Etichetă: emotie

  • Seminar online – Cum previi și gestionezi momentele dificile din relația cu fiul tău

    Seminar online – Cum previi și gestionezi momentele dificile din relația cu fiul tău

    În ultima perioadă simți că nu te mai ascultă la fel. Deși momentele tensionate nu sunt neapărat multe, trăiești cu impresia că relația scârțâie. Ești în pană de idei.

    Știu că ai nevoie ca el să te asculte, dar vrei și să rămâneți apropiați. Pentru asta îți propun soluții clare în seminar.

    Adevărul este că nu ai primit nicicând informații clare despre băieți, si îți pare că ești mereu pe teren nesigur. 

    Ceea ce te doare cel mai mult nu este doar că nu te mai ascultă.
    Ci faptul că, în încercarea de a-l face să coopereze, simți cum relația se tensionează.
    Ai nevoie să fii eficientă, dar nu vrei să pierzi apropierea, iar asta este cel mai greu de dus singură.

    Distanța dintre voi nu apare brusc în adolescență. Se construiește în aceste momente în care treceți unul pe lângă celălalt.

    Acum este un moment bun să intervii, cât tensiunile sunt încă la început și relația răspunde repede la mici ajustări.

    Ce vei învăța în două ore (clar și aplicat)?

    Vom adresa situații cele mai frecvente si vei pleca cu instrumente care să te ajute să reduci tensiunile și să crești cooperarea cu fiul tău.

    Acesta nu este un workshop general de parenting, ci unul despre particularitățile emoționale și relaționale ale băieților — pentru că ceea ce funcționează în teorie nu funcționează întotdeauna în lumea lor.

    ✓ ce se întâmplă cu el când pare că nu te ascultă
    ✓ cum oprești luptele de putere înainte să escaladeze
    ✓ cum pui limite ferme, fără să tensionezi inutil relația
    ✓ cum obții cooperare fără insistență și control
    ✓ ce funcționează diferit la băieți față de fete
    ✓ două intervenții simple pe care le poți aplica imediat
    ✓ cum construiești siguranță reală

    De ce se întâmplă asta?

    Trebuie să știi că multe dintre momentele intense nu sunt neapărat despre neascultare, ci despre felul în care funcționează lumea băieților. Ei procesează frustrarea, autoritatea și limitele diferit.

    Când nu înțelegem asta, ajungem să insistăm mai mult, să explicăm mai apăsat, din grijă și din dorința de a-i proteja.

    Această presiune duce la opoziție, amânare sau retragere.

    Cine sunt eu:

    Sunt Corina Dobre, psihoterapeut. Lucrez de peste 10 ani cu mame și băieți, în situații exact ca ale tale.

    Văd des câtă presiune, vinovăție și oboseală se adună în aceste momente , și cât de repede se poate regla dinamica atunci când mama înțelege ce se întâmplă în lumea fiului ei.

    Acest seminar este construit din experiența reală din cabinet, nu din teorii generale.

    Ce spun mamele cu care lucrez:

    „Pentru prima dată am înțeles ce se întâmplă cu el și de ce reacționează așa.”
    „Nu mai simt că mă lupt cu el ca să coopereze.”
    „Mi-am dat seama că nu sunt eu problema și mi s-a luat o greutate de pe umeri.”
    „Înțeleg mai clar ce să fac în momentele în care explodează.”

    Pentru cine este workshopul:

    Workshop-ul acesta este pentru tine dacă:

    • îți este teamă că, dacă nu intervii acum, îi va fi mai greu mai târziu
    • vrei să știi că limitele pe care le pui chiar îl ajută
    • simți că luptele de putere nu duc nicăieri
    • îți dorești să îi fie bine, fără să transformi relația într-o confruntare permanentă

    Este un workshop despre relație, reglaj și cooperare reală. Pentru mame care vor să înțeleagă lumea băieților și să crească împreună cu fiii lor.

    Detalii organizatorice

    📍 Când: Marți, 10 martie, ora 18:00 (2 ore)
    💛 Cost: 250 lei / 200 lei dacă vii cu o prietenă
    📍 Unde: Online – vei primi linkul de Zoom după confirmarea plății

    Plata se face prin transfer bancar în contul:
    IBAN: RO60INGB0000999905213969
    Beneficiar: Corina Dobre – Cabinet de Psihologie
    Te rog să menționezi la detalii plată: Nume + Workshop 10 martie.
    Locul este confirmat după validarea plății.

    Dacă simți că vrei mai puțină tensiune și mai multă apropiere, te aștept cu drag la seminar.

    Dacă ai ajuns până aici, e limpede că relația cu fiul tău este extrem de importantă pentru tine.


  • Dincolo de absență: Cum să identificăm și să depășim rana neglijării emoționale

    Dincolo de absență: Cum să identificăm și să depășim rana neglijării emoționale

    Ducem cu noi de-a lungul vieții dureri, unele vizibile, evidente, altele ascunse, și care, chiar și fără să le cunoștem, ne amărăsc existența. Grija primită fără conectare și căldură sau rana neglijării emoționale este una dintre cele mai subtile și greu de identificat. Este adesea dificil de pus în cuvinte, pentru că povestea ei este despre ce a lipsit, despre ce nu a fost suficient, despre ce nu am avut ocazia să cunoaștem.

    Când îți lipsește ceva, e greu să îți imaginezi cum ar fi fost să crești cu tot ce ai fi avut nevoie – prezență, compasiune, acceptare, înțelegere și sprijin. Simți că ai pierdut o parte din tine, poate cea mai importantă, și nu știi ce să faci cu golul ce a rămas. Poți să fugi de el sau poți încerca cu disperare să îl umpli.

    Care este povestea neglijării emoționale? Este povestea lipsei de prezență. Cum mi-a spus odată o adolescentă, “Mama îmi aruncă doar o privire când îi vorbesc, în rest este concentrată pe telefon sau laptop și îmi răspunde doar cu ‘îhm, îhm’. Mă simt ca o fantomă lângă ea.” Copiii au nevoie ca râsul lor să vibreze în sufletele părinților, ca tristețea și disperarea să le fie întâmpinate cu căldură și compasiune, iar lacrimile lor să fie șterse de adulți înțelegători, nu să se usuce singure. Frica lor ar trebui să fie acceptată ca orice altă emoție și transformată, prin prezența sigură și stabilă a părinților, în lecții valoroase de viață. Iar furia, acea furie greu de controlat, ar trebui să fie o flacără care se poate transforma în energie, curaj și exprimare a propriei personalități.

    Fiecare copil are nevoie să știe că este important, iubit și văzut ca o personalitate de sine stătătoare. Atenția, grija si la nevoile emoționale și conectarea autentică, profundă, de la suflet la suflet, a părinților cu copiii lor le dau acestora șansa neprețuită de a-și aduce firesc lumea interioară în realitatea de zi cu zi. De a fi ei înșiși, valoroși cu tot ceea ce au. Rana neglijării emoționale presupune lipsa tuturor acestor lucruri: nu este nimeni să te vadă, să te ghideze să te cunoști și să te descoperi, să se bucure de ceea ce ești tu, nu de ceea ce își proiectează părinții tăi despre tine.

    Cum pot identifica ca adult rana neglijării emoționale?

    1. Un prim semnal este acela că îți este greu să spui cine ești, să povestești despre tine, pare că nu te cunoști, că nu te poți vedea: ce îți place și ce nu, care sunt lucrurile în care crezi. Nu neapărat negativ, dar pur și simplu te simți deconectat de propria-ti persoană. Te identifici mai degrabă cu rolurile pe care le ai de îndeplinit. Dacă asta este situația, ia-ți timp, gândeste-te, notează-ți și cercetează-te: care sunt lucurile în care crezi? care sunt punctele tale tari? care îți sunt dimpotrivă, punctele slabe? ce te bucură/întrisetază/sperie? ce apreciază prietenii/familia la tine? ce te motivează cu adevărat? ce anume te face să te trezești dimineața cu entuziasm?
    1. Nu știi cum să îți pui nevoile în cuvinte, iar adesea îți este greu să le identifici. Care este legătura dintre neglijarea emoțională și exprimarea nevoilor? Dacă un copil simte frică, rolul părintelui este acela de a-l consola și asigura că totul este în ordine, astfel încât copilul să înțeleagă că nevoia sa de siguranță și securitate este validă și importantă. Pe măsură ce aceste experiențe se repetă în timp, copilul dezvoltă un vocabular emoțional și o înțelegere adecvată a propriilor nevoi. Ce se întâmplă când aceste interacțiuni lipsesc? Copilul învață că trăirile sale sunt nepotrivite, prin urmare nevoile lui sunt improprii, nu își au rost. Și pentru că lumea așa cum o învață este aceea pe care i-o explică părinții lui, copilul încearcă din răsputeri să fie conform cu ce se așteaptă de la el. Învață să își nege nevoile, dezvoltă mecanisme prin care își ignoră emoțiile. Dacă te identifici în această descriere, încearcă să îți dai timp să obesrvi ce poveste spun despre tine emoțiile tale? Sau si mai bine, care sunt emoțiile pe care îți dai voie să le exprimi? Care sunt acelea care ți se pare inacceptabile? Care sunt nevoile pe care emoțiile tale, acceptate sau nu, încearcă să ți le arate? 
    2. Al treilea semn al unei răni de neglijare emoțională este frica de dependență. Tocmai pentru că au învățat că nu este nimeni acolo când au nevoie sau au fost pedepsiți pentru nevoile lor, singura soluție a devenit aceea de a se descurca pe cont propriu. Sunt persoane care au repulsie față de nevoia de a depinde de cei apropiați. Dacă ceri ajutorul ești slab, neputincios, o emoție aproape de netrăit. Nu ai nevoie de nimeni, nu îi esti nimănui dator, te poți descurca singur. Și din păcate așa rămâi, singur. Nu suntem însă insule izolate, avem biologic nevoie să simțim că suntem parte din relații, că dăm și primim, un flux ce ne ține conectați cu ceilați, dar și cu noi înșine. Este estențial să păstrăm în minte, ca adulți nu mai suntem în același loc în care binele nostru depindea numai de răspunsul părinților. Avem resurse să ne îngrijim de noi înșine, dar si să ne alegem oameni alături de la care cu siguranță putem primi. Nu perfect, nu totul de la o singură persoană, dar fiecare ne dă câte o bucățică din ceea ce este. Și este treaba mea de adult să le adun, în funcție de resursele celor apropiați mie – căldura de la prietena cea mai bună, suport de la soț sau partener/ă, înțelpciune de la prietena din facultate, aventură de la amica/amicul din liceu și tot asa. 
    3. Sunt persoane care resimt această rană fizic, ca un gol în stomac sau în piept. Alții o trăiesc mai mult ca pe o amorțeală emoțională. Poți avea o senzație generală că îți lipsește ceva ce toți ceilalți au sau că ești în afara și privești din afară. Ceva nu îți pare că este tocmai în regulă, dar îți este greu să definești ce anume. Te simți în multe momente într-un fel separat, deconectat, ca și cum nu te bucuri de viață așa cum ar trebui.

    Ca să închei, căci iar m-am lungit, te invit să îți iei timp și să te așezi cu tine: ce mă bucură din ceea ce am astăzi: oameni, realitate de zi cu zi? pentru ce pot să fiu recunoscător/e? cum pot învăța să mă am în grijă așa cum nu au făcut-o părinții mei, cândva, demult? cine sunt astăzi mai mult decât copilul însingurat de atunci? 

    Fii bun cu tine și umpleți sufletul așa cum nu au știut părinții tăi să o facă!

  • Controlezi sau ești controlat?

    Controlezi sau ești controlat?

    Am scris aici despre control: comportamentele de control dintr-o relație si de ce ajunge o persoană să controleze sau să se lase controlat/ă. 

    Controlul este dureros, sufocă și lipsește de bucurie relațiile și experientele. Avem nevoie să înțelegem ce trăim pentru a putea schimba acolo unde este necesar și astfel să ne dăm voie să ne fie mai bine, nouă și celor dragi nouă. 

    Cum poti sa verifici dacă controlezi în relație? Iată câteva exemple:

    • Simți nevoia să iei toate deciziile din relație, de la lucruri mici, la decizii mari. Si chiar dacă nu sunt la tine de hotărât, te implici și îți spui vehement părerea, te superi dacă opinia nu îți este luată în considerare, nu ai nici o încredere că partenerul poate decide competent.
    • Te superi, te infurii dacă partenerul nu îți face pe plac, dacă nu acționează conform indicațiilor, nevoilor, așteptărilor tale. Încerci să readuci lucurile la starea inițială, aceea în care tu esti la butoane.
    • Verifici fecvent ce face, unde este partenerul tău și cu cine.
    • Verifici conturile de email, de social media, telefonul, mesajele partenerei, fără ca ea să știe
    • Critici și minimizezi adesea – cum arată, ce mănâncă, reușite, opinii, comportamente diverse: de la cum gătește până la prietenii cu care se vede. Nu ești atent/ă la ce își dorește celălalt, adesea ți se par prostii sau prea puțin importante, iar când el sau ea se supără, ești si mai supărat.
    • Îi spui/impui/controlezi cum să se îmbrace, cum să arate, cum să vorbească
    • Învinovățești pentru lucruri care nu sunt în controlul ei/lui – “Ar fi trebuit ca mama ta să ne sune de ziua copilului! De ce nu a facut-o? Daca mai vorbești cu ea înseamnă că nu îți pasă de mine!”
    • Îl/o bombardezi cu complimente, cadouri, grijă, nu te dai înapoi de la nimic pentru a-i face pe plac, fără ca acest lucru să fie așteptat de celălalt, adesea este chiar copleșit, iar când el/ea nu îți răspund cum te-ai aștepta, îți retragi toate comportamentele “iubitoare”. Devii rece și indisponibil. 
    • Încerci să controlezi emoțiile partenerului/partenerei, îi spui ce și cum ar trebui să simtă.
    • Îți este greu să fii parte dintr-o echipă, să lași spațiu si celorlați, să te adaptezi la nevoile si opiniile celor din jur.
    • Ameninți și dai ultimatumuri ca lucrurile să se întâmple așa cum îți dorești.

    Dacă recunoști unele dintre aceste comportamente, este probabil să controlezi în relație. Ce poti face? Primul pas, după cum știm, este acela de a recunoște că ai o problemă, de a-ți lua spațiu, cu înțelepciune și grijă pentru cei dragi, să înțelegi ce se întâmplă și care sunt consecințele pe care până acum nu le-ai văzut asupra relațiilor tale, a modului în care te gestionezi pe tine. 

    Când ai învățat să controlezi și de ce? Cum se simte când ai control și când nu? Cât de importante sunt opiniile, dorințele nevoile celorlalți, așa cum le exprimă ei, nu cum le anticipezi tu? Cum faci față la emoțiile grele ale celor dragi? Cât de mult îți asumi emoțiile tale, de neliniște sau furie și cât le pui în cârca celor dragi?

    Pentru cei din jur este o povară o persoană atât de lipsită de încredere încât controlează constant, iar efectul cel mai clar este că ceilalți se îndepărtează sau îi îndepărtezi, sunt adesea tensionați, se  poartă cu tine ca și cum ar călca pe coji de ouă. Le este greu să te oprească și încearcă să anticipeze ce ai nevoie. Uneori renunță să mai aducă în discuție ce vor și de ce, mai bine să fie liniște, să te lase să faci cum știi tu. 

    Avem nevoie în relații, fiecare dintre noi, de intimitate emoțională, să fie loc pentru ceea ce avem bun și mai puțin bun, controlul vine și șterge, anihilează autenticitatea, libertatea, echilibrul. Relația rămăne ca o cochilie goala. Și dacă în relație cu partenerul mai întâlnești ceva opoziție, controlul este cel mai greu de dus de către copii, iar consecințele pentru sunt dureroase pe termen lung.

    Cum se simte când trăiești controlul într-o relație? Iată și pentru partenerul controlat o listă cu exemple:

    • Te simți neliniștit/ă sau tensionat/ă în jurul partenerului
    • Cauți constant aprobarea sau permisiunea partenerului
    • Te îndoiești de propriile abilități sau competențe atunci când vine vorba de luarea deciziilor
    • Eviți conflictul sau confruntarea pentru a menține liniștea, renunțând la ce este important pentru tine
    • Te simți vinovat/ă sau responsabil/ă pentru emoțiile sau acțiunile partenerului
    • Ești deconectat sau confuz cu privire la  propriile dorințe și nevoi 
    • Te simți izolat sau singur, deoarece partenerul controlează cu cine și cum îți petreci timpul
    • Mergi pe vârfuri să nu îl/o enervezi.

    Dacă te recunoști în acestă categorie, ai cu siguranță nevoie să înveți despre tine, despre ce este important pentru tine, ce anume te definește si cum să stabilești limite pentru a rămâne autentic cu ceea ce ești. Merită să te întrebi cum ai învățat să te lași controlat și de ce anume îți este teamă dacă nu lași de la tine. Vestea proastă este că dacă tu nu înveți să pui limite, să exprimi cu subiect și predicat care îți sunt nevoile și să rămâi ferm/ă, partenerului tău îi va fi greu să lase distanțe, chiar dacă își propune.

    Opusul controlului este flexibilitatea, iar al submisivității este autonomia. Cu răbdare fiecare dintre voi le poate poate deprinde și astfel relația voastră să devină mai bogată. 

    Și ca să fac lucrurile si mai complicate, sunt multe relații în care unul dintre parteneri este clar cel ce controlează, iar celălalt cel controlat. Se întâmplă însă frecvent să fim pe rând cel ce controlează sau cel controlat, ca într-un joc cu scaunele muzicale. Avem nevoie să învățăm amândoi ce presupune autonomia emoțională și cum pot să îi fac loc și celuilalt, să fim adulți egali unul lângă celălalt. 

  • Cum îți crești băiatul să ajungă un bărbat bun

    Cum îți crești băiatul să ajungă un bărbat bun

    Timpurile s-au schimbat dramatic. Rolurile barbatilor si ale femeilor sunt in continua negociere. Ca terapeut și mamă de baieti m-am intrebat adesea care va fi rolul lor și locul lor in societate, cum isi vor gasi sensul ca bărbați?

    Cum este sănătos să îi crestem, astfel incat sa fie mandri de ei, sa creasca barbati verticali, echilibrati, constienti si multumiti de ceea ce sunt? Stim cu totii, si nu numai din studii si carti, ca baietii sunt biologic diferiti de fete, au, prin urmare, si nevoi diferite. Aceste diferente nu inseamna ca unii sau ceilalți sunt mai buni sau mai puțin buni.

    De ce au nevoie baietii nostri?

    La gradinita, acasă sau la școală, baietii au nevoie de spatiu mai mult, au nevoie sa se miste, au nevoie de prieteni pe care sa se bazeze, cu care sa se joace – de-a luptele, sa concureze in sporturi de echipa, sa construiasca, sa inventeze jocuri si provocari, sa exploreze, sa se loveasca, sa cada si sa se ridice.

    Baietii nostri au nevoie de modele masculine in viata lor. Din pacate, parintii nu se mai pot sprijini pe comunitate pentru cresterea copiilor, iar tatăl, bunicul raman printre putinele modele masculine din viata unui baiat. Baietii nostri cresc, in cea mai mare parte a timpului, intr-un mediu exclusiv feminin, care cel mai adesea cu greu intelege si accepta nevoile lor diferite.

    Baietii au nevoie sa invete despre ei insisi, sa poata vorbi despre asta, sa stie care le sunt visurile, sa stie ce pot sa facă, ce le este greu si ce le este usor,  ce ii bucura.

    Parintii neglijeaza discutiile cu baietii, ii lasa singuri cu fricile si intrebarile lor. Le transmit de multe ori ca a fi puternic inseamna sa nu simti. Noi, femeile din viata lor, le cerem, sa inteleaga si sa vorbeasca despre emotii, sa fie vulnerabili, adesea însă nu ii invatam cum sa o faca.

    In egala masura, baietii nostri au nevoie sa invete ca sunt importanti pentru comunitate, iar acest lucru le va da sens si o viziune. Munca este importanta si mai ales munca recompensata cu un scop. Parintii, mamele mai ales, isi feresc baietii de munca. Este pacat, pentru ca astfel ii invata ca nu pot sa faca fata sau ca li se cuvine ca altii sa faca pentru ei. Le iau puterea de a construi, de a fi mandri de ei insisi.

    Baietii nostri au nevoie sa invete sa trateze femeile din viata lor cu respect, iar raspunderea acestei educatii le revine in egala masura ambilor parinti. Modelul relatiei lor va fi hotarator pentru cum va creste fiul lor. Un tata care isi trateaza cu respect sotia, o protejeaza, primeste cu bucurie ceea ce ea ii ofera, o mama care primeste protectia sotului ei, care este calda si se bucura de cuibul ei sunt modele bune, sanatoase pentru cum fiul lor va integra modelul de feminitate si masculinitate.

    Baietii au nevoie de o relatie calda, empatica cu mama lor, o relatie in care mama sa stie cand sa se retraga sa isi lase fiul sa exploreze, dar sa fie prezenta cand el are nevoie de sprijin emotional. Este important ca mama sa isi rezolve singura propriile vulnerabilitati, iar fiul ei sa nu fie un paratrasnet sau un pansament pentru ea.

    Tatal este evident important pentru cum crește un băiat. Lui îi este mai la îndemână sa stabileasca un sistem coerent de reguli, sa puna limite, fara sa ii taie aripile. Daca mama îi poate oferi fiului ei cu mai multă ușurință acces spre lumea interioara, la căldura casei, tatăl este cel care il poate duce pe baiat spre lume, spre provocarile si recompensele ei. Un tata absent sau un tată critic îi ingreuneza fiului lui legatura cu exteriorul, cu lumea largă.

    Zilele ce vin vor fi mai buna daca vom avea intelepciunea sa crestem fete si baieti care sa stie ca masculinitatea si feminitatea reprezinta esenta fiintei lor, ca bucuria vietii vine si din acceptarea rolului si sensului fiecaruia.

    Articol scris pentru ziare.com.

  • Când am încredere

    Când am încredere

    Oricât de mult imi place de tine, putem avea o poveste comună numai dacă și tu îți dorești. Relațiile, oamenii sunt ținuti laolaltă în primul rând de dorința de a fi împreună. După pasul deciziei, al apropierii, consistența, greutatea legăturii dintre mine și celălalt este dată și de încredere.

    Loialitatea, deschiderea, grija, empatia, compasiunea, asumarea, capacitatea de a fi prezent sunt cărămizi care puse una lângă cealaltă construiesc încrederea.

    O relație crește, funcționează în limita încrederii celor doi unul în celălalt și în ce ar putea construi împreună.

    Mă pot apropia de tine, mă pot dezvălui, îți dau și primesc atât cât încrederea dintre noi îmi permite. Am încredere când știu că mă asculți, că lumea mea are loc alături de lumea ta în viața noastră comună.

    Am încredere când știu că mă cunoști, ce îmi place, ce mă doare, ce am fost, ce sunt și ce aș vrea să fiu.

    Am încredere când am nevoie de tine și ești acolo, lângă mine.

    Am încredere când mă lași să te cunosc, cu toate ale tale, bune și nu numai, momente de strălucire, dar și greul pe care l-ai îndurat.  Când știu ce te bucură, dar și de ce îți e temă, când mă chemi să te ajut și primești ceea ce am să îți dau.

    Am încredere când știu că pot și eu și că poți și tu să ducem discuțiile grele dintre noi.

    Învăț să am încredere în tine și tu înveți să ai încredere în mine. Încrederea crește sau dimpotrivă, încrederea se pierde.

    De ce unii oameni au încredere cu ușurință, iar altora le este mai greu?

    Tiparele comportamentale și emoționale, convingerile fiecărei persoane sunt influențate de două categorii de factori – cei biologici și cei determinati de mediu (cultura, experiențele pe care le-am trăit, contextul social)

    Sunt oameni căroa le este biologic mai ușor să aibe încredere, altora mai dificil. Hormonul încrederii, după cum arată studiile este oxitocina. Același hormon care ne face săm fim mai empatici,mai iubitori sau mai generoși. Testosteronul, hormonul masculinității, influențează încrederea, dar în sens negativ.

    Stresul crescut este deasemenea un inhibitor al secreției de oxitocină, și de aici al nivelului de încredere (Zak, 2010).

    Dacă oxitocina influentează biologic încrederea, care sunt comportamentele care cresc încrederea? Gottman, ca urmare a cercetărilor sale cu cupluri în relații mai vechi sau mai noi, sugerează că încrederea se formează zi de zi și din interacțiuni mici – sunt atent, observ ce are nevoie partenerul meu, renunț la ceea ce am eu de făcut, și mă întorc spre el – „sunt aici, poți conta pe mine.” Este ca și cum ai trece pe lângă o ușă întredeschisă, observi cu coada ochiului ce se întâmplă în spatele ei și alegi să te implici, să o deschizi larg și să pășești în lumea celuilalt și construiești încrederea sau dimpotrivă, treci mai departe, indiferent.

    Ceea ce el a identificat ca fiind important în construirea încrederii este acordajul emoțional: sunt conștient de emoția pe care o trăiești, pot să tolerez opinia ta, chiar dacă este diferită de ceea ce simt eu, încerc să te înțeleg, răspund cu empatie, fără să fiu defensiv.

    Dar care sunt contextele care ne afectează încrederea? Abuzul, fizic și emoțional, distruge filonul încrederii, uneori iremediabil. Trăit de la vârste mici, abuzul îți destructurează realitatea. Părinții, cei pe care ar trebui să te spijini necondiționat, sunt cei de care trebuie să te protejezi. Înveți că lumea nu este un loc sigur, nu poți să mai ai încredere. Abuzul emoțional – critica, controlul, manipularea- poate fi uneori mai subtil și mai toxic decât cel fizic. Am scris despre tiparul de abuz aici, și despre modul în care el ne influențează viața.

    Cum știu însă că un partener este de încredere?

    Paul Zak ne propune următoarele: Sunt persoanele care te suțin să crești, să te dezvolți, care exprimă recunoștință și vorbesc despre ceea ce ai bun, care își asumă riscuri împreună cu tine, care împărtășesc despre sine și cer ajutorul, au propriile momente de vulnerabilitate, care investesc timp și resurse în relația voastra, nu controlează, te susțin să fii autonom.

    Dacă vreți să aprofundați tema despre încredere John Gottman scrie pe larg despre acest subiect în “The Science of Trust: Emotional Attunement for Couples”. Paul Zak are tradusă la noi cartea: “Molecula Morală”, la editura Humanitas.

  • Detașarea emoțională

    Detașarea emoțională

    Te întorci acasă după încă o zi grea. La muncă, de ceva timp, situația este complicată, te neliniștește viitorul, te învinovățești pentru trecut, ai obosit.  Trăiești sentimente amestecate, de furie, neputință, îngrijorare. Te-ar ajuta să te poți sprijini, să povestești, să simți că cineva te înțelege, să dai jos, chiar și pentru o clipă, bolovanul pe care îl duci în spate: “Da, dragul meu, sunt aici și te ascult, îți este greu, pot să văd asta.” Ești în siguranță. Partenerul/a nu este copleșit de ceea ce trăiești. Este prezent. Poți să te lași o clipă sau două în grija lui, să îți tragi sufletul, să te întorci apoi la responsabilitățile tale, la drumul tău și ocolișurile lui.

    Dar nu întotdeauna lucrurile stau astfel – “Poate este momentul să îți schimbi jobul” ar putea să îți răspundă. Sau “Cred că exagerezi, ești prea sensibil/ă”, “Nu înțeleg de ce faci atâta caz, ți-a făcut la fel și anul trecut, cum să fii uimit?”, “Nu îi arăta că ești slab, acționează și tu în forță.”, “Nu mă interesează ce ți s-a întâmplat, ti-am spus de mai multe ori părerea mea și nu ai ținut cont de ea, este un subiect pe care aș vrea să nu îl mai aduci în discuție.” Ceea ce tu trăiești este prea mult pentru el/ea. Ai senzația că te lovești de un zid. Ești perplex, năucit, singur. Îl simți pe cel de lângă tine la distanță, aștepți de la el/ea căldură, iar căldura este singurul lucru pe care nu ți-o poate oferi. Nu știe cum, nu înțelege de ce. Cu cât îi ceri mai multă alinare emoțională, cu atât te respinge mai tare. Este blocat. Pune un scut între voi, se detașează. Detașarea emoțională este în mod evident pentru el/ea o formă de apărare. Emoțiile și tumultul lor sunt periculoase, să simtă tristețea sau neliniștea ta, poate milă sau compasiune sunt semne de slăbiciune, iar să fii slab este periculos. Se retrage, îl simți cum pleacă.

    Când emoțiile sunt copleșitoare, durerea prea mare, detașarea emoțională poate fi una din soluțiile  de adaptare pe care mintea o alege.

    Mi s-a întâmplat de multe ori ca drumul să mi se intersecteze cu oameni ce păreau împietriți. Adunați în ei înșiși, retrasi, la distanță parcă de toti cei din jurul lor. Rațional prezenți, emoțional însă absenți, închiși sub propria lor carapace.

    Detașarea emoțională, ca toate apărările pe care mintea noastră le-a învățat își are originea în trecut. Un copil trăiește și arată o gamă largă de emoții – plânge când mama pleacă, de frică sau de furie, se agită când este nelinștit de oamenii noi pe care îi întâlnește, se retrage când nu reușește să își facă prieteni, aleargă în colo și încoace de bucurie. Acum învață să spună și să înțeleagă ceea ce simte – frică, furie, tristețe, rușine, entuziasm. Părintele este cel care îi primește emoțiile, îl sprijină să le poată înțelege. “Ah, am văzut că te-ai întristat când Mihai nu s-a jucat cu tine!”, iar copilul plângând își găsește refugiu în brațele mamei. Imaginati-vă însă un adult rece, distanțat, mai mult, furios de deranjul pe care emoțiile copilului îl provoacă: “Termină cu prostiile astea, ți-am spus să nu te mai joci cu el.”, “Adună-te, mă faci de râs, se uită tot parcul la noi.” Copilul rămâne împietrit cu lacrimile uscându-se singure. Un exemplu de o clipă, o interacțiune numai, multiplicați-o însă la toate celalate momente în care copilul are nevoie de părintele lui, iar acesta îl abandonează sau îl respinge, este rece, indisponibil. Copilul învață acum cât de inadecvat este să ceri sprijin, să aștepți să fii înțeles, să arăți ceea ce simți. Toate acestea înseamnă să fii slab, ba mai mult, vei fi pedepsit, în nici un caz nu vei primi ajutor, iar dacă tu nu ai primit sprijin atunci când aveai nevoie, dacă te-ai descurcat singur când erai atât de vulnerabil, de ce să îl oferi? Nu ar trebui toată lumea să se descurce, dacă tu ai facut-o? Fiecare este pe cont propriu. Părinții intruzivi, care controlează excesiv, sau părinții copleșiti de propriile lor emoții, care își trăiesc viața prin copil, incapabili să se organizeze pe sine pot fi deasemenea un mediu toxic in care copilul să învețe să se detașeze de ei și astfel de ceilalți și de sine însuși.

    Din frica de a nu mai simți durerea, de respingere sau de abandon, de a nu mai fi copleșit cu emoții care nu sunt ale lui, mintea ia distanță, de context și de emoțiile lui. Pare că se împietrește, se inchide ca într-o fortăreața. Este ca și cum cel care a învățat detașarea emoțională și-ar anestezia trăirile, incapabil să se conecteze cu sine și cu ceilalți.  Îl simți într-un vid emoțional. Ironia, cinismul, raționalizarea excesivă, nevoia exagerată de a controla mediul și pe cei apropiați, respingerea până la anihilare a oricărei exprimări a disconfortului fizic sau emoțional sunt toate comportamente specifice unei persoane detașate emoțioanal.

    Paradoxal, deși are nevoie de relații calde în care să se regăsească, nu știe cum să și le construiască. Emoțiile unei relații crează haos, iar haosul este periculos. Îi îndepărtează pe cei care ar vrea să îi  fie alături, pentru că orice apropiere este terifiantă, simte că îl sufocă. Suferința si durerea abandonului sau a respingerii le trăiește din nou și din nou cu fiecare relație eșuată. Golul emoțional este foarte apăsător, uneori dureros, trebuie însă cumva umplut. Și atunci pot fi la îndemână diverse comportamente toxice – munca multă, alcoolul, mâncarea, jocurile de noroc. Caută și menține senzații prin care să simtă că trăiește, încearcă să transforme realitatea în ceva suportabil, în controlul său.

    Cum este să trăiești alături de o persoană detașată emoțional? Este o relație care pentru tine crează confuzie. Știi că te iubește, ați construit împreună, te-a scos din multe greutăți, ai învățat că te poți baza pe el/ea dar ai momente când ai nevoie să îți fie alături, și pur și simplu dispare. Ca într-un spectacol macabru de magie, ai rămas singur. Îți trântește zgomots ușa în nas, și cu cât bati mai tare în ea, cerându-i ajutorul, cu atât mai repede auzi lacătele cum se zăvorăsec în urma lui. Nu ai decât să te liniștești, să ai singur grijă de tine. Lacrimile tale astăzi, se vor usca singure, așa cum ale lui s-au uscat in copilărie. Tu ești rănită, poate furioasă sau foarte tristă, iar el copleșit, blocat în propria-i neputință. Și pentru că a fi slab și neputincios este inacceptabil, persoana detașată emoțional se va întoarce cu furie, și în felul acesta va recăpăta controlul. Ești de vină pentru că ai nevoie de el, pentru că îi arăți că de fapt este vulnerabil, pentru că simte din nou panica de a nu știi ce să facă cu emoțiile lui și ale tale.  Când tensiunea se amplifică, nu vezi altă soluție decât să recunoști că ai exagerat, ca de obicei, îți ceri scuze pentru slăbiciunea ta, iar după un timp, când lucrurile par a se mai fi liniștit începe să se apropie din nou de tine. Vă reconectați, atât cât poate. Trist și dureros.

    Persoanele detașate emoțional, deși își doresc relații pline de sens și vitalitate, renunță foarte rar la carapacea pietrificată pe care și-au construit-o vreme atât de îndelungată. Poate teama de pierdere, suferința pe care o provoacă celui apropiat, durerea propriei lor depresii să fie motivele, breșa în zidul solid, care să îi împingă spre schimbare. Dacă sunteți într-o relație cu o astfel de persoană vina, inadecvarea, singurătatea pot fi greu de dus. Drumul însă măcar spre o ameliorare poate fi extrem de dificil, iar în acest caz terapia, de cuplu sau individuală, este una din soluțiile de mare ajutor.