Etichetă: emotie

  • Despre frica de iubire – sau cum capcana abuzului ne otrăvește relațiile

    …Începea să se întunece. A scurs ultima gură de vin în pahar. Trebuia să apară. Ar fi vrut să plece, să  fugă amândoi, să se elibereze de furia și neincrederea ei, de demonii care ieșeau din adâncuri când le era mai bine.Cândva era convins că iubirea lui o să o vindece. Nu avea altceva de făcut decât să aibe grijă de ea, să o mângâie, să fie lângă ea, să încerce să o înțeleagă. Nu ar fi trebuit să fie greu. Dacă i se dădea cu totul, hăurile întunecoase din ea însăși se vor acoperi. Monștrii din mintea ei vor fi îmblânziți. Dar monștrii si hăurile i-au înghițit pe amândoi. Neîncrederea ei a subțiat iubirea lui, clipă de clipă. “De ce ai plecat, unde te-ai dus, cu cine ai fost”. Furia pe ceilalți, pentru ce le dădea si pentru ce nu primea otrăvea orice ar fi vrut să facă împreună. Nimeni nu făcea indeajuns, ea însăsi nu era indeajuns. Și acum avea si motivul concret de care să se agate.

    Vera si Mircea, prietenii lor cei mai vechi, foști colegi de liceu, se hotărâseră să divorteze. Aproape ca se bucura pentru ei. Il sunase plângând, pe la prânz, că Mircea avea o relație cu secretara. Și pe nesimțite, povestea prietenilor, s-a transferat în relația lor. Îl ura și pe el si pe Mircea. Ca si cum infidelitatea lui Mircea era infidelitatea lui. El cum să se lupte cu asta? Obosise. Ar fi vrut doar să o țină în brațe și să o mângăie, atât. Dar ei îi era frică de liniște, și de iubire…

    Abuzul distruge, de multe ori iremediabil, siguranța și bucuria de a te încrede în celălalt. Când cei care aveau datoria să îți ofere un mediu sigur și stabil în care să crești, să te cunoști si să cunoști lumea, nu își aumă acest rol, neîncrederea în ceilalți va deveni parte din tine. Abuzul are atât de multe forme. Sunt formele lui extreme, de abuz sexual sau violență fizică – copilul este bătut de unul dintre părinți, sau este pur si simplu martor la bătăile si certurile părinților.  Sunt însă și forme mai subtile: unele justificate pentru binele copilului: nu ai voie să…primesti prieteni acasa, să iei note mici, să te îmbraci cum vrei, să fii cine esti. Alte forme apar din incapacitatea părintelui de a fi empatic cu copilul lui – critica și ironiile cu privire la ceea ce este copilul, cum arată, cum simte, cum se exprimă sunt forme de abuz. Iar o altă categorie de experiențe abuzive sunt momentele în care copilul ia rolul părintelui si are grijă de binele acestuia – “Stai liniștită mamă o să mă descurc.”, “Te înțeleg că ești furioas, meritam să mă cerți, aș fi putut să ma concentrez mai mult.”  sau “Mama nu mă bate, mai mă plesnește din când în când, dar e și normal, că am lăsat dezordine la mine în cameră. E și ea obosită săraca când vine de la servici”

    Abuzul trăit astfel este o experiență constantă, otrăvitoare. Frica devine pentru copil a doua natură. Nicicând nu este în siguranță. Crește vigilent și atent la tot ceea ce se întâmplă în jur. Învață să interpreteaze prin lentilele experienței abuzului toate relațiile – oamenii nu sunt de încredere, vor să mă folosească, trebuie să fiu atent cât și cui dau. Nu se  poate relaxa nici măcar atunci când primește grijă, atenție și iubire. Pentru că cel ce le oferă poate oricând să dispară, sau poate să aibe un motiv ascuns pentru căre se poartă frumos, sau pur și simplu nimic nu îi este suficient. Poate intra în relații în care se repetă tiparul abuzului sau devine el însuși abuzator.

    Unul din mecanismele perfide de adaptare la contextul abuzului este mecanismul de seducție. O parte din tine îi urăște pe cei ce îți fac rău, dar ai nevoie de grija lor pentru a supraviețui, și încerci că îi îmbunezi, și astfel o altă parte din tine învață să îi iubească, să le facă pe plac, să îi convingă să îți fie alături. Devii astfel inconsistent. Abuzul te învață să nu ai încredere în ceilalți, dar într-un fel nici în tine. Ești constant pe nisip miscător. Lumea ta devine haotică și amenințătoare, iar oricine este într-o relație cu tine va fi pus permanent la încercare – “îți este sau nu alături?”, “este sau nu de încredere?”

    Viața însă le poate zâmbi si celor atât de încercați. Iubirea și relațiile sănătoase pot vindeca capcana abuzului, dar primul pas este să te iubești tu pe tine. Nu ești de vină pentru ceea ce ți s-a întâmplat, iar compasiunea, auto-compasiunea, desi cuvinte de nerostit pentru cei abuzati sunt pansamente li549603ad4ac2534babb4986f40da87f7-2niștitoare pentru sufletul lor greu încercat. Când rănile sunt foarte adânci, când neîncrederea este copleșitoare, când relațiile sunt extrem de amenințătoare un pas înțelept ar fi să cauți ajutorul unui terapeut. Într-un mediu sigur și într-o relație în care exiști doar tu pentru a te vindeca poți elibera toți demonii, îi poți privi, poți lăsa furia pentru cei care te-au rănit să iasă la suprafața.

    Alege să intri în relații cu oameni onești și loiali, încearcă să fii realist când evaluezi pericolele prezente, s-ar putea ca ceilalți să nu aibe nimic cu tine, ci doar să își doreasca să trăiasca ei înșiși. Când rănile se deschid, în contexte ce nu par să aibe legătura cu clipa prezentă, încearcă să îți accepți cu înțelegere neliniștea, tristețea și nesiguranța. Tu înaintea celorlalți.

    Și poate cel mai important pentru cel abuzat rămâi în prezent, cu toate simțurile tale – dă-ți voie să simți mângâierea iubitului tău, dă-ți voie să auzi marea, dă-ți voie să miroși vara. Meriți asta, să te lasi conținut de clipa de acum, de liniștea și de bucuria ei!

  • Cum facem față când emoțiile ne sunt ignorate

    …Ștergătoarele ticăiau ritmic pe parbriz. Dus-intors, dus-întors. Radioul mergea, știri diverse, cât să îl țină alert. Fusese o săptămână grea, abia aștepta să se întoarcă.  Avea atâtea de sărbătorit! Pe scaun, lângă el, florile pentru Daria. Un semafor, încă unul, a cotit pe străduța și a ajuns. A parcat în fața blocului, mulțumit. Și-a luat geanta din portbagaj, sticla de vin si florile. A intrat cu cheile lui, să nu o deranjeze. Daria, agitată vorbea la telefon, i-a făcut semn că mai durează 5 minute, și  s-a închis în sufragerie. Se certa cu maică-sa, din nou. Și-a lăsat geanta la ușă si a rămas stingher, în hol cu florile în mână și cu sticla de vin. Nerăbdarea și bucuria au început să i se risipească. Îi auzea vag vocea, care devenise stridentă și încărcată. Oare ce era atât de important? A intrat în bucătărie, și-a tras un scaun și s-a așezat. 5 minute s-au transformat în 10, 10 în 15. A deschis sticla de vin și și-a pus un pahar. Daria a apărut în sfârșit:

    – Iarta-mă, știi cum e mama. Ce dor mi-a fost de tine! Arăți obosit. Este totul ok? Cum vrei să sărbătorim?

    – Da, merge. Sunt cam obosit. Sărbătorim noi altă dată. Mă duc acum să îmi verific mailurile.

    Și-a luat sticla de vin și s-a închis în birou.

    …

    Ne simțim întregiți când emoțiile pe care le trăim, pozitive sau negative, sunt văzute și înțelese, validate, de cei apropiați. Nu este însă în controlul nostru comportamentul celorlalți, iar aceștia, oricât de mult ne-ar iubi, se întâmplă să nu ne fie alături, să fie deconectați de ceea ce trăim și astfel, întregirea ca urmare a validarii emoționale primite din partea lor, să nu se petreacă. Starea de bine a fiecăruia depinde astfel și de modul în care face față, se adaptează situațiilor de invalidare emoțională.

    De multe ori, ceea ce faci ulterior durerii trăite după ce te-ai simțit deconectat de persoana de la care așteptai un răspuns emoțional, poate să adâncească disconfortul, să îți amplifice starea proastă. În astfel de momente, retragerea, evitarea oricăror discuții, sau dimpotrivă comportamentul critic și agresiv, pedepsirea celuilalt vor duce la îndepărtarea persoanei de la care așteptăm înțelegerea, primirea emoțiilor noastre.

    Care pot fi răspounsurile nerecomandate ca urmare a invalidării emoționale?

    •  Cel rănit se poate retrage și astfel nu mai vrea să aibă cu nimic de a face cu persoana pe care o percepe ca indiferentă la emoțiile lui, se protejează în acest fel de o altă posibilă dezamagire.
    • Persoana invalidată poate să pedepsească, își dorește ca celălalt să simtă cum este să fii rănit, să îl doară și acționează, conștient sau nu în acest sens.
    • Deasemenea persoana invalidată emoțională poate deveni critic/ă sau agresiv/ă. “Dacă ți-ar pasa cât de putin de mine…” sau “Nu te mai suport când ești atăt de indiferent/ă.”
    • Iar în cazurile extreme ca urmare a lipsei valdării emoționale el/ea poate amenința cu auto-mutilarea.

    Și totusi, cum putem răspunde altfel durerii lipsei de conectare și înțelegere din partea celor apropiați?

    Alternative sănătoase care au ca răspuns ulterior îmbunătățirea stării persoanei invalidate emoțional includ, printre altele – exprimarea asertivă, așezarea lucrurilor în perspectivă, activități de auto-liniștire. Ne ajută să rămânem în contact cu emoțiile și nevoile noastre, să le exprimăm onest – “M-aș fi bucurat să închizi telefonul. M-am simțit neimportant. Îmi era dor de tine, aveam nevoie să te îmbrățișez.”

    Când ne simțim vulnerabili într-un anumit context, poate fi util să ne propunem să vedem situația și din perspectiva celuilalt, fără însă să ignorăm emoția proprie – “Nu îmi aude ingrijoarea, încearcă din nou să îmi ofere soluții practice. Asta mă înfurie. Dar poate face asta pentru că mă iubește si se simte copleșit câteodată de fricile mele.”

    e1bd14ea6f1665b1f32921b074722da2Ca în multe situații de viață, și în contextele în care emoțiile noastre, de bucurie sau tristețe, de furie sau disperare, dintr-un motiv sau altul sunt ignorate sau negate de cei din jur, este important să nu uităm să ne întoarcem înspre noi, să căutăm rezolvarea care ne păstrează în contact cu noi înșine și cu cei apropiați. Să fim conștienți că puterea de a ne simți bine este în interiorul nostru, trebuie doar să îi dăm voie să iasă la lumină.

    Referințe:

    Leahy, R. L., Tiech, D., Napolitano, L. A., 2011 – Emotion regulation in psychotherapy: a practitioner’s guide, Guilford Press

  • Ușa spre noi înșine

    eb0383067f38d2b5179758ccdda4c692Experiențele lăsate în urmă, trecutul imediat sau mai îndepăratat ne învață să descifrăm și să răspundem la ceea ce trăim în prezent. Momentele dificile pe care le-am depășit și modul în care le-am rezolvat devin de cele mai multe ori calea spre rezolvări similare în prezent. Ca într-o pădure deasă, odată tăiată o potecă, o apuci pe ea de fiecare dată și cu greu te încumeți să îți faci un drum nou, si ajungi mereu în același loc, unde te poți simți vulnerabil, rănit sau singur. Unii dintre noi, am fost în trecut de atât de multe ori criticați, încât critica devine un atac la integritatea noastră, și alegem să fugim de sau să desființăm pe oricine pare că nu este de acord. Alții am fost de atât de multe ori neglijați, încât orice deconectare de persoane apropiate reprezintă o amenințare imensă, și putem interpreta acțiunile celor de lângă noi numai prin lentilele abandonului. O altă parte dintre noi am învățat că numai când ești special poți să fii iubit și prin urmare te simți amenințat de orice ar putea să întunece imaginea grandioasă pe care ți-ai creat-o despre tine.

    Vulnerabilitățile fiecăruia devin acute mai ales în relațiile cu persoanele apropiate. Să ne imaginăm următoarea situație:

    Un cuplu, trecut prin momente bune, foarte bune și mai puțin bune, tocmai ce a încheiat un week-end romantic și, amândoi, se întorc, ușor nostalgici, la muncă. După 3 zile de declarații arzătoare, plimbări mână în mână, cine romantice și cadouri delicate, întorși în pragmatismul vieții citadine, ar mai prelungi un pic magia zilelor de vacanță. Ea așteptă prin urmare ca el să o sune, să îi mai susure ceva vorbe frumoase. El, nici vorbă, întors la treabă, se apucă de lucru și este eficient. Adâncit în proiecte și ședințe nici nu simte cum trece ziua. Ea, însă, până seara, fără nici un telefon macar „de ce mai faci”,  este convinsă că lui nu îi pasă cu adevărat de relația lor, că nu o iubește și că nu este interesat de persoana ei. Ajunsă acasă, se închide în dormitor si nu vrea să îi mai spună nimic. El se culcă furios pe canapea – “iar am greșit, niciodată nu fac nimic bine!” Dimineața la cafea se pornește uraganul: “daca ti-ar fi păsat cât de puțin, măcar un telefon ai fi putut să dai” Ea este critică și agresivă, el se simte amenințat si atacă la răndul lui.  La sfârșit pleacă epuizați la servici. Nici azi sigur nu o va suna.

    O situație, ca multe altele,  ce pare imposibil de rezolvat, și totuși există ieșire. Când ne întoarcem spre noi, spre ceea ce ne doare cu adevărat, și nu încercăm să aruncăm durerea înspre celălalt, ne putem opri și putem privi situația în ansamblul ei, nu numai bucata noastră. Ea se simte deconectată de el, este o neliniște pe care nu o poate tolera, pe care o transformă în furie. Aruncând furia înspre el, nu face decât să îl îndepărteze și mai mult,  își adâncește neliniștea și tristetețea, este din ce în ce mai departe de a primi ceea ce își dorește.

    Pe de altă parte, când suntem în contact cu emoțiile noastre, cu ceea ce suntem și cu ceea ce ne doare, când ne cunoaștem rănile vechi, punctele sensibile, putem să înțelegem ce trăim:

    – Sunt tristă că nu am vorbit, m-aș fi bucurat să prelungim magia din vacanță. Mă bucur când vorbim în timpul zilei, simt că legătura dintre noi există.

    – De ce nu m-ai sunat, am avut imens de mult de lucru, stii cum ma absoarbe munca. As fi plecat mai devreme si puteam să mergem la un concert in oras.

    – Nu stiu de ce nu am sunat, poate așteptam să mă vezi tu și să îmi arăți că mă iubești.

    – Dar te iubesc, știi bine. Imi place însă munca mea, dar asta nu are legătură cu iubirea pentru tine.

    Noi înșine ne întreținem vulnerabilitățile, intrăm în capcana lor, de fiecare dată și de fiecare dată, făcându-le din ce în ce mai puternice. Și ne-ar ajuta dacă, în situațiile grele, când ne simțim puși la pământ, am face un pas în spate si ne-am întreba – Cum mă simt acum? Ce este la mine din tot ce se întâmplă? Ce din mine, din trecutul meu îmi întreține și îmi amplifică starea? Care este interpretarea mea? Este interpretarea in acord cu vulnerabilitatea mea? Care ar putea fi o altă interpretare a situației?

    Fuga de slăbiciunile și durerile noastre nu face decât să le întrețină. Să te privești cu onestitate, să te împrietenești cu tine, să faci loc disconfortului sunt instrumente ce ne aduc in liniște cu noi si cu cei de lângă noi. Este ca și cum am găsi cheia potrivită și cu ea am deschide ușa spre noi înșine.

  • Pot sa fiu fericit – sau cum ne ajută știința să fim mai fericiți

    fericităȘtiința este astăzi generoasă cu noi – mulțumită cercetărilor a crescut speranța de viață, tehnologiile diverse ne colorează și ne fac existența mai ușoară, pentru fiecare dintre noi accesul la educație este mai facil ca oricând și iată, fericirea este abordată prin prisma cercetărilor de laborator. In 18 ani de cercetări în laboratorul de la universitatea din California, Sonya Lyubomirsky a descompuns fericirea și a analizat-o pe toate părțile.Cartea ei “Cum să fii fericit” este o prezentare riguroasă a studiilor din domeniul psihologiei pozitive care

    Sonjademonstrează că fericirea, sau cel puțin un nivel rezonabil al ei, cu ceva determinare, este la îndemâna oricui, sau mai degrabă, oricui are nevoie. Un morocănos ar putea să se întrebe, dar de ce să fim fericiți? În afara răspunsului evident, că e păcat să treacă viața pe lângă tine și să nu o savurezi, să nu te bucuri, să nu simți că ai avut un sens, studiile au arătat, după cum scrie Lyubomirsky că:”oamenii fericiți sunt mai sociabili și mai energici, mult mai dispuși să facă acte de caritate și mult mai cooperanți, dar și mult mai plăcuți de alții (…), dau dovadă de mai multă flexibilitate în modul lor de gândire și sunt mult mai productivi la locul de muncă. Sunt lideri și negociatori mai buni și câștigă mai mulți bani. Sunt mult mai rezistenți în fața greutăților, au un sistem imunitar mai puternic și sunt mai sănătoși din punct de vedere fizic. Oamenii fericiți trăiesc mai mult!” Mai mult oamenii fericiți au mai mult succes, iar relația este bidirecțională, fericirea vine, desigur ca urmare a succesului, dar succesul este la rândul lui o consecință a fericirii.

    Vestea bună pentru noi este că fericirea este influențată în proportie de 50% genetic (spun mai multe studii efectuate pe gemeni), 10% este influențată de contextul în care trăim (familie, comunitate etc.) iar restul, un generos 40% este dat de acțiunile, comportamentele noastre. De ce este aceasta o veste bună? Pentru că starea noastră de bine, sau mai bine spus, de mai bine poate fi influențată de ceea ce alegem să facem în fiecare zi, nu ne este dată (sau luată) – genetic sau prin ceea ce exeperimentăm datorită mediului – pot fi fericiți si cei care au trecut prin experiențe îngrozitoare, alături de cei ce au avut un context liniștit si favorabil.

    Un alt concept important pe care îl prezintă Lyubomirsky este acela de adaptare hedonică. Ne adaptăm cu ușurință la schimbări, cele nefavorabile (vestea bună), dar cu mai mare ușurință, din păcate pentru noi, și la cele favorabile. O casa mai mare, câștigul la loterie, o masină nouă, o promovare și o mărire de salariu, un magazin nou în cartier ne oferă un plus de fercire temporar, ne obisnuim cu ele și, fără alte schimbări în comportamentul nostru, ne întoarcem de unde am plecat (adaptare hedonică).  Studiile arată însă că putem prelungi starea de bine pe care ne-o dau experiențele pozitive fiind recunoscători pentru ce avem. Adaptarea hedonica pare să fie influențată de doi factori – creșterea așteptărilor noastre (după un timp ți se pare firesc ce ai și vrei mai mult) și comparația socială (Ioneștii au, eu cum să mă las mai prejos).

    Cartea este bine construită – în prima parte gasim scale cu ajutorul cărora putem determina nivelul actual de fericire, o scala pentru depresie și un test prin care puteti afla ce activități vi se potrivesc din lista de 12 propuse de Lubomirsky pentru a vă simți mai fericit.

    Lyubomirsky propune un set de 12 activități care vă pot aduce fericirea, iar acestea sunt – exprimarea recunoștinței, cultivarea optimismului, evitarea analizării excesive și a comparațiilor sociale, actele de binefacere, cultivarea relațiilor sociale, crearea unor strategii pentru a face față problemelor, să înveți să ierți, cresterea experiențelor de flux, să te bucuri de plăcerile vieții, să te dedici scopurilor pe care ți le-ai propus, religia și spiritualitatea, meditația, cum să ai grijă de corpul tău.

    Pentru fiecare dintre activități, autoarea face o trecere în revistă a beneficiilor, documentat, cu exemple de cercetări sau studii de caz, și încheie cu o serie de exerciții pe care fiecare dintre noi le poate folosi. Despre recunoștință am mai scris aici, pe marginea unui articol al Sonjei Lyubomirsky despre recunoștintă. Dar o activitate la îndemâna oricui este, de exemplu, a noua activitate, care se refera la capacitatea de a te bucura de plăcerile vieții. Studiile arată, așa cum sintetizează Sonja Lyubomirsky, că :”oamenii care sunt înclinați să se bucure de timpul prezent au mai multă încredere în ei, sunt mai extroverți, mai recunoscători și mai puțin nevrotici. Cei care pot captura bucuria momentului prezent – păstrându-și buna dispoziție, apreciind lucrurile bune – sunt mai feriți de experimentarea depresiei, a stresului, a sentimentului de vinovăție și a rușinii.”

    Iată două din exercițiile propuse în carte:

    • Învață să apreciezi și să extragi plăcere din experiențele de zi cu zi, în opoziție cu starea noastră generală de grabă, de fugă de la un moment la altul, opreste-te si privește cerul, bucură-te de copilul tău, doar privindu-l în timp ce se joacă concentrat cu piesele de Lego. “Înceracă să te bucuri de sentimentul realizării, când ai terminat cu bine o sarcină, acasă sau la serviciu, decât să te apuci distrat de o altă îndatorire de pe lista de lucruri pe care trebuie să le faci. Bucură-te de un duș lung și plăcut după o plimbare prin frig. Acest sentiment perfect poate dura câteva secunde sau un week-end întreg.”
    • Savurează viața și retrăiește amintirile plăcute alături de familie și prieteni. “Cercetătorii au descoperit că amintirile comune, împărțirea lor cu alții, sunt însoțite de emoții pozitive abundente, cum ar fi bucuria, împlinirea, amuzamentul, mulțumirea și mândria (…) Studiile sugerează ca toată lumea, și în special oamenii mai în vârstă, care au o experiență vastă, sunt capabili să extragă sentimentele pozitive din amintiri.”

    Important pentru a reuși să îți modifici comportamentele pentru a fi mai fericit este să fii flexibil, să variezi activitățile pe care ți le propui, să te păstrezi motivat și să îți atragi  câțiva prieteni alături de tine, care să te susțină și să te încurajeze.

    Si dacă nu v-am convins că meritați să vă fie mai bine, va propun doua clipuri în care Sonja Lyubomirsky povestește despre miturile despre fericire, despre reziliență si despre beneficiile de a fi fericit.

    Vă urez lectura plăcut și să fiți fericiți!

  • Iubirea de tată

    bf4709bb5b7578f2c0c0bb896fe1ee4f-2Relațiile dintre părinți și copiii lor sunt fascinante – un univers de emoții, de trăiri, de comportamente. Asumat conștient, rolul de părinte poate fi uneori copleșitor. Interacțiunile cu copiii se întâmplă să trezească în noi neliniști necunoscute până atunci, pot dezgropa dureri demult uitate. Pe de altă parte însă contextul de a fi părinte poate reprezenta șansa unică de a crește si a ne maturiza emoțional. S-a scris si se va mai scrie mult despre relația mamă-copil, care este fără doar și poate vitală. De egală importanță însă, pentru binele copilului, este si relația acestuia cu tatăl.

    Le Camus (1995) într-un studiu mai vechi, sintetizează particularitățile relației tată-copil. Tatăl, spre deosebire de mamă care ține copilul conectat cu lumea sa interioară, îl direcționează pe acesta spre lumea din afară, spre mediul social. Copiii sunt mult mai dispuși să își asume riscuri când tatăl este în preajmă (Le Camus, 1995). Tatăl reprezintă legătura, rampa de lansare care îl scoate pe copil de pe orbita maternă și îl îndreaptă către lume, către societate, este punctul de sprijin, de încurarjare a acestuia pentru separare, pentru obținerea a autonomiei.

    Relația tată-copil  se definește pornind de la trei coordonate (Lamb, Pleck, Charnov, & Levine, 1987):  implicare, se referă  la cantitatea și calitatea interacțiunilor și experiențelor comune ale copilului cu tatăl său, accesibilitate, respectiv timpul fizic în care tatăl este disponibil pentru copil, și responsabilitate, cu referire la gradul de implicare în activitățile zilnice de creștere a copilului, incluzând aici luarea deciziilor și aspectele financiare.

    Mamele care încurajează și susțin tatăl în activitățile de îngrijire a copilului îl ajută pe acesta să se familiarizeze cu comportamentele copilului, să gestioneze situații diferite. Aceste experiențe îi permit tatălui să învețe cum să structureze mediul copilului pentru a-i satisface nevoile și să deprindă noi abilități. Studiile arată că atunci când mama nu îl susține pe tată în interactiunile cu copilul, când este critică față de relația tatălui cu copilul, tatăl, în mod evident, va fi mai puțin implicat în viața și creșterea copilului său, nu va învăța să răspundă nevoilor acestuia (DeLuccie, 1995; Parke, 1995). Auto-eficacitatea, percepția potrivit căreia comportamentul unei persoane influențează rezultatul obținut (Bandura, 1982), reprezintă un factor important în implicarea tatălui în viața de zi cu zi a copilului. Studiile demonstrează că tații care au fost învățați cum să se ocupe de copii sunt mai implicați în creșterea acestora. Deasemenea tații care se consideră competenți în îngrijirea copilului vor fi dispuși să își asume responsabilitatea îngrijirii și educării acestuia.

    Copiii ai căror tați sunt implicați în creșterea lor s-au dovedit a avea o dezvoltarea cognitivă mai bună (Nugent, 1991). Mai mult, rezultatele unui alt studiu, realizat la Oxford pe un eșantion impresionant de 17.000 de copiii arată că, copiii care au beneficiat de implicarea taților în creșterea și educarea lor sunt mai competenți la școală, obțin note mai bune, fată de colegii lor ai căror tați sunt mai puțin implicați. Implicarea tatălui în acest context se referă la activități comune (joacă afară, lectură), precum și asumarea unui rol egal cu cel al mamei în îngrijirea copilului (Flouri, 2004).

    Pentru băieți, atunci când relația este una caldă, apropiată, tatăl reprezintă un model de asumare a identității de gen (Lamb, 1981b; Radin, 1981), de exprimare a emoțiilor, de adaptare în diverse contexte. Deasemenea, studiile arată că baieții ai căror tați sunt implicați în creșterea lor au mai puține conflicte pe măsură ce cresc. In ceea ce le privește pe fete, studiile arată că implicarea taților în creșterea lor poate conduce la o cresterea a vârstei de debut a pubertății. Admirația si recompensele primite din partea tatălui pot fi elemente esențiale în transformarea fiicelor în femei independente și încrezătoare în sine.

    Pentru copii este esențial să primească iubire și atenție, atât din partea mamei, dar și din parte tatălui, să aibe legături solide cu ambii părinți, astfel vor dezvolta mecanisme sănătoase de adaptare în contexte diferite de viață.

    Bibliografie selectiva:

    Crockenberg, S., & Leerkes, E. (2000). Infant social and emotional development in family context.InC.H.Zeanah (Ed.), Handbook of infant mental health (2nd ed.) (pp.60-90). New York: Guilford.

    DeLuccie, M.F. (1995). Mothers as gatekeepers: A model of maternal mediators of father involvement. Journal of Genetic Psychology, 156, 115-131.

    Lamb, M. E., Pleck, J. H., Charnov, E. L., & Levine, J. A. (1987). A biosocial perspective on pa-ternal behavior and involvement. In J. B. Lancaster, J. Altmann, A. S. Rossi, & L. R. Sherrod (Eds.), Parenting across the lifespan: Biosocial perspectives (pp. 111–142). Hawthorne, NY: Aldine.

    Le Camus, J. (1995) Les interactions père enfant en milieu aquatique. Revue Internationale de Pédiatrie, 255(XXVI)

  • Terapia cognitiv comportamentală – câteva informații

    Terapia cognitiv comportamentală (TCC) este o forma bazată pe principiul conform căruia  conform caruia gândurile, tiparele de gândire, sunt cele care ne influențează emoțiile și comportamentele. Cauza confortului sau a disconfortului, precum si explicația cu privire la  acțiunile noastre este, conform terapiei cognitiv comportamentala, internă, dată de interpretarea personală cu privire la diferitele situații, și nu generată de persoane sau diverse contexte, exterioare nouă. TCC este deci un tip de terapie care ajută clienții sa își înțeleagă gândurile și emoțiile, și modul în care acestea le influențează comportamentele.  TCC presupune atât o formă de terapie cognitvă, care se adresează cognițiilor, cât și una comportamentală. Terapia cognitivă se adresează tiparelor de gândire, pe când cea comportamentală acționează asupra comportamentele asociate. Combinate, în cabinet, reprezintă o metodă extrem de eficientă pentru a rezolvă o gamă foarte largă de afectiuni pentru adulti, copii sau adolescenți.

    1.  Terapia cognitiv comportamentală are în centrul său relația de colaborare între terapeut si clientul său. Împreună, clientul și terapeutul,  vor pune bazele unei relații de încredere, vor discuta problemele actuale ale clientului. Acesta va propune ordinea în care aceste problme vor fi abordate, stabilindu-și astfel obiectivul sau obiectivele terapiei.  O relație solidă între client si terapeut este extrem de necesară, dar nu este elementul central al terapiei, după cum această relație nu este suficientă în a genera schimbarea. Clientul este cel care provoaca și susține schimbarea, prin însușirea unor noi modalități de gândire, le va pune în practică în viața sa de zi cu zi,  va actiona ca urmare a celor învățate.  In cadrul ședintelor de terapie cognitiv comportamentală, terapeutul și clientul vor analiza împreună problema adusă în cabinet, elementele care o mențin, inclusiv – cognițiile, comportamnetul și mediul, contextul în care ea apare. Clientul este deci extrem de implicat, activ in procesul terapeutic, primeste si ofera feed-back constant cu privire la evoluția terapiei. Fiecare întâlnire presupune discuții, exersarea anumitor abilități sau deprinderea anumitor tehnici. TCC este deci o abordare teraputică bazată pe efortul de colaborare între client si terapeut. Terapeutul urmărește să descopere scopurile, motivațiile, dorințele clientului. Rolul său este de a asculta, de a oferi sugestii, de a încuraja si a-l ajuta pe client să-și atingă scopurile. Rolul clientului este de a fi deschis, de a-si exprima nevoile, de a implementa ce a învățat în interacțiunile din cabinet.
    1. Terapia cognitiv comportamentala este relativ scurtă ca durată, se concentrează să îl ajute pe client să dezvolte singur mecanisme sănătoase de adapatare la situațiile care îi generează disconfort, îl învață sa facă fată contextelor de viată prin identificarea tiparelor de gândire disfuncționale, a comportamentelor dezadpatative și apoi prin schimbarea lor. TCC este limitată în timp tocmai datorită principiului conform căreia se desfășoara în mediul natural al clientului, in interactiunile sale de zi cu zi, prin implementarea abilităților însușite și exerasate  în cabinet. Sfârșitul terapiei se stabilește împreună cu clientul, odată cu atingerea obiectivului pe care clientul și l-a propus la începerea terapiei.
    1. TCC reprezintă un model educațional. TCC se bazează pe ipoteza, demontrastată științific, conform căreia cele mai multe reacții emoționale si comportamentale sunt învățate. Pornind de aici, scopul terapiei este acela de a-i ajuta pe clienți să renunțe, să se dezvețe de reacțiile disfuncționale și să învețe altele noi. Tocmai acest aspect educativ are rolul de a menține pe durată lungă de timp rezultatele obținute ca urmare a terapiei. Atunci când oamenii înțeleg ce fac pentru a le fi bine, pot sa reproducă acest model oricând si în orice circumstanțe.
    1. TCC are o structură clară, este orientată pentru atingerea unor scopuri predeterminate. Terapuetul TCC are un plan structurat pentru fiecare ședință în parte, în fiecare ședință sunt învățate, integrate tehnicie, exercitții specifice. TCC, dupa cum am mai arătat și mai sus se concentrează pe obiectivele clientului. Pentru atingerea acestora, clientul va învăța in cabinet modalități noi de gândire, de comportament. Terapeutul TCC nu îi va spune clientului său ce sa facă, ci îl va învăța cum să o facă.
    1. Temele pentru acasă reprezintă un element extrem de important in TCC. Perioada necesara atingerii obiectivelor clientului ar fi considerabil mai indelngată, daca exersarea tehnicilor TCC s-ar face numai in cabinet. De aceea clientul va primi teme clare, respectiv de lectura a anumitor materiale, de exersare in contexte de zi cu zi, sau de monitorizare a gândurilor, compoartamentelor sale.

    Beneficiile terapiei cognitiv comportamentale:

    • TCC are o bază științifică extrem de solidă, conceptele sale au fost investigate în numeroase studii clinice si experimente științifice si are o bază empirică consistentă.
    • TCC este bine structurată, este orientată spre scop și se concentrează cu precădere pe disconfortul imediat, dar nu pierde din vedere implicațiile pe termen lung. Îi solicită clientului implicare activă.
    • TCC este felxibila, se adpateaza unei plaje largi de tulburări sau disfuncționalități, printre acestea: depresie, anxietate generalizată, atacuri de panica, fobii, anxietate socială, anxietate de separare, tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburare de stres posttraumatic, tulburări de alimentație, tulburări somatoforme, disfuncții sexuale, probleme de cuplu, managmentul furiei, atât pentru adulți, cât și pentru copii și adolescenți.
    • TCC îl învață pe client noi strategii, pe care le poate folosi nu numai pentru a depăși probleme actuale, le poate adapta pentru contexte de viață noi. TCC se concentreaza pe “aici și acum”, dar în aceiași măsură are în vedere modul în care trecutul a condus la formarea tiparelor și schemelor prezente.

    Vă invit așadar în cabinet pentru a deprinde un mod de gândire și comportament care să vă conduca la echilibru și acceptare.