită să fie răniți sau să cei care resping cu hotărâre să se simtă vulnerabili, pentru că rănile au fost în trecut mult prea dureroase. Ca o fortăreață bine închisă, par absenți, lipsiți de emoții, detașați de zbaterile lumii, cu convingeri fixe și clare, pe care se așează întreaga lor lume interioară. Orice fisură în fortăreața lor înseamnă haos, impredictibilitate, neliniște foarte mare.

    Acum am să vă invit să vă imaginați relația unui părinte care nu știe să pună limite cu copilul său. El, părintele, va fi când prea permisiv, când prea rigid, când prea iubitor, când prea furios. Inconsistent. Copilul va crește el însuși fără structură. În cazul unui părinte rigid copilul se va simți controlat, incapabil să găsească un mod de conectare emoțională cu părintele său, uneori copleșit, de multe ori neînțeles, singur sau respins.

    Avem nevoie așadar pentru noi, pentru copiii noștri, pentru relațiile sănătoase să învățăm care sunt limitele sănătoase.

    Cum pot învăța să pun limite sănătoase?

    În primul rând am nevoie să învăț să mă cunosc și să mă accept. Care sunt lucrurile în care cred, care mă definesc, care dau sens vieții mele, valorile mele? Ce îmi place și ce nu îmi place? Ce anume am nevoie de la mine și de la cei apropiați și cum exprim aceste nevoi? Cum am grijă de mine și cum mă simt cum când am grijă de mine? Apoi să îmi asum responsabilitatea vieții mele cu bune și grele. Să învăț când să spun nu, să experimentez în contexte diferite. Să închei relațiile toxice în care povestea este despre celălalt și niciodată despre mine. Să am curaj să îmi asum deciziile mele, să mă las văzut așa cum sunt.

    Și da, voi fi mai liber și voi avea alături persoane ce mă vor aprecia pentru ceea ce sunt, si mai puțin pentru ceea ce au nevoie.

  • Despre limite

    …flower-1283259_1280

    Era tristă, o tristețe grea, de pierdere infinită, pe care ar fi vrut să și-o plângă, să și-o aline ea cu ea însăși. A încuiat prudent ușa și s-a băgat în pat. S-a înfășurat bine în plapumă, a închis ochii și a încercat să se concentreze pe respirație. “Sunt la mine în cameră, ușa este încuiată, sunt în siguranță.” Corpul întreg îi era încordat ca un arc. A auzit cum cineva apasă clanța și încearcă să intre. Nimic. Ușa, neasteptat, s-a opus. A apăsat încă o dată, de data asta mai ferm. A urmat un ciocănit furios și clanța zgâlțâită isteric:

    – Domnisoară, descuie ușa imediat. Vreau să știu ce se petrece. Acum!

    Și-a oprit câteva clipe respirația, ca un câine care se retrage în el, poate nu o să-l mai atingă piciorul care îl lovește. Clanța parcă prinsese viață, se mișca în sus și în jos, nemultumită, acuzatoare.

    – Ana, sunt eu mama  ta, descuie imediat. Ce fel de comportament e astă?! Cât stai la mine în casă ușa ta trebuie sa fie tot timpul descuiată.

    Maică-sa începuse să țipe, aprope necontrolat, în timp ce isteric continua să încerce clanța.

    – Deschide, deschide acum!

    “Lasă-mă în pace, i-ar fi spus, lasă-mă-n pace. Vreau să fiu tristă, vreau să plâng cu mine, vreau să stau în liniște.”

    -Ana, nu ți-e rușine, ne aud toți vecinii, îl chem pe taică-tu, să știi!

    Se ridicase în fund pe pat și se uita ca hipnotizată la clanța vorbitoare. “Da, sigur, taică-su!”

    Înfăsurată în plapumă, s-a ridicat resemnată. Știa ce o să urmeze, plânsul ei, doar stii cât te iubesc, nu suport să știu că nu ești bine, eu sunt mai mult decât mama ta, sunt prietena ta, prietenele  își spun totul una alteia, îmi promiți să îmi spui totul despre tine, ești bine, este, nu-i așa că esti bine, sunt bine, sigur că da, niciodata să nu mai încui ușa, promiti, promit cum să nu.

    Vocea bâzâia isteric în continuare de partea celaltă a ușii.

    Pe noptieră, lângă pat, a vazut telefonul și căstile care atârnau din el. A întins mâna încet, și-a potrivit căștile în urechi și a pornit muzica. S-a ghemuit în pat, înfășurată în pilota ei călduroasă, cu muzica curgându-i în urechi. S-a întors în ea, îmbrățisându-și rana și tristețea cu căldură.

    Scandalul de la ușă, la un moment dat, s-a oprit, era la ea în cameră, în siguranță. Cel putin pentru un timp.

    …

    Limita ne defineste, avem început și sfârsit, ne putem conține și ne putem cuprinde.

    Echilibrul, binele, liniștea din noi vin și din capacitatea de a ști de unde până unde suntem, noi și cei de lângă noi. Se întâmplă adesea ca ceilalți să intre prea mult, față de nevoia noastră de siguranță, în spatiul nostru intim, fizic sau emoțional. Si o fac pentru că poate nu știm să îi oprim, nu putem sau desi crează disconfort, simtim că suntem datori să tolerem acestă acapare.

    Pot să stau în liniște cu mine, mă pot întoarce în spațiul meu interior când simt că pot opri intruzinea, când pot să spun stop – cu credința că acest lucru nu va rupe relația, că nu voi fi pedepsit sau pedepsită pentru asta.

    Învăț să stau cu mine pornind de la limitele mele fizice – imi cunosc corpul, îl iubesc, sunt atentă la ce imi spune și țin cont de asta. Îmi respect nevoile fizice de bine. Sunt în contact apoi cu vulnerabilitățile mele, cu rănile mele emoționale și exprim nevoi în acord cu acestea. Intru în relații care să ma susțină si pe care să le pot susține.

    Odată ce sunt în contact cu mine, sunt în siguranță între limitele mele, pot pune limite sănătoase și în relațiile cu ceilalți, limite care să nu fie despre distanță sau să fie prea laxe, adică să ma las înghitit/ă. Ci din contră, limite care să imi permită să exist articulat, alături de cei ce îmi sunt dragi, în care povestea să fie despre mine, despre el, despre ei și despre noi toti în egală măsura. Limite care să îmi ofere siguranța și bucuria propriei mele singurătăți, împreună cu linistea și confortul unei relației.