Etichetă: emotie

Cum să nu mai renunț la mine

Ți s-a întâmplat să te oprești într-o zi și să te gândești despre ce este povestea vieții tale? Să fii confuz, să nu știi ce anume din ceea ce faci este cu adevărat pentru tine?

Sunt persoane pentru care de multe ori este mai simplu să le facă pe plac celor apropiați, aleg, conștient sau nu, să se lase pe sine deoparte. Natural, fără mare greutate, experiență după experiență și zi după zi. Este singurul mod, se gândesc prin care îi pot păstra aproape. Convingerea cu care trăiesc este că în mare parte de ei, de grija, de implicarea lor, depinde bunul mers al conviețuirii.

Dacă sunt atent, dacă anticipez nevoile iubitului sau prietenei mele, dacă nu vreau mai nimic, sper că nu mă va părăsi sau nu mă va respinge. Vom fi mereu împreună și așa ne va fi bine. Renunț la mine, pentru că numai așa știu să păstrez sub control binele relației. Adesea nici nu știu ce am nevoie. Arareori cer. Mă surprind simtindu-mă vinovat atunci când o fac, mi se pare nejustificat să am grijă de ceea ce îmi doresc. Este copleșitor să exprim. Intru în panică sau resping când cineva încearcă să aibe grijă de mine. Oamenii care știu să ceară, cei care au grijă de ei înșiși, mă gândesc că sunt egoiști. Atenți la ei, cum ar putea fi atenți și la ceilalți? În lipsa propriei exprimări, sensul se diluează, viața mi se întâmplă, nu o hotărăsc eu. Devine lipsită de bucurie. Pentru că nu mă văd, mă simt pierdut, eu față de mine.

Când paharul se umple, și mai devreme sau mai târziu așa se întâmplă, fug pentru că sunt copleșit sau reacționez cu furie, resping – “nu vreau să mai am de a face cu voi, lăsați-mă în pace”, judec aspru “toți sunt egoiști”, încerc să preiau controlul, “vreau să se întâmple numai în felul meu”, pun presiune – “acum vreau ca totul să se schimbe”.

Adesea ceilalți sunt de vină pentru că nu mă înțeleg. Ei sunt de vină pentru că profită de mine, de bunătatea mea.

Furia mă eliberează câteodată, dar sunt mai mereu încordat/ă, neliniștit/ă. Grija celorlalti este în răspunderea mea și nu pot face nicicând ceea ce vreau, am permanent ceva de dus în spate. Simt că cineva, mai mereu, mă controleaza sau îmi dictează ce am de făcut – partenerul, colegii, părinții. Mă limitează. Mă imaginez uneori, într-un moment de rebeliune – cum ar fi să îi las baltă pe toți, să fiu liber/ă, să nu dau socoteală nimănui? Pentru că mă simt obligat/ă să am grijă de nevoile celorlalți, relațiile cu ei, fără să îmi dau seama, devin o povară. Și deși m-am străduit, și am dat, mai mult decât am primit, pentru că așa mi se pare firesc, relațiile scârțâie. Sunt nefericit/ă.

Relațiile sunt însă un dans echilibrat, în care cei doi se conectează unul la ritmul celuilalt. Nu se contruiesc oferindu-ne pe tavă. Într-o lume de adulți sănătoși fiecare își cunoaște propriile nevoi, propriile limite. Dă și cere în acord cu acestea.

Dar dacă o viață întreagă am învățat că nevoile mele nu sunt importante, că sunt responsabil pentru binele celuilalt, cum aș putea descoperi ce vreau eu? Cum să învăț să aștept ca celălalt să vină spre mine? Cum să tolerez frica pierderii, rușinea și vinovăția de a nu fi făcut suficient?

Aș pute începe, fiind atent la momentele în care cedez pentru a le face pe plac celorlalti. De ce o fac? Cedez pentru că nu pot pune limite, pentru că aceștia sunt intruzivi și nu îi pot opri sau cedez pentru că astfel am învățat să construiesc relații? Este ceva ce îmi pot eu asuma din interaciunea cu ei? Este important să înțeleg și să învăț că îndeplinirea nevoilor mele este în primul rând responsabilitatea mea.

Mă ajută să îmi cunosc nevoile, dacă sunt atent la ceea ce simt, la emoțiile mele, la schimbările de dispozitie – furia sau tristețea sunt semnale ale unor nevoi neîndeplinite. Mă pot întoarce să analizez contextul respectiv și mă pot întreba ce mi-a lipsit? ce aș fi avut nevoie să se întâmple?

Pentru a mă apropia cu adevărat de mine, de nevoile și de dorințele mele, este important să experimentez – să învăț despre mine. Am nevoie să stiu ce filme îmi plac, cum, unde și cu cine imi place să îmi petrec concediul, care sunt mâncărurile mele preferate, care sunt activitățile care mă relaxează, cum îmi doresc cu adevărat să arate cariera mea. Pentru aceasta însă este necesar să mă expun în contexte cât mai variate, să ies, să trăiesc fiecare zi, și pentru mine. Pentru a fi aproape de mine și de nevoile mele, este sănătos să cer și să dau, să îmi exprim nevoile și să fiu atent și la nevoile celorlalți.

Ca să pot să îmi creez spațiu emoțional și astfel să pot învăța mai ușor despre mine, am nevoie să învăț să tolerez furia, disconfortul celor apropiați atunci când exprim ceea ce am nevoie, când prioritar în viața mea sunt eu însumi. “Astăzi nu pot veni să te ajut, am mult de lucru, și nu pot amâna, dar mâine între 2 si 5 pot trece pe la tine, dacă mai este nevoie. Înțeleg că ești dezamăgit, dar astăzi chiar nu pot trece.” Cum te simți când te pui pe tine în capul listei? Poate simți că nu meriti, sau poate te aștepti să fii pedepsit, dar nu uita, nu le poti fii de nici un folos celorlalti dacă tu nu ai bateriile încărcate, dacă nu înveți să dai în limita realistă a resurselor tale.

Este iarăsi important să învăt să îi confrunt pe ceilalți, să exprim asertiv, fără să pedepsesc și fără să mă retrag, ceea ce aștept, ce îmi doresc, sau îmi este necesar să se întâmple. Construiesc astfel relații care îmi permit să fiu în contact cu mine și nevoile mele.

Sigur, este important să învăt cum să am alături oameni care consideră firesc să fie atenți și la nevoile celorlalți, să îmi aleg prieteni care știu să dea și să primească în egală măsură.

Odata ce am relații pe care mă pot sprijini, pot să fiu atent la mine, să învăț ce anume îmi spune corpul meu moment cu moment – când sunt tensionat sau obosit, de exemplu, să îmi creez rutine sănătoase pentru mine.

Este mai ales în puterea mea ca nevoile mele să îmi fie îndeplinite. Și mă ajută să nu uit – numai dacă am grijă de mine, pot fi prezent și pot avea grijă și de ceilalți.

21 mai 2017
Despre manipulare si narcisiști

Relațiile din viața fiecăruia, de iubire, de prietenie, de colegialitate sau chiar de afaceri au sens, pot să crească, să capete consistență numai dacă protagoniștii își pot exprima echilibrat nevoile, emoțiile, pot cere si primi cu aceeași măsură. Au loc în mod egal. Fiecare are în vedere ca binele lui să nu împuțineze binele iubitului, prietenului sau colegului. Sunt relații sănătoase, între adulți asumați, bine construiți.

Există persoane apropiate, alături însă de care te simți confuz, cel mai adesea vinovat că lucrurile nu merg, responsabil pentru ei și nevoile lor. Ești prins ca musca în dulceață și orice ai face nu găsești o cale de mai bine. Ai mari șanse să fii în relație cu un narcisist/ă, iar principalul instrument cu care te ține legat să fie manipularea.

Un tipar evident al narcisistului – grandios, arogant, rece, lipsit de empatie, centrat evident pe sine și pe nevoile lui, este mai ușor de depistat. Și acest narcisist evident manipulează – te minte, îți prezintă realitatea distorsionat, te învinovățeste pentru ce nu merge bine. Cei mai mulți dintre noi, tocmai pentru că lucrurile sunt mai clare, pot să fugă, să pună limite când situația devine prea gogonată.

Dar ce te faci cu lupul în blană de oaie? Pentru că da, există un tipar ascuns al narcisistului – cel bun, și grijuliu, și loial si atent, dar care în fapt se asociază cu tine, așa cum spune el “te alege”, pentru propia lui imagine sau pentru ce ai să îi oferi sau, de ce nu, pentru continua lui gratulare. Poți să fii orbit de grija lui, de imaginea caldă și echilibrată, înțeleaptă pe care și-o proiectează.

Evident, cu totii vrem să fim iubiți și apreciați, văzuți și înțeleși. În prima parte a relației, un narcisist exact asta îți poate oferi – ești tot ceea ce aștepta, te copleștește cu atenție, ce este mai bun este pentru tine. Relația cu tine este centrul vieții lui, te căuta de nu știu când și acum ai apărut. Aproape că pare prea frumos să fie real. Te lași cu totul pe mâna lui/ei. Este o persoană așa deosebită. Și de ce să nu o faci? Nu îți mai trebuie nimic altceva. Când ai lăsat toate scuturile, când lumea ta este umplută numai de el/ea, îți trage preșul de sub picioare. Deja infiltrat în toate fibrele tale, narcisistul te convinge, idee cu idee că noroc cu el/ea, că stă cu tine, îți arată că albul este negru și că negru este alb. Te simți defect, din zi în îi mai mult. Ceea ce îți oferă el/ea este cu mult peste ceea ce primește de la tine. Realitatea ți se dizolvă, nu mai știi cine ești cu adevărat, senzația pe care o ai, în momente de mare tensiune este că îți pierzi mințile. Da, ti-ar putea spune că este firesc să îți dorești stabilitate și echilbru, dar el/ea este stabilitatea si echilibrul în persoană, tu ești derutat sau vulnerabil și nu poți, nu stii sau nu vrei să apreciezi. Realitatea pe care tu ai trăit-o este constant pusă sub semnul întrebării – tu tii minte că lucrurile s-au întâmplat într-un anumit fel, el/ea îți demontează bucată cu bucată relatarea, ți s-a părut, nu a fost așa, nu a spus asta, ai înțeles greșit sau oricum argumentele tale sunt nererelvante, prostești, dovadă a imaturității sau a sensibilității tale excesive. La propriu, nu te mai poți sprijini pe nimic concret. Singurul punct stabil din această ecuație este chiar el, narcisistul.

Narcisistul poate fi o victimă continuă, dacă ție ți se întâmplă ceva îngrozitor, de exemplu ai fost dat afară, problema lui este de 100 de ori mai mare, el nu a fost promovat așa cum ar fi meritat si asta este discuția pe care trebuie să te concentrezi. Tu mori de foame sau nu mai ai un acoperiș desupra capului, dar el este cel rănit/ă sau neapreciat/ă, durerea lui este nesfârsită, are nevoie de tine, se așteaptă să îl înțelegi. Și cum să nu înțelegi, el o persoană așa de bună, specială, nevoită să treacă prin toate aceste umilințe. Te străduiești să îi fii alături, dar te simți împuținat după fiecare interacțiune. Se înfurie când nu îi mai dai cât să îi ajungă. Încerci să te aperi, și atunci te pedepsește. Dispare, ca tu din teama de a nu pierde relația să renunți și mai mult la ceea ce ești. Să îl implori să îți fie alături. Și uneori o faci.

Dacă faci greșeala să te arăți vulnerabil, să nu ai dubiu că nu va folosi acest lucru împotriva ta – nu poate discuta cu tine pentru că ești nerezonabil, ai nevoi de neînțeles pentru el/ea. Ca atunci de exemplu când ai așteptat să te sune de ziua ta, de care el uitase, și tu încerci să îi spui că ești dezamăgit, dar serios acum, îți permiti să fii rănit din atâta lucru? La cât de multe ti-a dat, te legi de așa un amănunt, în loc pur și simplu să îl venerezi în continuare?! Te simți vinovat, aproape că ti-ai cere iertare, dacă nu ai simți că totuși ceva nu este în regulă.

Narcistului îi este pur și simplu greu să accepte că sunt zone în care ești bun, unde te simți confortabil. Poți să fii bun, dar numai acolo unde el consideră că este cazul. Ești bine văzut la servici, oricum este nerelevant, este un job de fraieri. Ai reușit să pui pe picioare un proiect important pentru tine, te bucuri de rezutate – desigur altcineva, poate chiar el a făcut asta înaintea ta, n-are rost să te împăunezi. Hai mai bine să ne întoarcem la ce este mai important în relația voastră, știi deja, desigur, persoana lui.

Și, după toate cele de mai sus, ca prin minune, se întâmplă să facă un gest măreț, răsunător, poate pentru că vede cum îți pălește în minte si suflet imaginea lui sau poate că chiar îi este teamă că pleci. Și te copleșteste din nou cu grija și afecțiunea lui, sunteți ca la început. Și te minți că totul este bine. Dacă te-ai străduit, vezi, acum si primești. Are dreptate, tu ești cel defect care nu apreciază. Pare atent si spășit, dar cum știm, lupul își schimbă părul, dar năravul ba. În scurt timp vă întoarceți din nou în același dans al manipulării, al distorsionării.

De ce să stai într-o astfel de relație? Poate pentru că nu ai primit nicicând cu adevărat afecțiune, iar momentele de așa zisă grijă, complimentele și reasigurarea pe care le primești de la un narcisist îți crează iluzia că dacă ai putea să îi fii alături așa cum îți cere vei primi constant ceea ce atât de mult îți dorești. Ai putea sta poate și ca să îți demonstrezi că nu esti atât de defect, că dacă te străduiești suficient poți să fii acceptat – ești bun, ești performant, ești valoros, și cu cât este mai greu, cu atât să fie, pentru tine rezultatele si recunoasterea mai importante Ai putea să stai tocmai pentru că narcisistul îți dă consistență. Nu știi cine ești și ce vrei, iar modul sigur în care el își exprimă nevoile, viziunea clară pe care și-o conturează devin și ale tale. Îți dă un scop și un sens. Responsabilitatea unei relații este însă împărțită la doi. Ai nevoie să înveți cum să ai grijă de tine, care îți sunt vulnerabilitățile pe care narcisistul cu atât de mult talent le speculează. Poate deprivarea emoțională, poate rușinea de a fi defect, poate propria ta submisivitate, incapacitatea de a te exprima, de a-ți alege un drum sau o direcție. Să poți face față relației cu un narcisist, să pui limite, să îți bandajezi rănile, presupune să te aduci în contact cu propria ta realitate – ce vreau, ce îmi doresc, care sunt valorile mele, ce este important pentru mine, ce am eu să îmi asum din această relație. Un drum lung și greu, de construcție, dar pe care merită să îl strabați, pentru tine, și de ce nu, pentru partenerul, prietena sau prietenul tău narcisist. Dacă tu te construiesti sănătos, are o sansă și el/ea să se întoarcă în realitate.

1 mai 2017
De ce un program despre anii de adolescență

M-am apropiat cu reținere de studiul anilor de adolescență și fără să trec din nou alături de băieții mei prin această perioadă poate nu aș fi făcut-o nicicând. Am vrut să înțeleg și să le fiu alături așa cum au nevoie, fiecare dintre ei. Adolescența lor mi-a dat șansa să înțeleg propia mea adolescență.

Viața mea de adult a fost definită de experiențele, relațiile, trăirile de atunci. Unele minunate, iar altele îngrozitor de dureroase. Ca toți adolescenții am iubit și am suferit, am căutat să înțeleg și numai după ani de zile au avut sens experiențele pe care le-am trăit. Mi-aș fi dorit poate să am o relație mai apropiată cu părinții mei, dar cred că, într-un fel, și ei erau la fel de în ceață ca și mine.

Senzația pe care și acum o am când rememorez anii de atunci este de libertate sugrumată. Aș fi vrut să fiu liberă, însă nu știam cum, aș fi vrut să zbor, dar îmi era teamă că nu o să mai am unde să mă întorc. Fără îndoială, să învăț de atunci să mă sprijin pe mine, să învăț să mă cunosc, să mă accept, cu bune și rele, să îmi dau voie să mă ridic și să cad, mi-ar fi făcut drumul mai lin și alegerile mai ușoare. Să fii avut curajul să mă bucur de ceea ce eram, m-ar fi ajutat poate să mă regăsesc mai devreme în profesie. Țin minte nesiguranță de atunci – “oare sunt ok?” – aproape în orice – cum arătam, legat de școală, în ce meserie aș fi mai potrivită, în relațiile cu băieții. Fizic încă mai pot simți și acum această neliniște.

Dar viața, experiență cu experiență, așa cum o trăim, are însă un rost. Și poate rostul anilor de atunci, nu tocmai ușori, ar putea fi să dau înapoi tinerilor adolescenți de astăzi ceea ce eu mai greu am aflat – că mintea te poate uneori păcăli, că trecutul și istoria familiei își pun amprenta asupra ta, că suferinta și durerea sunt parte din viața și nicidecum un semn de slăbiciune, că orice experiență, bună sau nu, te face mai bogat. Și, pentru că viața te răsplătește în feluri în care nici nu te gândești, am adunat și știința care să îi ajute și să dea un sens coerent cunoașterii lor.

Lucrez cu adolescenți de o vreme și nu încetează să mă uimească, să mă impresioneze claritatea minții lor, puterea lor de a-și asuma propria persoana, bucuria și curiozitatea cu care se descoperă pe sine, pe ceilalți, energia și entuziasmul lor, de a face bine, de a construi, de a se construi pe ei înșiși, solid, așezat.

Cred că dacă le oferim copiilor noștri adolescenți instrumente sănătoase, să înțelegă riscurile și beneficiile vârstei, dacă noi adultii învățăm despre noi și despre ei, în așa fel încât să le putem fi alături, viața lor, dacă nu mai ușoară, va fi poate mai bogată în momente de echilibru, cu alegeri mai sănătoase decât ale noastre și de ce nu, poate cu mai puțină durere. Vă aștept cu drag, de acum încolo, sper că pentru mult timp, alături de colegii mei de la Mind Education la evenimentele proiectului “Anii de adolescență”, ateliere pentru adolescenți – „Învat sa ma cunosc” – http://bit.ly/2ng1xFf, pentru părinții de adolescenți „Îmi cunosc copilul adolescent” – http://bit.ly/2mk8qqc, la evenimentele cu liceeni și cu profesorii lor.

24 martie 2017
Să fii mai bun cu tine…

Am scris pe la începutul anului că am învățat să fiu mai bună cu mine. Un om cu suflet mare m-a întrebat cum am făcut asta. Nu mai știu exact ce i-am spus, dar întrebarea am pus-o undeva într-un colț, ca pe una la care merită să te gândești mai adânc. Am mai răsucit-o când pe o parte și când pe alta. Și in mintea mea s-a copt un răspuns.

Așa încât, draga mea, iată ce pot să îți spun:

Sunt mai bună cu mine când mă uit cu bucurie la ceea ce am ajuns. Sigur, îmi doresc să cresc, mă bucur să aflu, să descopăr, îmi fac planuri. Dar în egală măsură, îmi iau timp să mă uit la drumul pe care l-am parcurs, să îmi las mintea și sufletul să vadă unde sunt acum, cu recunoștință si mulțumire.

Sunt mai bună cu mine când imi fac planuri care să țină cont de mine, de resursele mele și de nevoile mele reale. E frumos, cred, să vezi Pământul de pe Lună, dar bucuria mea cea mai mare este să am timp să mă bucur de soțul meu, de copiii mei și de mine. Am înțeles că nici un plan nu are sens, dacă nu las loc să dau și să primesc timp, grijă, iubire celor care sunt cu adevărat cei mai importanți în viața mea.

Sunt mai bună cu mine când îmi dau voie să construiesc, să aflu, să cresc fără presiune, nu imi doresc (sau nu imi mai doresc :)) să fiu cea mai bună, să “le arăt eu lor cum se face”, sau să nu dezamăgesc. Pun cărămidă cu cărămidă pentru mine, pentru cei de alături, acceptând că ceea ce construiești se mai poate dărâma, dar ca nici o experiență nu este în zadar. Că poți greși, dar greșeala nu este sfârșitul lumii, că poți dezamgi, pe tine sau pe ceilalți, dar că există mereu un drum al reparării.

Sunt mai bună cu mine pentru că am învățat să mă întorc în mine pentru confort, am învățat să cer, dar să accept că cel de lângă mine nu poate fi mereu disponibil. Este în puterea mea să am grijă de disconfortul meu, nu respingând ajutorul, ci câutăndu-l în mod eficient. Am experimentat, încă mai experimentez și învăț ce mă bucură și ce mă liniștește. Știu să fiu în pace cu mine, și mă bucur să mă regăsesc după o perioadă încărcată.

Sunt bună cu mine atunci când imi dau seama că vocea critică a preluat controlul. Am învățat să nu mai mă supăr pe ea. Face parte din mine, o văd că există, și o las deoparte. Și de cele mai multe ori pot să mă întorc la mine și la ceea ce am de făcut.

Sunt mai bună cu mine când îmi cunosc vulnerabilitățile, le onorez, nu mă supun lor nepărat, dar știu că sunt acolo. Și astfel, sunt mai bună cu mine când nu îi judec pe cei de lingă mine, și nici pe mine însămi. Avem fiecare trecutul și luptele noastre. Mă bucur de ceea ce îmi oferă ceilalți, le sunt recunoscătoare, spun când ceva îmi depășeste limitele și în aceiași măsură încerc să le fiu alături când le este greu.

Să fii mai bun cu tine, pentru mine – este despre grijă și înțelegere, pentru trecutul și pentru prezentul tău, pentru ceea ce te doare, dar și pentru ceea ce te bucură, de ceea ce ai nevoie sau îți doresti să se întâmple și să nu uiți că tu știi cel mai bine cine ești și unde vrei să ajungi.

10 mai 2016
Despre limite

…

Era tristă, o tristețe grea, de pierdere infinită, pe care ar fi vrut să și-o plângă, să și-o aline ea cu ea însăși. A încuiat prudent ușa și s-a băgat în pat. S-a înfășurat bine în plapumă, a închis ochii și a încercat să se concentreze pe respirație. “Sunt la mine în cameră, ușa este încuiată, sunt în siguranță.” Corpul întreg îi era încordat ca un arc. A auzit cum cineva apasă clanța și încearcă să intre. Nimic. Ușa, neasteptat, s-a opus. A apăsat încă o dată, de data asta mai ferm. A urmat un ciocănit furios și clanța zgâlțâită isteric:

– Domnisoară, descuie ușa imediat. Vreau să știu ce se petrece. Acum!

Și-a oprit câteva clipe respirația, ca un câine care se retrage în el, poate nu o să-l mai atingă piciorul care îl lovește. Clanța parcă prinsese viață, se mișca în sus și în jos, nemultumită, acuzatoare.

– Ana, sunt eu mama ta, descuie imediat. Ce fel de comportament e astă?! Cât stai la mine în casă ușa ta trebuie sa fie tot timpul descuiată.

Maică-sa începuse să țipe, aprope necontrolat, în timp ce isteric continua să încerce clanța.

– Deschide, deschide acum!

“Lasă-mă în pace, i-ar fi spus, lasă-mă-n pace. Vreau să fiu tristă, vreau să plâng cu mine, vreau să stau în liniște.”

-Ana, nu ți-e rușine, ne aud toți vecinii, îl chem pe taică-tu, să știi!

Se ridicase în fund pe pat și se uita ca hipnotizată la clanța vorbitoare. “Da, sigur, taică-su!”

Înfăsurată în plapumă, s-a ridicat resemnată. Știa ce o să urmeze, plânsul ei, doar stii cât te iubesc, nu suport să știu că nu ești bine, eu sunt mai mult decât mama ta, sunt prietena ta, prietenele își spun totul una alteia, îmi promiți să îmi spui totul despre tine, ești bine, este, nu-i așa că esti bine, sunt bine, sigur că da, niciodata să nu mai încui ușa, promiti, promit cum să nu.

Vocea bâzâia isteric în continuare de partea celaltă a ușii.

Pe noptieră, lângă pat, a vazut telefonul și căstile care atârnau din el. A întins mâna încet, și-a potrivit căștile în urechi și a pornit muzica. S-a ghemuit în pat, înfășurată în pilota ei călduroasă, cu muzica curgându-i în urechi. S-a întors în ea, îmbrățisându-și rana și tristețea cu căldură.

Scandalul de la ușă, la un moment dat, s-a oprit, era la ea în cameră, în siguranță. Cel putin pentru un timp.

…

Limita ne defineste, avem început și sfârsit, ne putem conține și ne putem cuprinde.

Echilibrul, binele, liniștea din noi vin și din capacitatea de a ști de unde până unde suntem, noi și cei de lângă noi. Se întâmplă adesea ca ceilalți să intre prea mult, față de nevoia noastră de siguranță, în spatiul nostru intim, fizic sau emoțional. Si o fac pentru că poate nu știm să îi oprim, nu putem sau desi crează disconfort, simtim că suntem datori să tolerem acestă acapare.

Pot să stau în liniște cu mine, mă pot întoarce în spațiul meu interior când simt că pot opri intruzinea, când pot să spun stop – cu credința că acest lucru nu va rupe relația, că nu voi fi pedepsit sau pedepsită pentru asta.

Învăț să stau cu mine pornind de la limitele mele fizice – imi cunosc corpul, îl iubesc, sunt atentă la ce imi spune și țin cont de asta. Îmi respect nevoile fizice de bine. Sunt în contact apoi cu vulnerabilitățile mele, cu rănile mele emoționale și exprim nevoi în acord cu acestea. Intru în relații care să ma susțină si pe care să le pot susține.

Odată ce sunt în contact cu mine, sunt în siguranță între limitele mele, pot pune limite sănătoase și în relațiile cu ceilalți, limite care să nu fie despre distanță sau să fie prea laxe, adică să ma las înghitit/ă. Ci din contră, limite care să imi permită să exist articulat, alături de cei ce îmi sunt dragi, în care povestea să fie despre mine, despre el, despre ei și despre noi toti în egală măsura. Limite care să îmi ofere siguranța și bucuria propriei mele singurătăți, împreună cu linistea și confortul unei relației.

1 aprilie 2016
Exercitii de meditatie pentru depășirea depresiei – Eliberarea de nefericirea cronică

Mintea noastră este în continuă mișcare, în căutare de sensuri. Atașează interpretări, formează convingeri extrem de stabile. Necazul este că, adeseori, ne identificăm cu gândurile noastre, chiar și atunci când sunt interpretări neconforme cu relitatea. Simțim emoții și ne comportăm în funcție de cum vedem contextele prin care trecem. În cazul depresiei, în creier se formează o legătură între tristețe și gândurile negative. Legătura este atât de stabilă încât “chiar și tristețea trecătoare poate redeștepta în minte gânduri distructive.” Autorii arată că “La începutul stării depresive, reacționăm, de obicei din motive perfect explicabile, încercând să scăpăm de sentimentele noastre, reprimându-le sau făcând eforturi să nu ne mai gândim la ele. (…) Căutăm în minte soluție după soluție, și nu durează mult timp până începem să ne simțim rău, pentru că nu reușim să găsim ceva care să ne aline emoțiile dureroase prin care trecem. (…) trăim aproape cu totul în lumea gândurilor noastre. Începem să ne frământăm. Pierdem contactul cu realitatea, cu oamenii din jurul nostru, chiar si cu cei la care ținem cel mai mult si care țin mult la noi. Ne refuzăm darurile bogate ale vieții și plăcerile ei.”

În primul capitol al cărții, autorii prezintă modul în care se dezvoltă tulburarea depresivă, cum găndurile automate negative influentează comportamentul, emoțiile, felul in care percepem lumea și pe noi înșine. Din lista de gânduri automate negative a personelor aflate în depresie, iată câteva: “nimeni nu mă înțelege”, “nu mai suport”, “aș vrea pur si simplu să dispar”.

“Principala problemă a depresiei recurente și persistente nu este faptul că ne intristăm. Tristețea este o stare de spirit normală, care face parte din viața noastră. Nu e nici o atitudine realistă, nici de dorit, să ne închiupuim că putem sau ar trebui să scăpăm de ea. Adevărata problemă este ce se întâmplă în continuare – imediat după tristețe. Tristețea în sine nu constituie o problemă, ci felul în care mintea noastră reacționează la acestă stare.”

Tristețea este o emoție de acceptat, avem nevoie să învățăm că nu emoția în sine ne face rău, ci modul în care fiecare dintre noi reacționează la ea. Ca urmare a fugii de emoții negative, ajungem să devenim alergici la ele.

Programul pe care Williams, Teasdale, Segal și Zinn îl propun, ca remediu împotriva depresiei, pornește de la rezultatele bune pe care terapia cognitiv comportamentală le-a avut în tratarea depresiei, și integrează practica veche budista de prezență constientă.

Studiile arată că “cultivarea concentrării asupra prezentului te poate ajuta să te eliberezi de regrete, cât și de grijile în privința viitorului. În plus va crește flexibilitatea minții, în așa fel încât vei găsi noi opțiuni, cu clipă înainte să crezi că nu mai e nimic de făcut. Exersarea concentrării asupra prezentului poate împiedica apariția obișnuitului sentiment de nefericire pe care îl simțim cu toții când cădem în depresie. Acest fapt ne ajută să reluăm contactul cu toată seria de resurse interioare și exterioare, prin care putem să învățăm, să ne perfectionăm și să ne vindecăm, resurse pe care nu suntem conștienți că le avem.”

Cartea prezintă exerciții clare, bine structurate care au ca rezultat conștientizarea si asumarea emoțiilor noastre, a celor care ne plac și a celor care nu ne plac, a gândiurilor și a poveștii de viață pe care acestea le crează, exerciții de meditatie care ne ajută să rămânem ancorați în prezent.

Rezultatele programului pe care cei patru autori il propun sunt extrem de stabile, dar nu sunt imediate și așa cum ei ne previn – “te sfătuim să încerci să renunți la tentația pe care o avem cu toții de a forța lucrurile să meargă într-un anumit fel, în loc să ne străduim să le lăsăm așa cum sunt ele în fiecare clipă.”

Cartea ne invită, fie că suferim de depresie sau nu, într-o călătorie spre noi înșine, al cărei scop este acela de a ne tolera cu curaj și înțelepciune fiecare emoție, de a înțelege ca tristețea este parte din exeperința umană, de a găsi bogație in fiecare stare pe care o trăim.

Lectură plăcută tuturor!

Exercitii de meditatie pentru depăsirea depresiei- Eliberarea de nefercirea cronică – Mark Williams, John Teasdale, Zindel Segal, Jon Kabat-Zinn, trad. Alexandru Macovescu, Editura Trei, 2013.

26 februarie 2016