Corina Dobre

Etichetă: parenting

  • Vulnerabilitățile părinților

    Vulnerabilitățile părinților

    Părinții își doresc ce este mai bun pentru copilul lor. Cei mai mulți se dau peste cap ca Harap Alb din poveste să le fie mai bine copiilor decât le-a fost lor – jonglează cu job-uri solicitante, se străduiesc să facă bani, caută să învețe despre meseria de părinte, încearcă să le fie alături copiilor, așa cum aceștia au nevoie. Câteodată reușesc, câteodată nu. Asta are, firește, legătură și cu trecutul fiecăruia, cu modul în care fiecare părinte se vede pe sine, cât de mult se înțelege și se acceptă și, în fine, de modul în care vede relația cu copilul.

    Fiecare dintre noi am avut nevoie, în copilărie, ca părinții noștri să fie puternici, dar și calzi, înțelepți. Să ne fie alături necondiționat, să ne vadă, să ne audă, să ne înțeleagă, să ne dea voie să explorăm, să ne “prindă” atunci când ne era greu. Copiii noștri au astăzi aceleași nevoi – ca noi, părinții lor, să fim puternici și buni, să le fim alături necondiționat, să le dăm voie să caute, să fie curioși, să plece, să îi prindem dacă se întâmplă să cadă.

    Un părinte puternic vede și acceptă nevoile copilului, ia decizii atunci când este cazul, și chiar dacă deciziile sale creează un disconfort temporar, poate să ducă, cu blândețe, acest disconfort. Un părinte puternic înțelege când greșeste, se acceptă pe sine, își îmbrățișează cu compasiune vulnerabilitățile și se întoarce spre copil să repare acolo unde poate a greșit. Suntem atât de des obosiți, copleșiți de răspunderi, ne dorim cu tot sufletul să le fie bine copiilor și totuși ne înfuriem, îi pedepsim, îi respingem. Ne punem în cârcă și această vinovăție – nu am fost un părinte perfect. Copiii însă nu au nevoie de părinți perfecți, au nevoie de părinți “suficient de buni”, părinți care să își dorească și să își asume repararea relației. Astfel, copilul învață să fie responsabil, să își asume propriile lui comportamente, să crească el însuși puternic – “ți-am greșit, îmi pare rău”.

    Un părinte înțelept îl vede pe copil, își înțelege propriile vulnerabilități și modul în care acestea interacționează cu comportamentele copilului. Un părinte bun și cald știe să ofere iubire, dar iubirea lui nu îl leagă pe copil, ci îl susține și încurajează să plece, să se desprindă, să caute: îi dă curaj, știind că are unde să se întoarcă. La fel cum noi am avut nevoie de părinții noștri să ne fie port sigur și stâncă solidă, în același timp, copiii noștri sunt acum în același loc – așteaptă să le fim port sigur si stâncă solidă.

    Nevoile noastre din copilărie ne-au fost însă parțial îndeplinite, pentru că, și părinții noștri, ei înșiși răniți sau obosiți, ne-au susținut după puterile lor, câteodată insuficient pentru nevoile noastre. Iar tocmai ceea ce ne-a lipsit sau dimpotrivă a fost în exces ne influențează astăzi în relația cu copiii noștri.

    Indisponibilitatea emoțională a părinților noștri, lipsa lor de empatie în ceea ce privește problemele noastre ne-au lăsat cu un gol pe care încercăm să îl cârpim cum putem. “Mi-aș fi dorit să mă vadă și pe mine, să mă asculte, să fie despre mine, nu despre cum credeau ei că trebuie să îmi trăiesc viața.” Și pentru că durerea emoțională pe care acești părinți încă o trăiesc este atât de mare, copilul nu trebuie să sufere cu nici un chip. Îi sunt alături copilului, îi rezolvă orice problemă, indiferent dacă acesta are nevoie sau nu. Tristețea sau frica de a fi singur, pe care au trăit-o acut în copilărie, îi împinge să scoată din viața copilului toate aceste emoții negative. Cu timpul, însă, copilul îi vede ca fiind vulnerabili și își asumă, din păcate, rolul de a avea grijă de confortul emoțional al părinților.

    Copii fiind, am trăit cu părinți intruzivi, pentru care nici atunci când ne dădeam toată silința, nu era îndeajuns ce făceam; am trăit în frică, din cauza certurilor din casă, a bătăilor, a pedepselor. Am învățat că atunci când nu ascultă de părinți, copiii sunt răi. Este sănătos să mă întreb astăzi în ce fel aceste experiențe abuzive îmi influențează relația cu copilul. Sunt atent la nevoile lui? Îl ascult? Sau, dimpotrivă, eu hotărăsc ce este bine și ce este rău pentru el? Atunci când copilul are un comportament ce mi se pare deplasat, îl resping sau încerc să văd și să înțeleg ce s-a întâmplat? Îmi petrec timp cu copilul povestind despre mine, despre el, despre noi, sau ne concentrăm numai pe activități diverse, care să ne distragă atenția? Îl văd pe copilul meu ca fiind mai degrabă independent: adică nu are nevoie de sprijinul meu, sau vine și îmi cere ajutorul când îi este greu?!

    Unii dintre noi, am avut și încă mai avem relații extrem de strânse cu proprii părinți – aceștia au avut și încă mai au un cuvânt de spus despre ceea ce suntem și cum suntem. Au așteptat de la noi să le întruchipăm proiecțiile, dorințele lor și a fost dureros când am simțit că i-am dezamăgit. Am învățat astfel că performanța și feedback-ul extern sunt cele care contează. Și din nou mă întreb: cum influențează acest tipar relația mea cu copilul? Sunt mulțumit de el numai când ia note bune și este cuminte? Sau îi sunt alături indiferent de rezultate?

    Rănile noastre, experiențele noastre ne influențează, invariabil, modul în care îi percepem și în care relaționăm cu copiii noștri. Pentru a le fi alături copiilor, avem nevoie să învățăm să ne fim alături nouă înșine. Este poate cea mai provocatoare parte a vieții de părinte, pentru că relația cu copiii noștri ne deschide rănile și durerile adânci pe care atât de greu am încercat să le acoperim. Cu înțelegere și compasiune față de noi și trecutul nostru, cu dorința de a le fi alături copiilor – puternici și buni – numai așa putem crește și putem repara rănile copilăriei noastre.

    Articol scris pentru Mind Educationn

  • Băiatul si mama lui, o relație sănătoasă

    Băiatul si mama lui, o relație sănătoasă

    Pentru un copil, mama și tatăl reprezintă modele, stâlpii pe care își va construi viața. Iubirea și înțelepciunea părinților îl vor ajuta să se definească, să își găsească drumul. La fel de important, mama și tatăl au roluri și relații diferite cu copilul lor – fată sau băiat –, iar ceea ce primește de la fiecare dintre ei îl va ajută să ajungă un adult întreg, asumat.

    Dar care este rolul mamei în viața fiului ei? Cum îi poate fi alături astfel încât să îl ajute să devină un bărbat cald, bun, autonom, puternic? Ei bine, în primul rând, mama trebuie să înțeleagă că băiatul este biologic diferit de tot ceea ce știe ea, ca atare are nevoie să învețe despre biologia lui, despre trăsăturile specifice băieților, să le onoreze și să-și susțină fiul acolo unde el are nevoie.

    Pentru o mamă este important să știe că băieții sunt mai activi, au nevoie de spații largi de desfășurare – pentru ei este important să se miște, să alerge. Băieții intră frecvent în competiții, de altfel au nevoie să crească și să se dezvolte prin competiție, sunt mai agresivi în joc, de aceea vor avea nevoie să învețe diferența dintre agresivitate și violență. La fel, băieții își asumă riscuri cu o mult mai mare ușurință și au nevoie să crească într-un context sigur, dar care să le ofere deopotrivă și posibilitatea de a se dezvolta. Sunt mai independenți, încă de la vârste mici, par că se pot desprinde cu mai mare ușurință, dar, totodată, au nevoie ca mama să le rămână discret alături. De asemenea, exprimarea emoțională la băieți se dezvoltă mai lent.

    Atunci când au un disconfort emoțional, băieții simt nevoia să fie susținuți, dar mai degrabă prin antrenarea lor în diverse activități împreună, și nu neapărat “înghesuindu-i” să le povestească. La polul opus, atunci când au o problemă, primul gând al celor mai multe fete sau femei pentru a se liniști este să împărtășească cuiva pățania. Să povestească. Își sună cea mai bună prietenă, ori întreaga gașcă de fete se adună și dezbate de-a fir a păr problema.

    Băiatului, însă, îi va lua un timp să integreze, să proceseze ce i s-a întâmplat și va povesti minimal. Are nevoie ca mama să îi dea spațiu, dar să nu-l abandoneze – te văd și îți înțeleg problema, sunt aici când vei fi pregătit. Deprinzând lucrurile de care are cu adevărat nevoie, băiatul va crește știind că este acceptat, și putând fi condus discret de mamă în lumea exprimării emoționale, a conectării cu cei care îl iubesc.

    Rolul tatălui, pe de altă parte, este esențial în viața băiatului său. Este responsabilitatea lui să își construiască o relație sănătoasă cu fiul lui, iar mama îl poate ajuta susținându-l să aibă un rol activ și asumat în viața lui, sau dimpotrivă să îl îndepărteze. Susținută de tată și de relația bună pe care acesta o are cu fiul lui, mama îi poate da băiatului spațiul să plece, să se desprindă, să experimenteze, să riște, să se transforme într-un bărbat autonom.

    De asemenea, pentru ca băiatul să învețe să devină autonom este important ca distribuirea sarcinilor în casă să fie echitabilă pentru toți membrii familiei: “Lasă, mamă, că e rușine să calci!” sau “Cât trăiesc eu tu nu o să pui mâna pe mătură!” nu vor face decât să îl învețe pe băiat că este neputincios, că nu se poate descurca ori că i se cuvine ca alții să muncească pentru el.

    Relația de cuplu și modul în care cei doi părinți se raportează unul la celălalt îl vor influența pe băiat cu privire la modul în care va percepe masculinitatea și feminitatea. O relație caldă între parteneri, în care fiecare are grijă de sine, dar și de celălalt, îi transmit copilului mesajul că este în siguranță. Dacă însă mama este abuzivă, critică cu tatăl, ori îl ia pe fiu drept aliat, băiatul va înțelege că a fi bărbat este rușinos, iar ca adult ori se va lăsa subjugat de femei, ori va alege să le pedepsească. Dacă, dimpotrivă mama este cea abuzată, fiul își va dori să o protejeze, dar cum sarcina este peste puterile lui va învăța să evite relațiile ori se va transforma precum tatăl lui, într-un abuzator.

    Rolul de femeie și modul în care mama și-l asumă vor creiona povestea despre feminitate, sau de lipsă a ei, pe care băiatul și-o va integra. O mamă care știe să aibă grijă de ea, care își va onora drumul în viață – și separat față de misiunea de a fi mama – îi va transmite fiului său mesajul că femeile pot fi puternice, dar și grijulii, cu sine și cu cei apropiați. Studiile arată o că relație bună cu mama îl vor ajuta pe băiat să își formeze concepții flexibile cu privire la rolurile fiecăruia dintre parteneri, ce vor influența ulterior rolul său de tată și de soț. De asemenea, băieții adolescenți care au o relație bună cu mama lor se implică mai puțin frecvent în comportamente nocive, cu risc crescut, iar ulterior vor putea susține relații bogate, de substanță, cu viitoarea parteneră.

    Sigur, sunt contexte în care relația cu mama pur și simplu nu merge bine, dar despre ele într-un articol viitor. Este important însă ca mama să învețe care sunt nevoile specifice ale fiului ei pentru a-i putea fi alături, cum la fel de important este să investească și să se preocupe de relația de cuplu și să aibă grijă de ea însăși.

    *scris pentru Mind Education

  • „Părinți liniștiți, frați fericiți” – Laura Markham

    Parinti-linistiti-FRATI-FERICITI-1024x1024La seminariile pe care le organizez și în consultațiile din cabinet, părinții de frați sau surori au o listă întreagă de întrebări, sunt adesea încurcați de conflictele frecvente ce apar între copiii lor.

    Să intervin sau nu, cine e vinovat și cine este victima, dacă sunt prea intruziv sau dimpotrivă prea relaxat? Cine va fi afectat și cum? Sunt neliniști și întrebări legitime. O carte grozavă, care vine să răspundă tuturor acestor întrebări este scrisă de Laura Markham – “Părinți liniștiți, frați fericiți”, publicată de “Totul despre mame”. Laura Markham încurajează părinții să deprindă mai întâi ei abilități de bună reglare emoțională si de rezolvare de conflicte, pe care apoi să le poată transmită copiilor lor. Ceea ce mi se pare însă cel mai important la cărțile Laurei Markham este accentul pe care îl pune pe construirea relației dintre părinte și copil, și apoi replicând-o pe aceasta, relația dintre frați. “Însă cel mai important lucru pe care puteți să îl faceți este să construiți relații profunde, cu perspective, în cazul fiecărui copil. Cercetările arată că dacă aveți o relație pozitivă cu fiecare dintre copiii voștri, este mult mai probabil ca și relația dintre ei să fie pozitivă. Acest lucru se aplică și atunci când aveți doi băieți (sau două fete) cu temperamente care prezintă multe provocări și care sunt foarte apropiați ca vârstă.”

    Cartea este cuprinzătoare și organizată eficient – pentru proaspeții părinți de frați sau de surori există o parte generoasă care îi conduce pas cu pas spre înțelegerea relației dintre cei doi, și cum pot ușura adaptarea copilului mai mare la noua relaliatate, venirea micului bebeluș în familie.

    Există și o parte consistentă pentru veterani – cum ajută disciplina pașnică formarea relației dintre frați, apoi despre emoții și cum să îi învățăm pe frați despre ele, compeția dintre frați, limitele din relația lor, cum să îi ajutați să își repare relația, după o ceartă devastatoare.

    Scrisă într-un ton cald, cu grijă pentru copii, dar și pentru părinții lor, “Părinți liniștiti, frați fericiți” este un bun însoțitor pentru toți cei ce vor să înțeleagă complicata, dar și bogata realitate a relațiilor dintre frați. Și asa cum Laura Markham spune “Singurul lucru mai dificil decât să crești un copil este să crești mai mulți. Nu trebuie să fiți perfecți. Copiii voștri au nevoie de model pentru a învăța cum să fie oameni adevărați. Aceasta înseamnă să recunoșteți când greșiti și să fiți dispuși să creșteți. Să vă oferiți sprijinul pentru a face lucrurile mai bune data viitoare.”

    Lectură plăcută și folositoare vă doresc!

     

  • Autonomia adolescenților și relația cu părinții

    Autonomia adolescenților și relația cu părinții

    Rolul părinților în viața copiilor lor este fără doar și poate esențial. Fără grija, iubirea, atenția lor, nou născuții nu ar putea supraviețui. De-a lungul întregii copilării, părinții sunt figurile centrale spre care copiii se îndreaptă atunci când le este greu, și în același timp reprezintă baza pe care se sprijină pentru a porni în cercetarea lumii.

    Grija părinților, atenția la nevoile copiilor, modul în care pot răspunde acestora vor defini lumea interioară a copilului și modul său de conectare la lumea exterioară. Copiii ai căror părinți sunt empatici, calzi, care înțeleg și răspund relativ constant la ceea ce copilul are nevoie, care se bucură de explorarea acestuia și îl prind atunci când cade, care îi văd și îi înțeleg lumea interioară, acești copii vor învăța că lumea este un loc sigur, că relațiile sunt importante și valoroase, că ei înșiși sunt capabili să se descurce în orice situație. Copiii ai căror părinți sunt supervigilenți “nu ai voie să pleci prea departe” vor învăța că lumea este un loc periculos, ei nu au cum să îi facă față, iar cei ai căror părinți sunt mai degrabă detașati “nu știu ce vrei de la mine” nu au altă soluție decât să se bazeze pe ei înșiși pentru a se descurca.

    În adolescență însă rolul părinților pare să devină mai puțin important – la sfârșitul clasei a patra (10-11 ani) 50% dintre copii spun că preferă să își petreacă timp mai degrabă  cu părinții, în clasa a șasea (12-13 ani) 32 % mai aleg părinții, iar la sfârșitul clasei a opta (15 ani) – doar 11% numesc părinții ca fiind persoanele alături de care să își dorească să petreacă timpul (Rosenthal & Kobak, 2007 ; Markiewicz, Lawford, & Doyle, 2006).  Esența adolescenței o reprezintă desprinderea de casă și de părinți, orientarea spre lume și spre ceilalți, nevoia de a  fi liberi, de a-și gestiona propria viață, de a fi autonomi.

    În acest context, merită să ne întrebăm dacă relația dintre părinte și copil, dinamica ei pe întreg parcursul copilăriei influențează în vreun fel autonomizarea adolescentului.

    Studiile (Doyle& Markiewicz, 2002)  arată că relația sigură cu părinții,  respectiv știu că sunt înțeles și văzut, și voi fi protejat și în siguranță alături de părinții mei atunci când am nevoie, reprezintă un factor predictibil stabil al unei negocieri de succes a autonomiei în adolescență. O relație securizată cu părinții le oferă adolescenților un spațiu confortabil în care pot exprima opinii divergente, își pot susține puncte de vedere conflictuale, pot negocia soluții de mijloc, iar compromisul să vină din ambele părți – atât de la părinte, cât și de la copil. Fiecare dintre cei doi își pot exprima convingerile și emoțiile, se pot asculta. Adolescenții care au internalizat o relație constant stabilă și pozitiv predictibilă cu părinții lor, acceptă cu mai multă ușurință că părinții lor nu sunt perfecți, pot să îi vadă și să îi înțeleagă în contextul mai larg al temperamentului, vulnerabilităților și al istoriei lor de viață, putând să își construiască astfel o relație coerentă și consistentă, ce se așează pe un fundament solid, cu fiecare dintre ei. Deidealizarea părinților, capacitatea de a-i vedea cu bune și cu mai puțin bune, reali, așa cum sunt, le permite adolescenților să își construiască un sine diferit de al lor – știu cine sunt ei și astfel pot să mă  diferențiez și să aflu cine sunt eu. Relațiile sigure cu părinții în copilărie le permit adolescenților să se adapteze mai repede în situații noi, la plecarea de acasă – în tabere sau chiar la facultate.

    Dobândirea, negocierea autonomiei poate fi intensă pentru toate familiile de adolescenți, ce se întâmplă însă în familiile cu adolescenți nesecurizați, care, ca și copii au învățat că părinții lor sunt inconsistenți, fie prea implicați, fie absenți în ceea ce îi privește?

    Desprinderea de părinți, pentru un adolescent cu o relație nesecurizată cu părinții, poate fi copleșitoare, cu toate emoțiile intense atașate – legate de propriile nevoi, comportamente și convingeri, dar și de negocierea din relația cu părinții. Adolescenții care au integrat un sistem hipervigilent de relaționare, cei care ca și copii au învățat că părinții uneori sunt disponibili, alteori nu, deci trebuie să fiu atent la dispoziția lor pentru a fi în siguranță, vor fi mai degrabă furioși în negocierea propriei lor autonomii, se vor certa cu părinții, se vor revolta, dar în final nu se vor putea desprinde de aceștia. Vor rămâne mult timp mult prea implicați unii în viața altora. Studiile spun că acești adolescenți sunt mai anxioși, mai stresați și construiesc mai greu relații când pleacă de acasă (Aspelmeier & Kerns, 2003).  Deși aparent rămân în legătură cu părinții lor,  acești adolescenți nu se așteaptă ca părinții să îi înțeleagă, să îi accepte sau să îi ajute atunci când au nevoie. Consecințele pot fi nenumărate – pot lua decizii riscante pentru ei, nu au modele sănătoase de auto-reglare emoțională, nu învață să negocieze și să își exprime nevoile și nici să țină cont de nevoile celorlalți.

    O altă grupă de adolescenți este cea care a  învățat că părintele nu este disponibil când are nevoie, atunci când emoțiile sunt copleșitoare sau când este în pericol, iar convingerile sale variază în zona –  “nu am nevoie de nimeni să mă descurc”, “numai pe mine mă pot baza”. La adolescență, acești copii nu mai sunt dispuși să își reevalueze părinții, ci se desprind emoțional de aceștia, îi pot respinge cu totul (Allen&Land, 1999).  Acești adolescenți nu își susțin în nici un fel punctul de vedere în discuțiile cu părinții, se retrag în propria lor carapace.  Adolescența poate fi o vârstă periculoasă, iar o autonomie prost înțeleasă, în care nu țin cont de limitele și resursele mele, ca răspuns la o relație rece și distantă cu părinții, poate avea consecințe serioase – diverse adicții, comportamente riscante, relații toxice cu grupul de prieteni, incapacitatea de a forma relații intime, profunde și de încredere.

    Autonomia adolescenților presupune că aceștia învață să evalueze persoane și contexte, să gândească pentru ei înșiși, să aibă opinii diferite de cele ale părinților, încep să se văd pe sine ca indivizi separați, cu propriile valori, scopuri, convingeri și emoții. Plasticitatea pe care creierul adolescenților o are în zona cortexului prefrontal, de integrare a experiențelor de viață, ne permite nouă părinților șansa să reconstruim relația de atașament cu copiii noștri adolescenți, să le dăm o bază stabilă de unde să pornească în lume.  Poate fi un drum intens, de asumare, de redescoperire a noastră și a copilului nostru, în care eu părintele învăț să fiu conștient de mine, pentru a-l putea ajuta pe copilul meu adolescent să crească conștient de sine.

    Dacă ești un părinte care își dorește să construiască o relație bună cu fiul sau fiica adolesctnt/ă te invit la seminarul „Îmi cunosc copilul adolescent”, de miercuri, 25. Octombrie. Detalii despre program și înscriere găsești aici.

    *articol scris pentru Mind Education.

  • “Cum sa cresti un copil energic, Ghidul parintilor cu copii independenti, determinati si sensibili”- Mary Sheedy Kurcinka

    1497956013Cum+sa+cresti+un+copil+energicSuntem fiecare dintre noi un produs al mediului în care ne-am născut și am crescut, dar și al temperamentului, respectiv caracteristicilor biologice cu care am fost înzestrați de natură. Pentru părinți este adesea o ușurare să afle că răspusurile intense emoțional, schimbarea rapidă a dispoziției, dificultățile în a stabili un program predictibil pentru copilul lor s-ar putea produce si ca urmare a unui temperament mai dificil. Să fie pur și simplu caracteristici specifice înnăscute ale copilului lor, cu care este însă necesar să se împrietenească și să găsească soluții constructive de adaptare.

    Cartea tradusă și publicată în această vara “Cum sa cresti un copil energic, Ghidul parintilor cu copii independenti, determinati si sensibili” de Mary Sheedy Kurcinka, la editura Totul despre Mame,  vine ca o gură de oxigen pentru părinții adesea epuizați, uneori îngrijirați, poate furioși sau la limită cu soluțiile creative, provocați de intesitatea comportamentelor, emoțiilor sau sensibilitatea copilului lor.

    Scrisă cu multă grijă și empatie, atât pentru nevoile copilului, dar și pentru ale părintelui, cartea oferă suport în definirea problmelor generate de temperamentul energic și sensibil al copilului,  și propune soluții, pentru contexte clare și problematice.

    Un copil energic are nevoie de înțelegere, consistență și iubire. Înțelegerea presupune tocmai asumarea de către părinte ce este înnăscut la copilul lui. Temperamentul energic este definit și urmărit de Mary Sheedy Kurcinka pe mai multe coordonate, și acestea sunt:

    • intensitatea răspunsului emoțional, care poate fi evident, exprimat (vorbește tare, tipă sănătos, plânge sau se bucură mai vizibil și mai viguros ca alți copii)  sau poate fi consumat în interior (se frământă intens el cu el însuși)
    • perseverența în anumite sarcini, nu neapărat cele așteptate sau dorite de părinte
    • sensibilitatea, răspund cu mare ușurință la stimuli senzoriali – îi deranjează zgomotele, sunt sensibil la mirosuri, nu mănâncă anumite mâncăruri,
    • sunt ușor distractibil la diferiți stimuli , cu alte cuvinte, se întâmplă adesea să îi fure peisajul,
    • se adaptează greu la contexte noi, au nevoie ca mediul să fie predictibil, să știe la ce să se aștepte,
    • le este difficil să se adapteze unui program constant de somn sau de masă,
    • sunt plini de energie,
    • trec cu ușurință de la o stare la alta. Viața alături de ei este ca intr-un roller-coaster, nu prea ai timp să te plictisești.

    Dacă vă regăsiți în situațiile de mai sus, cartea “Cum sa cresti un copil energic, Ghidul parintilor cu copii independenti, determinati si sensibili” este tocmai ce aveți nevoie, pentru a înțelege ce se întâmplă cu copilul dvs., care sunt nevoile lui și ce puteți face ca lucrurile să nu scape de sub control.

    Și este important să nu uitați că părintele însuși trebuie să poată face diferența între disconfortul lui emoțional și ce anume l-a creat și disconfortul emoțional al copilului, tocmai pentru a putea fi prezent și a gestiona sănătos divesesele momente încărcate ale copilului său. Lipsa de stabilitate în relația cu părintele va amplifica tocmai acele caracteristici dificile ale temperamentului copilului – incapacitatea de a sta în rutine, trecerea cu dificultate de la o sarcină la alta, incapacitatea de a învăța cum să își gestioneze momentele pline emoțional.

    Ca părinte am nevoie să îl accept pe copilului meu, așa cum este,  să am curiozitatea de a vedea tabloul mai larg al personalității sale, iar filtrul prin care îl privesc, uneori dificil de asumat, să fie cel al iubirii necondiționate, nicidecum al dificultăților sau momentelor sale tensionate.

  • Cum învață băieții evitarea

    Cum învață băieții evitarea

    Copiii noștri au nevoie să crească primind iubire, afecțiune, sprijin de la ambii părinți, mama și tatăl lor. Încă din primele zile de la naștere, relațiile pe care copilul le formează cu fiecare dintre ei sunt diferite. Mama este biologic construită, prin hormonii pe care corpul ei îi secretă (estrogen, progesteron, oxitocină), să fie profund atașată de copil. Este modul în care natura ajută nou-născutul să supraviețuiască. Tatăl, însă, este cel care biologic este predispus să se poată desprindă, să plece să aducă hrană, să protejeze mama și copilul.

    Mai puțin aplecat înspre relaționare, și mai degrabă orientat spre acțiune, bărbatul va forma diferit relația cu copilul său, băiat sau fată. Evident, modul în care biologia susține relaționarea bărbaților este specific și băieților.

    Creierul băieților îi împinge să fie mai puțin aplecați înspre partea de redare, de exprimare a emoțiilor sau a diferitelor experiențe de viață pe care le trăiesc. Au nevoie de timp și de spațiu pentru a-și procesa experiențele și abia apoi se pot conecta cu cei din jurul lor. Pentru mamele lor acest mod de construire a unei relații este complet străin. Femeile relaționează, se conectează, povestesc imediat. Pentru un băiat efuziunile sentimentale ale mamei, chiar și cu cele mai bune intenții ale acesteia, pot fi copleșitoare.

    Băieții se conectează cu mai multă ușurință prin acțiuni – gătim împreună și îți povestesc ce s-a întâmplat la școală, ne plimbăm cu rolele și pot să îți cer sfatul despre cum să mă apropii de o fată care îmi place. Atunci când încărcătura emoțională pe care un băiat o are de procesat este prea mare – spre deosebire de fete care pot să exprime cu mai mare ușurință ceea ce simt – băiatul se va retrage, va fugi de tumultul emoțional. Este primul pas prin care își construiește mecanismul de evitare.

    De asemenea, modelul tatălui de a construi relații este important. În acest context, tatăl poate face diferența în ceea ce privește buna dezvoltare emoțională a fiului său. Tatăl o va susține pe mamă să se îndepărteze, nu să își abandoneze fiul, dar și să îi dea acestuia posibilitatea să crească emoțional în ritmul lui. Relația apropiată a tatălui cu fiul lui, amândoi biologic asemănători, îi va da mamei încredere să se desprindă, iar fiului posibilitatea să învețe cum să relaționeze, nu fugind, ci acceptând că există modalități diferite de a exprima și de a-ți gestiona emoțiile.

    Un alt factor care influențează dezvoltarea emoțională a băieților este relația dintre cei doi părinți. Modul în care tatăl interpretează și susține disconfortul emoțional al mamei reprezintă o lecție pe care fiul lor o va integra și pe care o va reda apoi, în relațiile sale, întreaga viață. Poate învăța, pe de o parte, că bărbatul este rănit cu ușurință de emoțiile femeii – de furia, de frustrarea, de tristețea, de deznădejdea ei, atunci când tatăl lui dispare, fizic sau numai emoțional, iar mama trebuie să se descurce cumva.

    Martor al încărcăturii emoționale pe care mama lui o trăiește și al absenței emoționale, a detașării tatălui, el, încă copil, se poate simți responsabil pentru durerea ei și, în același timp, pentru lipsa tatălui. Ar vrea să își asume răspunderea reparării, dar pălăria este încă prea mare. Și atunci, firesc, se identifică cu tatăl – “Mama este rea!” și închide instinctual ușa înțelegerii emoționale cu ea. Pe de altă parte, însă, când tatăl este prezent, atunci când exprimă emoții adecvat, de toate felurile, fiul lui va învăța că amândoi partenerii au loc, că emoțiile nu sunt amenințătoare și că există moduri sănătoase de a le face față.

    De aceea, este important ca amândoi părinții, mama și tata, să îi ofere fiului lor un cadru sănătos – definit de exemplul personal, de relația caldă și echilibrată dintre ei, ca soț și soție, de înțelegerea diferențelor biologice dintre băieți și fete, bărbați și femei – pentru ca el să își poată construi, la lumină, asumat, propria identitate emoțională.

    Vă aștept cu drag la seminariile din programul „În lumea băieților”, pe toți cei doritori să le oferim fiilor noștri tot suportul și înțelegerea pe care știința ni le oferă.

    Articol scris pentru Mind Education Health