Etichetă: emotie

  • „De ce el? De ce ea?”

    de-ce-el-de-ce-ea-cum-sa-gasesti-dragostea-adevarata-intelegandu-ti-tipul-de-personalitate_1_fullsizeEste în natura omenească să căutăm tipare, să înțelegem cum anume funcționeză mintea noastră, ce ne determină comportamentele, alegerile, să putem anticipa dacă și cum vom acționa. Helen Fisher, antropolog și-a propus să găsească o explicație pentru modul în care ne alegem parteneri, ce anume ne determină să ne îndreptăm spre un anumit tip de parteneri. Cartea “De ce el? De ce ea?” își propune să ofere răspunsuri în acest sens.

    Personalitatea, așa cum o definesc psihologii, este alcătuită din două tipuri distincte de trăsături principale – sunt trăsăturile care țin de caracter, care sunt influențate de contextul în care ne naștem și creștem, repsectiv de relațiile cu părinții, de valorile și pasiunile acestora, și nu în ultimul rând de influența culturală a grupului, și sunt trăsăturile care țin de temperament, respectiv acele înclinații bilogice înnascute, care pe parcursul vieții se transformă într-un tipar al modului în care gândim, simțim și ne comportăm. Helen Fisher, în urma a numeroase cercetări, descrie temperamentul ca fiind încadrabil în patru categorii, iar aceste categorii sunt determinate, în principal de modul în care se secretă și ne influențează patru hormoni – dopamina, serotonina, testosteronul și estrogenul.

    Cele patru tipuri de personalitate, ca urmare a influenței celor patru hormoni sunt: exploratorii – cei care au anumite gene din sistemul dopaminei, cei care au moștenit anumite gene în sistemul serotoninei sunt constructorii, conducătorii au legătura cu secreția de testosteron, iar negociatorii cu cea de estrogen.

    Exploratorii sunt caracterizati de energie, creativitate, optimism, entuziasm, constructorii  sunt descriși ca perseverenți, loiali, respectă regulile și adevărul, conducătorii sunt atenți, analitici, exacți, reținuți, îndemânatici cu aparatele, pricepuți la sisteme matematice și care se bazează pe reguli.

    Negociatorii, cei care așa cum Fisher spune “prezintă o activitate intensă a estrogenului”, au o vedere de absamblu, adică “fac legături între lucruri total diferite pentru a gândi în context și holistic”, sunt creativi, intuitivi, grijulii și altruiști.

    Este extrem de schematic ce vă povestesc eu acum, Fisher detaliază pe larg fiecare dintre aceste tipare.

    S-a întrebat desigur, care este tendința în construirea relațiilor pornind de la aceste caracteristici. Concluzia studiului, pe un eșantion generos de peste 28.000 de persoane arată  că în general “Exploratorii erau atrași de alți Exploratori, oameni cu numeroase trăsături similare de temperament. Și Constructorii se învârteau în jurul altor constructori. Conducătorii însă erau atrași de Negociatori, iar Negociatorii de Conducători. Aceste două tipuri de temperament sunt atrase de persoane cu un temperament complementar.”

    Fisher arată că suntem o  sumă a măcar două din cele patru tipare mai sus povestite, unul dintre ele manifestându-se mai pregnant, respectiv despre mine am aflat ca în principal sunt Negociator, și secundar Explorator.

    Scrisă alert și accesibil, cartea ne oferă posibilitatea de a ne înțelege mai bine pe noi și pe partenerii nostri, de a accepta cu mai mare ușurință sincopele din relații, cea de cuplu, cu părinții sau copiii nostri, cu prietenii sau colegii de muncă, care, unele se datorează cu siguranța temperamentelor diferite.

    Vă urez așadar lectură plăcută!

    „De ce el? De ce ea? Cum să găsești dragostea adevărata înțelegându-ți tipul de personlitate”- Helen Fisher, trad. Alina-Nicoleta Ion, Ed. Humanitas, 2013

  • Despre autocritică

    girl-56683_1920Avem nevoie să fim iubiți, să fim acceptati, să progresăm, să fim astăzi mai mult decât ieri, să ne simțim în siguranță, să fim fericiți. Căutăm în multe feluri să ne îndeplinim toate aceste nevoi – alegem drumuri bune, sănătoase pentru noi, sau drumuri care încearcă să ne ducă spre destinație cu costuri mari pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce am vrea să ajungem. Pentru a face față provocărilor de zi cu zi, pentru a putea tolera disconfortul incertitudinii și al nereușitei ne întoarcem de multe ori cu obidă și nemulțumire intensă înspre noi înșine, cu speranța că un perdaf autoadministrat ne va ajuta să fim mai aproape de ceea ce așteptăm de la noi. “Ar fi trebuit să fiu mai atent, să muncesc mai mult, să îmi controlez mai bine furia. Sunt leneș, nu sunt bun de nimic, sunt un prost, nu fac suficient pentru copiii mei, sunt o mama/un tata rea/rău.”

    Vocea critică poate fi însă discretă, aproape firescă. Nu sunt critic, doar mă motivez. Nu ma critic, doar analizez unde nu sunt ok. Se întâmplă adesea să nici nu o auzim, să simțim numai tensiunea nemulțumirii, rușinea propriei neputințe, teama de a nu face față. Adunăm senzații și imagini neplăcute – dacă am fi atenți la corpul nostru am simți cum umerii ne sunt încordați sau aduși, coplești, ne strângem, mintea ne este încordată, suntem nemulțumiți, nu ne este bine. Presiunea devine uneori aproape insuportabilă.

    Vocea critică interioră poate fi vocea părintelui sau a profesorului sever, nemulțumit de ceea ce eram ca și copii, pe care, fără să vrem am făcut-o parte din noi. Critica, deși pentru unii ar putea părea motivațională, nu este orientată înspre soluții, nu caută să îmbunătățească o situație, caută un vinovat. Sapă la temelia încrederii în propriile abilități „nu sunt în stare”, „nu sunt bun”.  Pentru că mă simt defect, îmi este rușine cu mine, evit să mă gândesc la mometul de eșec sau greșeală, implicit voi amâna rezolvarea lui. Critica reduce dorința de a acționa, înăbușă creativitatea, este îndreptată înspre trecut, și otrăvește viitorul.

    Este important să facem diferenta între critică si evaluarea unei situații. Ne criticăm atunci când atașăm judecăți negative anumitor situații sau comportamente, judecăți care ne pun la colț, ne reduc din valoare, ne pedepsesc. De exemplu: – “Am picat examenul” – este o constatare – “Nu am fost în stare să trec exemenul” – este critică.

    Autocritica ne pedepsește și ne împuținează – nu merit să mă bucur, nu merit să primesc înțelegere. Nu îmi exprim nevoile, pentru că nu merit să am  nevoi, nu știu care sunt emoțiile mele, pentru că ele nu sunt importante, am greșit și mă pedepsesc pentru asta.

    Reversul auto-criticii este auto-compasiunea, capacitatea de a accepta prezentul, de a înțelege că ceea ce mi se întâmplă mie nu este nici mai mult nici mai puțin decât ceea ce trăiesc și alte persoane, dorința de a acționa pentru mine și înspre mine cu înțelgere, empatie și căldură. Putem transforma vocea părintelui sever și constant nemulțumit, în vocea unui adult sănătos echilibrat și empatic. Avem nevoie însă să ne înțelegem și să ne acceptam limitele, să tolerăm disconfortul și tensiunea acestor limite, să știm care ne sunt punctele tari și să ne bucurăm de ele, să acceptăm că putem greși, și că puterea de schimbare este în fiecare dintre noi, numai dacă îi vom da voie să crească.

  • Dacă bărbații ar vorbi…

    La început de an îți propui fel de fel de lucruri pentru anul ce tocmai a început, și cum pasiunea și una din bucuriile mele cele mai mari sunt cărțile, anul acesta mi-am propus să scriu pe blog despre
    câte o carte, în fiecare săptămâna. Așa încât, am purces și am ales să încep cu o carte
    despre bărbați – Alon Gratch – Dacă bărbații ar vorbi.

    Gratch, psiholog clinician, psihanalist, descompune și explică, prin povești din viața pedaca-barbatii-ar-vorbi-7-chei-pentru-intelegerea-psihologiei-masculine_1_fullsizersonală și din practica de la cabinet, modul în care bărbații văd lumea, simt și acționează. Viața bărbaților este analizată, ca urmare a teoriilor și diverselor studii pe care le citeaza, prin prisma a șapte caracteristici specifice acestora – rușine, absența emoțională, nesiguranța masculină, narcisismul, agresivitatea, autodistrugerea și inițiativa sexuală. În ceea ce mă privește, am gasit cartea fascinantă, complexă, plină de povești si mai ales m-am bucurat să înțeleg lucrurile și  din alt punct de vedere.

    O scurtă prezentare despre fiecare dintre atributele pe care Gratch le atașează caracterului masculin:

    El arată că rusinea bărbaților are legatura cu sentimentul de vulnerabilitate, cu faptul că este inacceptabil să se simtă slabi și ineficienți. “Ei încearcă să evite această vulnerabilitate, proiectând-o asupra unei alte persoane.(…) Deși este un sentiment dureros, rușinea este și un scut, o metodă de apărare împotriva sentimentelor de vulnerabilitate. Astfel, ea servește drept semnal și aducere aminte pentru faptul că nu trebuie să o simțim (vulnerabilitatea). Cu toate că este deseori mascată sub aparențe inofensive, rușinea este în realitate prima linie de apărare a bărbaților.”

    Absența emoțională – adesea frustrantă pentru consoartele lor, este văzută de Gratch evoluționist, urmare a modului în care mintea bărbaților a trebuit să se adapteze la stimuli și contexte specifice vieții lor.  – “Este foarte probabil ca absența emoțională a bărbaților să fie parte integrantă din hardware-ul lor emoțional, din predispoziția lor genetică, evolutivă. În plus după cum explică filozoful Myriam Miedzin, băieții erau tradițional educați să devină soldați, adică să omoare și să nu empatizeze. Și totuși, dintr-o perspectiva psihologică interioară, refuzul bărbaților de a simți are mai mult de a face cu cu capacitatea de a iubi decât cu cea de a ucide. După cum spunea printre alții psihanlista Karen Horney, lucrul de care le e bărbaților cel mai teamă este să nu se piardă într-o relație cu o femeie. Prin urmare, cu cât partenera are mai multă nevoie de ei, cu atât au și ei nevoie mai multă de spațiu fără ea.”

    Nesiguranța masculină – ipotezele pe care Gratch le aduce în discutie în această zona sunt legate de frica de a nu performa, de teama de a nu fi slab, de a nu fi asimilat cu atribute feminine. El arată că – “Primul lucru pe care trebuie să îl faci atunci când ești bărbat, este să nu fii femeie. (…) Se pare că bărbații simt că femeile și feminitatea au o influență periculoasă.” “Când un bărbat vede o femeie plângând este ca și cum s-ar uita la o oglindă a trecutului personal, la o imagine a propriei vulnerabilități. Se sperie când se recunoaște, și îmbracă platoșa protectoare a autocontrolului.” “Dorința de a fi cu o femeie și teama de a se pierde intr-o femeie, teama de pierdere a identității masculine se află în centrul conflictului nesigurantei masculine.”

    “Performanța și anxietatea legate de aceasta sunt proprii nesiguranței masculine, motiv pentru care impotența este o problemă atât de frecventă.”

    Narcisismul – dorința de a fi văzut și recunoscut ca fiind important, Gratch spune că reprezintă “un rezultat direct al conflictului nesiguranței masculine. Simplul fapt ca esti bărbat nu iti oferă destulă protecție în fața propriilor dorințe feminine, deci trebuie să îți dovedești tot timpul că ești bărbat. Dar nici asta nu este deajuns: trebuie să o arăți lumii întregi. Narcisimul masculin este legat mai mult de obsesia noastră pentru putere, forță, realizare.”

    Agresivitatea – “Exista numeroase dovezi stiintifice care arata ca barbatii ca grup sunt biologic mai predispusi la agresivitate decât femeile.  “Agresivitatea este si ea un rezultat natural al conflictului nesiguranței masculine, este si o defensivă psihologica menită să îi apere pe bărbați de neputința lor feminină.”

    Agresivitatea bărbaților are nevoie de limite – Gratch arată că “Când o femeie răspunde cu lacrimi sau echivalentul acestora la criticile ostile ale soțului sau prietenului cu privire la, sa zicem, modul în care arată, atunci ea nu face decât să atraga abuzuri si mai mari. (…) E mai ușor daca răspundeți la agresivitate cu agresivul “valea de aici” – când înfrunți pe cineva sunt mai multe șanse să îl iubești după aceea. La urma urmei, iubirea vine dintr-un loc al eliberării și al egalității, si nu dintr-unul al victimizării. (…) Cu alte cuvine, partenerii trebuie să învețe cum să se lupte fără a-și distruge încrederea unul în celălat și în iubire.”

    Autodistrugerea – legată de înclinația bărbaților pentru băutură, droguri, șofatul neatent , Gratch prezintă mai multe ipoteze – este conflictul nesiguranței masculine, nevoia de a arăta ca sunt suficienți de bărbați, este apoi agresivitatea care nu iși găsește altă cale de exprimare sau este rezultatul mediului care pune presiune mare pe baiat să se dezvolte conform acestuia. El arată că  – “Bărbatul autodistructiv insistă în încercarea de a controla ce nu poate controla – de pildă sentimentele de furie sau impulsurile agresive – și nu se străduiește deloc să controleze ceea ce poate controla – adică propriul comportament”.

    În cele din urmă, dar nu și ultimul – inițiativa sexuală, al saptelea atribut masculin – reprezintă “Arena în care bărbații își etalează în mod natural conflictele emoționale care, până la urmă nu are nici o legătura cu sexul. (…) Partea bună este că limbajul sexual nu este o limbă total străină, ci este mai degrabă un dialect care poate și trebuie să fie descifrat atât de femei cât și de bărbați.”

    O lume fascinantă cea a bărbaților, pe alocuri diferită de viața interioară atât de tumultoasă a femeilor. Cu speranța că v-am făcut măcar curioși, vă urez lectură plăcută :)!

    “Dacă bărbații ar vorbi…7 chei  pentru înțelegerea psihologiei masculine”, Alon Gratch, trad. Nicoleta Dascălu, Editura 3, 2007.

  • Tristețea este parte din noi

    Tristețea este parte din noi

    Este omenește să fugi de disconfort, să îți dorești ca lumea ta să fie echilibrată, să fie liniște și totul să meargă lin. Dar viața, așa cum ne este ea dată, se face și se desface, se amestecă și se arată la urmă, dintr-o serie întreagă de simțiri – furie, tristețe, fericire, vinovăție, dezgust, frică.  Tristețea, o emoție adesea greu de dus, are legătură cu pierderea – sunt trist pentru că ceva ce am avut s-a dus, pentru că cineva a plecat, pentru că visele mele au fost zadarnice, pentru că m-am certat cu iubitul/iubita mea și legătura dintre noi s-a subțiat.

    Uităm adesea că tristețea este o emoție care vine și pleacă, care, onorată cu adevărat, ne aduce în contact cu noi, cu dorințele noastre, cu trecutul nostru și discret ne îndreaptă înspre prezent. Ne lăsăm înghițiți sau fugim de tristețe. Ni se pare că va fi permanent alături de noi, și până la urmă, cine își dorește să fie trist? Dar tristețea, daca am sta cu adevărat să o ascultăm, ne poate arăta ce ne lipsește sau ce ne doare. Este de multe ori copleșitoare, te atrage în hăul cel mai adânc, iti ia cu totul puterile, lumea se vede și se simte ca prin ceață, și chiar și așa, și tristețea este trecătoare.

    Să nu fugi de tristețe presupune să accepți partea ta fragilă, rănită, care are nevoie de compasiune și căldură, să stai și să vezi ce și unde se simte în corpul tău. Să nu fugi de tristețe preupune să accepți ca lumina și întunericul, durerea și plăcerea sunt parte din tine, te fac bogat și puternic.

    Uneori ascunsă sub furie, tristețea ne cere timp – să înțelegem ce s-a întâmplat, să facem pace cu noi și cu noul context. Tristețea își duce drumul singură, dar nimic nu este mai tămăduitor ca un umăr pe care să te sprijini, o vorbă bună, o îmbrățișare sau o mângâiere. Avem nevoie de prieteni când suntem triști și avem nevoie să ținem minte că a fi trist este profund omenesc și normal. Și după ce tristețea îți spune tot ce avea de spus, și ai ascultat-o cu atenție, dă patinele jos din cui, sau poate bocancii de zăpadă, adidașii de sport sau salteluța de yoga, pentru că, alături de căldura prieteniei, nimic nu este mai sănătos si revitalizant ca mișcarea și aerul curat!

  • Un an se schimbă cu altul

    M-am uitat astăzi în oglindă si am zâmbit ridurilor care îmi îmbrățișau ochii. M-am bucurat să le văd acolo, sunt semnul meu că am râs și am plâns, că am căzut si m-am ridicat, că am trăit. M-am bucurat să știu că mă însoțesc, că le pot mângaia. Atâta risipă în a te îngrijora de bătrînețe. Vine, este în noi de când ne naștem. Un an se termină, altul începe. Zilele ne scapă printre degete. Să înveți să te bucuri de ele, găsesc că este un dar neprețuit. Băieții mei, frumoși și puternici, iau viața pieptiș, o mai ceartă din când în când, se iau la trântă, vor să o controleze ca pe un cal nărăvaș. Încearcă să își ridice privirea desupra ei, să afle și să pătrundă ce nu e de pătruns. Încearcă. Te domolești de la un timp, și te bucuri de dorința și de puterea lor. Viața merge înainte. Mi-a fost greu să învăț să fiu bună cu mine. Mi-a fost greu să învăț că zilele sunt frumoase, fiecare în altfel. Sunt zile liniștite, sunt zile cu durere, sunt zile cu speranță, sunt zile vesele și sunt zile triste.

    Un an se schimbă cu altul, și sunt recunoascătoare pentru ridurile care îmi îmbrățișează ochii, sunt semnul meu că am râs și am plâns, că am căzut si m-am ridicat, că am trăit.

    Să avem cu toții un an generos, să învățăm să fim buni cu noi și să ne bucurăm de viață așa cum este ea.

    early-206151

  • Când singurătatea este dureroasă – sau despre capcana deprivării emoționale

    heart-915562…Îi era cam frig. S-a întins să ia telefonul de pe noptiera. 3 jumătate. S-a înfășurat mai bine in plapumă. Astăzi nu trebuia să plece devreme. La birou avea programată o ședință la 11 și cam atât. Îl auzea pe Mihnea cum sforăie pe canapea în sufragerie. Adormise iar la televizor. Locul gol de lângă ea, ca în toate serile o neliniștea. Nu îi plăcea să doarmă singură, dar se obișnuise. Ce era să mai facă? A oftat. A aprins veioza si a căutat laptopul pe sub pat, pe unde il pusese inainte sa se culce.  Și-a pus ochelarii si l-a deschis. Lumea virtuală, colorată, plină de informații a năvălit în cameră. Un film, o carte, e-mailuri, știri, articole, facebook, pinterest. Pe la 6 a curpins-o toropeala, a închis laptopul, l-a pus în pat lângă ea, si a ațipit. Astăzi nu trebuia să se grăbească.…

    Singurătatea are atât de multe fațete. Este singurătatea celui care, neamenințat de ceilalți, știe să se bucure de sine, să stea în pace cu propriile gânduri, neliniști, tensiuni sau bucurii. În acest context singurătatea este o binecuvântare. O pauză de la lumea din jur, pentru a-i face loc lumii din noi.

    Există însă singurătea dureroasă, care te amenință, te înghite, te desființează. Dacă ai sta să o asculți, ai simți-o ca pe o neliniște permanentă, o tristețe adâncă, surdă, o lipsă, a ceva sau a cuiva, o lipsă pe care nici nu știi prea bine cum să o explici. Încerci să te întorci înspre ceilalți, dar adeseori te gândești că nu vei fi niciodată auzit sau înțeles. Așa cum ai tu cu adevărat nevoie.

    Cum răspunzii durerii de a nu te simți iubit până la capăt? Alegi poate să te retragi, să nu mai exprimi, să nu mai ceri.  Ce rost are să aștepți ceva ce nu mai vine? Imaginea pe care o arăți este una rece și detașată. Sau dimpotrivă – te agăți cu disperare, de cei dragi, le ceri și le ceri si mai ales te înfurii atunci când ei nu pot răspunde cerințelor tale.  Este totul sau nimic. Deși nevoia ta este de a primi iubire, îndepărtezi iubirea.

    Capcana pe care o experimentezi este aceea a deprivării emoționale, și se traduce în a te depriva, a fi deprivat – adică a nu avea parte de – căldura emoțională, înțelegere, suport.

    Golul, lipsa, neliniștea ei dureroasă sunt parte din ceea ce ești, așa ai crescut. În fapt nu știi ce îți lipsește cu adevărat, pentru că, încă începând cu copilăria timpurie ai experimentat prea puține contexte în care să primești înțelegere, empatie sau îndrumare. Deprivarea emoționlă este dată mai ales de relația copilului cu mama, și depinde de cât de caldă, înțelegătoare, emptică este aceasta. Atunci când copilul se simte valoros, special, iubit necondiționat, mângâiat și drăgălit, primește timp și atenție din partea mamei, este în siguranță, cineva este lângă el, nu este singur. Este văzut, înțeles și iubit necondiționat. Lumea lui emoțională se dezvoltă armonios. Nevoile lui emoționale sunt importante, învață despre el, le exprimă pentru că știe că vor fi văzute. Când însă mama este rece, detașată, nu se poate conecta la lumea copilului, îl respinge, îi ignoră sau îi pedepsește disconfortul emoțional, copilul rămâne singur. Trebuie să facă ceva pentru a-și alina suferința. Emoțiile, nevoile lui nu sunt importante, singur trebuie să găsească o modalitate de a le face față, de a se descurca. Un  mod sigur este să nu mai aibă nevoi, să nu mai exprime emoții. Este atent la nevoile și la emoțiile celor din jur, pentru ca astfel îi poate ține aproape, așa poate umple golul singurătății, care încet, dar sigur pune stăpânire pe el. Învață să nu ceră – a cere reprezintă o vulnerabilitate. Iar ca adult,  nu poate, nu știe să primească, pentru că nimic nu este suficient. Pentru că nu primește necondiționat iubire nu va știi cum să iubească sau să se lase iubit.

    Cum îți pot vindeca golul dureros al lipsei de iubire? 

    A te vindeca de acestă capcana prespune să îți permiți să fii vulnerabil. A fi vulnerabil în acest context se referă la a învăța să ceri, a accepta ca ai nevoie de ceilalți, înseamnă să primești cu inimia deschisă atât cât pot ei să îți ofere.

    Este important să îți asumi răspunderea îndeplinirii nevoilor tale. Când renunți la ceea ce îți dorești, pentru a le face pe plac celorlalți, nu faci decât să întârești capcana deprivării. Renunți la a face ceva pentru tine, pentru că astfel simți ca îi poți păstra alături pe cei dragi, îți amăgești singurătatea, golul din tine de care vrei să fugi.

    În egală măsură însă poți învăța despre nevoile și emoțiile tale fiind atent la nevoile și emoțiile celor din jur. Să le raspunzi lor, nu din nevoia de a primi grijă și atenție, ci pentru ei, pentru iubirea, grija pe care le-o porți.

    Este un drum lung, să înveți ce îți lipsește, să accepți că ai nevoi, să îți dai voie să simți și să îți exprimi emoțiile, dar alegându-ți cu înțelepciune prietenii, primind cu recunoștință ceea ce îți dă fiecare, ascultându-te cu compasiune tu pe tine, învățând să ceri ajutorul îți poți umple inima, sufletul cu liniște și bucurie. Când singurătatea nu va mai fi amenințătoare și dureroasă, ci o pauză odihnitoare de la tumultul din jur, vei știi că ai vindecat capcana deprivării emoționale.