Corina Dobre

Etichetă: fericire

  • Cum să nu mai renunț la mine

    Cum să nu mai renunț la mine

    Ți s-a întâmplat să te oprești într-o zi și să te gândești despre ce este povestea vieții tale? Să fii confuz, să nu știi ce anume din ceea ce faci este cu adevărat pentru tine?

    Sunt persoane pentru care de multe ori este mai simplu să le facă pe plac celor apropiați, aleg, conștient sau nu, să se lase pe sine deoparte. Natural, fără mare greutate, experiență după  experiență și zi după zi. Este singurul mod, se gândesc prin care îi pot păstra aproape. Convingerea cu care trăiesc este că în mare parte de ei, de grija, de implicarea lor, depinde bunul mers al conviețuirii.

    Dacă sunt atent, dacă anticipez nevoile iubitului sau prietenei mele, dacă nu vreau mai nimic, sper că nu mă va părăsi sau nu mă va respinge. Vom fi mereu împreună și așa ne va fi bine. Renunț la mine, pentru că numai așa știu să păstrez sub control binele relației. Adesea nici nu știu ce am nevoie. Arareori cer. Mă surprind simtindu-mă vinovat atunci când o fac, mi se pare nejustificat să am grijă de ceea ce îmi doresc. Este copleșitor să exprim. Intru în panică sau resping când cineva încearcă să aibe grijă de mine. Oamenii care știu să ceară, cei care au grijă de ei înșiși, mă gândesc că sunt egoiști. Atenți la ei, cum ar putea fi atenți și la ceilalți? În lipsa propriei exprimări, sensul se diluează, viața mi se întâmplă, nu o hotărăsc eu.  Devine lipsită de bucurie. Pentru că nu mă văd,  mă simt pierdut, eu față  de mine.

    Când paharul se umple, și mai devreme sau mai târziu așa se întâmplă, fug pentru că sunt copleșit sau reacționez cu furie, resping – “nu vreau să mai am de a face cu voi, lăsați-mă în pace”, judec aspru “toți sunt egoiști”, încerc să preiau controlul, “vreau să se întâmple numai în felul meu”,  pun presiune – “acum vreau ca totul să se schimbe”.

    Adesea ceilalți sunt de vină pentru că nu mă înțeleg. Ei sunt de vină pentru că profită de mine, de bunătatea mea.

    Furia mă eliberează câteodată, dar sunt mai mereu încordat/ă, neliniștit/ă. Grija celorlalti este în răspunderea mea și nu pot face nicicând ceea ce vreau, am permanent ceva de dus în spate. Simt că cineva, mai mereu, mă controleaza sau îmi dictează ce am de făcut – partenerul, colegii, părinții. Mă limitează. Mă imaginez uneori, într-un moment de rebeliune – cum ar fi să îi las baltă pe toți, să fiu liber/ă, să nu dau socoteală nimănui? Pentru că mă simt obligat/ă să am grijă de nevoile celorlalți, relațiile cu ei, fără să îmi dau seama, devin o povară. Și deși m-am străduit, și am dat, mai mult decât am primit, pentru că așa mi se pare firesc, relațiile scârțâie. Sunt nefericit/ă.

    Relațiile sunt însă un dans echilibrat, în care cei doi se conectează unul la ritmul celuilalt. Nu se contruiesc oferindu-ne pe tavă. Într-o lume de adulți sănătoși fiecare își cunoaște propriile nevoi, propriile limite. Dă și cere în acord cu acestea.

    Dar dacă o viață întreagă am învățat că nevoile mele nu sunt importante, că sunt responsabil pentru binele celuilalt, cum aș putea descoperi ce vreau eu? Cum să învăț să aștept ca celălalt să vină spre mine? Cum să tolerez frica pierderii, rușinea și vinovăția de a nu fi făcut suficient?

    Aș pute începe, fiind atent la momentele în care cedez pentru a le face pe plac celorlalti. De ce o fac? Cedez pentru că nu pot pune limite, pentru că aceștia sunt intruzivi și nu îi pot opri sau cedez pentru că astfel am învățat să construiesc relații?  Este ceva ce îmi pot eu asuma din interaciunea cu ei? Este important să înțeleg și să învăț că îndeplinirea nevoilor mele este în primul rând responsabilitatea mea.

    Mă ajută să îmi cunosc nevoile, dacă sunt atent la ceea ce simt, la emoțiile mele, la schimbările de dispozitie – furia sau tristețea sunt semnale ale unor nevoi neîndeplinite. Mă pot întoarce să analizez contextul respectiv și mă pot întreba ce mi-a lipsit? ce aș fi avut nevoie să se întâmple?

    Pentru a mă apropia cu adevărat de mine, de nevoile și de dorințele mele, este important să experimentez – să învăț despre mine. Am nevoie să stiu ce filme îmi plac, cum, unde și cu cine  imi place să îmi petrec concediul, care sunt mâncărurile mele preferate, care sunt activitățile care mă relaxează, cum îmi doresc cu adevărat să arate cariera mea. Pentru aceasta însă este necesar să mă expun în contexte cât mai variate, să ies, să trăiesc fiecare zi, și pentru mine. Pentru a fi aproape de mine și de nevoile mele, este sănătos să cer și să dau, să îmi exprim nevoile și să fiu atent și la nevoile celorlalți.

    Ca să pot să îmi creez spațiu emoțional și astfel să pot învăța mai ușor despre mine, am nevoie să învăț să tolerez furia, disconfortul celor apropiați atunci când exprim ceea ce am nevoie, când prioritar în viața mea sunt eu însumi. “Astăzi nu pot veni să te ajut, am mult de lucru, și nu pot amâna, dar mâine între 2 si 5 pot trece pe la tine, dacă mai este nevoie. Înțeleg că ești dezamăgit, dar astăzi chiar nu pot trece.” Cum te simți când te pui pe tine în capul listei? Poate simți că nu meriti, sau poate te aștepti să fii pedepsit, dar nu uita, nu le poti fii de nici un folos celorlalti dacă tu nu ai bateriile încărcate, dacă nu înveți să dai în limita realistă a resurselor tale.

    Este iarăsi important să învăt să îi confrunt pe ceilalți, să exprim asertiv, fără să pedepsesc și fără să mă retrag, ceea ce aștept, ce îmi doresc, sau îmi este necesar să se întâmple. Construiesc astfel relații care îmi permit să fiu în contact cu mine și nevoile mele.

    Sigur, este important să învăt cum să am alături oameni care consideră firesc să fie atenți și la nevoile celorlalți, să îmi aleg prieteni care știu să dea și să primească în egală măsură.

    Odata ce am relații pe care mă pot sprijini, pot să fiu atent la mine,  să învăț ce anume îmi spune corpul meu moment cu moment –  când sunt tensionat sau obosit, de exemplu, să îmi creez rutine sănătoase pentru mine.

    Este mai ales în puterea mea ca nevoile mele să îmi fie îndeplinite. Și mă ajută să nu uit –  numai dacă am grijă de mine, pot fi prezent și pot avea grijă și de ceilalți.

  • De ce un program despre anii de adolescență

    De ce un program despre anii de adolescență

    M-am apropiat cu reținere de studiul anilor de adolescență și fără să trec din nou alături de băieții mei prin această perioadă poate nu aș fi făcut-o nicicând. Am vrut să înțeleg și să le fiu alături așa cum au nevoie, fiecare dintre ei. Adolescența lor mi-a dat șansa să înțeleg propia mea adolescență.

    Viața mea de adult a fost definită de experiențele, relațiile, trăirile de atunci. Unele minunate, iar altele îngrozitor de dureroase. Ca toți adolescenții am iubit și am suferit, am căutat să înțeleg și numai după ani de zile au avut sens experiențele pe care le-am trăit. Mi-aș fi dorit poate să am o relație mai apropiată cu părinții mei, dar cred că, într-un fel, și ei erau la fel de în ceață ca și mine.

    Senzația pe care și acum o am când rememorez anii de atunci este de libertate sugrumată. Aș fi vrut să fiu liberă, însă nu știam cum, aș fi vrut să zbor, dar îmi era teamă că nu o să mai am unde să mă întorc. Fără îndoială, să învăț de atunci să mă sprijin pe mine, să învăț să mă cunosc, să mă accept, cu bune și rele, să îmi dau voie să mă ridic și să cad, mi-ar fi făcut drumul mai lin și alegerile mai ușoare. Să fii avut curajul să mă bucur de ceea ce eram, m-ar fi ajutat poate să mă regăsesc mai devreme în profesie. Țin minte nesiguranță de atunci  – “oare sunt ok?” – aproape în orice – cum arătam, legat de școală, în ce meserie aș fi mai potrivită, în relațiile cu băieții. Fizic încă mai pot simți și acum această neliniște.

    Dar viața, experiență cu experiență, așa cum o trăim, are însă un rost. Și poate rostul anilor de atunci, nu tocmai ușori, ar putea fi să dau înapoi tinerilor adolescenți de astăzi ceea ce eu mai greu am aflat – că mintea te poate uneori păcăli, că trecutul și istoria familiei își pun amprenta asupra ta, că suferinta și durerea sunt parte din viața și nicidecum un semn de slăbiciune, că orice experiență, bună sau nu, te face mai bogat. Și, pentru că viața te răsplătește în feluri în care nici nu te gândești, am adunat și știința care să îi ajute și să dea un sens coerent cunoașterii lor.

    Lucrez cu adolescenți de o vreme și nu încetează să mă uimească, să mă impresioneze claritatea minții lor, puterea lor de a-și asuma propria persoana, bucuria și curiozitatea cu care se descoperă pe sine, pe ceilalți, energia și entuziasmul lor, de a face bine, de a construi, de a se construi pe ei înșiși, solid, așezat.

    Cred că dacă le oferim copiilor noștri adolescenți instrumente sănătoase, să înțelegă riscurile și beneficiile vârstei, dacă noi adultii învățăm despre noi și despre ei, în așa fel încât să le putem fi alături, viața lor, dacă nu mai ușoară, va fi poate mai bogată în momente de echilibru, cu alegeri mai sănătoase decât ale noastre și de ce nu, poate cu mai puțină durere. Vă aștept cu drag, de acum încolo, sper că pentru mult timp, alături de colegii mei de la Mind Education la evenimentele proiectului “Anii de adolescență”, ateliere pentru adolescenți – „Învat sa ma cunosc” – http://bit.ly/2ng1xFf, pentru părinții de adolescenți „Îmi cunosc copilul adolescent” – http://bit.ly/2mk8qqc, la evenimentele cu liceeni și cu profesorii lor.

  • Să fii mai bun cu tine…

    Să fii mai bun cu tine…

    Am scris pe la începutul anului că am învățat să fiu mai bună cu mine. Un om cu suflet mare m-a întrebat cum am făcut asta. Nu mai știu exact ce i-am spus, dar întrebarea am pus-o undeva într-un colț, ca pe una la care merită să te gândești mai adânc. Am mai răsucit-o când pe o parte și când pe alta. Și in mintea mea s-a copt un răspuns.

    Așa încât, draga mea, iată ce pot să îți spun:

    Sunt mai bună cu mine când mă uit cu bucurie la ceea ce am ajuns. Sigur, îmi doresc să cresc, mă bucur să aflu, să descopăr, îmi fac planuri. Dar în egală măsură, îmi iau timp să mă uit la drumul pe care l-am parcurs, să îmi las mintea și sufletul să vadă unde sunt acum, cu recunoștință si mulțumire.

    Sunt mai bună cu mine când imi fac planuri care să țină cont de mine, de resursele mele și de nevoile mele reale. E frumos, cred, să vezi Pământul de pe Lună, dar bucuria mea cea mai mare este să am timp să mă bucur de soțul meu, de copiii mei și de mine. Am înțeles că nici un plan nu are sens, dacă nu las loc să dau și să primesc timp, grijă, iubire celor care sunt cu adevărat cei mai importanți în viața mea.

    Sunt mai bună cu mine când îmi dau voie să construiesc, să aflu, să cresc fără presiune, nu imi doresc (sau nu imi mai doresc :)) să fiu cea mai bună, să “le arăt eu lor cum se face”, sau să nu dezamăgesc. Pun cărămidă cu cărămidă pentru mine, pentru cei de alături, acceptând că ceea ce construiești se mai poate dărâma, dar ca nici o experiență nu este în zadar. Că poți greși, dar greșeala nu este sfârșitul lumii, că poți dezamgi, pe tine sau pe ceilalți, dar că există mereu un drum al reparării.

    Sunt mai bună cu mine pentru că am învățat să mă întorc în mine pentru confort, am învățat să cer, dar să accept că cel de lângă mine nu poate fi mereu disponibil. Este în puterea mea să am grijă de disconfortul meu, nu respingând ajutorul, ci câutăndu-l în mod eficient. Am experimentat, încă mai experimentez și învăț ce mă bucură și ce mă liniștește. Știu să fiu în pace cu mine, și mă bucur să mă regăsesc după o perioadă încărcată.

    Sunt bună cu mine atunci când imi dau seama că vocea critică a preluat controlul. Am învățat să nu mai mă supăr pe ea. Face parte din mine, o văd că există, și o las deoparte. Și de cele mai multe ori pot să mă întorc la mine și la ceea ce am de făcut.

    Sunt mai bună cu mine când îmi cunosc vulnerabilitățile, le onorez, nu mă supun lor nepărat, dar știu că sunt acolo. Și astfel, sunt mai bună cu mine când nu îi judec pe cei de lingă mine, și nici pe mine însămi.  Avem fiecare trecutul și luptele noastre. Mă bucur de ceea ce îmi oferă ceilalți, le sunt recunoscătoare, spun când ceva îmi depășeste limitele și în aceiași măsură încerc să le fiu alături când le este greu.

    Să fii mai bun cu tine, pentru mine – este despre grijă și înțelegere, pentru trecutul și pentru prezentul tău, pentru ceea ce te doare, dar și pentru ceea ce te bucură, de ceea ce ai nevoie sau îți doresti să se întâmple și să nu uiți că tu știi cel mai bine cine ești și unde vrei să ajungi.

  • Un an se schimbă cu altul

    M-am uitat astăzi în oglindă si am zâmbit ridurilor care îmi îmbrățișau ochii. M-am bucurat să le văd acolo, sunt semnul meu că am râs și am plâns, că am căzut si m-am ridicat, că am trăit. M-am bucurat să știu că mă însoțesc, că le pot mângaia. Atâta risipă în a te îngrijora de bătrînețe. Vine, este în noi de când ne naștem. Un an se termină, altul începe. Zilele ne scapă printre degete. Să înveți să te bucuri de ele, găsesc că este un dar neprețuit. Băieții mei, frumoși și puternici, iau viața pieptiș, o mai ceartă din când în când, se iau la trântă, vor să o controleze ca pe un cal nărăvaș. Încearcă să își ridice privirea desupra ei, să afle și să pătrundă ce nu e de pătruns. Încearcă. Te domolești de la un timp, și te bucuri de dorința și de puterea lor. Viața merge înainte. Mi-a fost greu să învăț să fiu bună cu mine. Mi-a fost greu să învăț că zilele sunt frumoase, fiecare în altfel. Sunt zile liniștite, sunt zile cu durere, sunt zile cu speranță, sunt zile vesele și sunt zile triste.

    Un an se schimbă cu altul, și sunt recunoascătoare pentru ridurile care îmi îmbrățișează ochii, sunt semnul meu că am râs și am plâns, că am căzut si m-am ridicat, că am trăit.

    Să avem cu toții un an generos, să învățăm să fim buni cu noi și să ne bucurăm de viață așa cum este ea.

    early-206151

  • Partenerul și binele ascuns în fiecare dintre noi

    …

    The-KissCu ceașca în mână, se uita gânditoare pe geam. Îi era dor de acasă. Era bine și la Ioana în vizită, aveau atâta grijă de ea, dar deloc nu își gasea locul. Astăzi avea iarăși două interviuri si mâine o întâlnire cu o domnișoară drăguță de la o galerie. Și gata. Putea să se întoarcă în atelier. La liniștea și gândurile ei. S-a întors înspre Ioana. Fata ei mare, prima născută, ce care o provocase de atâtea ori și care îi adusese atât de multă bucuria. Lucra concentrată la computer. Se bucura de bucuria ei. Expoziția era un așa de mare succes. Cine ar fi crezut că o să ajungă aici?! Poate doar Mișu. Ar fi fost tare de mândru de ea. Tot timpul era. Când picta, și acum, după doi ani, mai uita că Mișu a murit. Îi era greu fără el, poate și din cauză că lumea îi părea mai puțin colorată. Și apoi tot tam-tamul asta. Cu presa și cu fotografii, si cu uimirile tuturor – unde ați fost, de ce ați stat ascunsă, si titlurile de primă pagină din gazete  – “Un debut târziu și un succes copleșitor.” sau “Succesul ascuns în atelierul din mansardă” sau “Viața începe la 60 de ani”. Ce să le spună? Că fără soțul meu nu aș fi pictat? Că nu dădeam doi bani pe ce făceam? Că el a crezut orbește în mine?

    Mâine era din nou ziua ei. 60 de ani. Atât împlinea. Expoziția fusese cadoul Ioanei. A convins-o cu greu să își scoată tablourile din bârlog. Cui i-ar fi păsat de norii si de florile ei, de monștrii care o tulburau atât, de povestea din spatele fiecărui tablou, de neliniștile si de speranțele ei.

    Acum 20 de ani Mișu i-a făcut o supriză cu atelierul din mansardă. Pictura a fost scăparea ei. Era așa de fericit să o ajute – i-a comandat pensule, pânze și culori, îi înrăma tablourile de care ea era mulțumită. Puține, e drept. Tot el a fost lângă ea când s-a hotărât să studieze artele serios, dar a rugat-o să rămână la cum era. Perfectă. Să lase tehnica pentru alții, cei fără har. Ea să își vadă de drumul ei. Îi zâmbea doar, ce har, ce drum? Nu le vedea. Se simțea însă eliberată când punea cularea pe pânză. Era în siguranță, se regăsea. Și acum toată povestea asta, era ca un vis. Cât ar fi râs cu Mișu.

    Ioana s-a oprit din tastat. I-a zâmbit.

    – Mama, ești o femeie bogată, i-a spus, o să vinzi tot ce ai expus.

    – Iubirea m-a făcut bogată,  draga mamii, iubirea!

    …

    Ce face un cuplu să fie mai fericit decât altul?  De ce pentru unii relația cu partenerul este raiul, pe când pentru alții este iadul? Putem fi persoane mai bune ca parte a unei  relații sau singuri? Sunt întrebări pe care ni le punem adesea, când suntem în dificultate sau atunci când pur și simplu încercăm sa întelegem ceea ce trăim și privim la relația noastră și a celor din jur.

    Iubirea pare un domeniu poetic, dar știința face progrese remarcabile în a defini și a ajuta la construirea unei relații de cuplu autentice, în care ambii parteneri să își găsească locul, să se simtă iubiți, văzuți, apreciați și împliniți.

    Următoarele patru articole m-am gândit să scriu despre cuplurile fericite, cum fac să ajungă acolo și cum își păstrează fericirea.

    Astăzi însă despre cum iubitul sau iubita ne ajută să fim mai buni, ne ușurează drumul spre a ne descoperi partea frumoasă din noi.

    Un fenomen interesant, pe care cercetătorii l-au numit fenomenul Michelangelo, este acela în care unul dintre parteneri se dezvoltă și se apropie de sinele ideal, imaginea cea mai bună pe care o persoană o are cu privire la sine însuși, ca urmare a atitudinilor si comportamentele partenerului său. Unul dintre mecanismele care stau la baza acestui fenomen se desfășoară astfel – unul dintre parteneri dezvoltă anumite convingeri cu privire la abilitățile celuilalt, ca urmare, comportamentele sale vor fi convergente cu convingerile sale. Atunci când convigerile partenerului sunt similare cu imaginea ideală a celuilalt, acesta il va conduce pe iubitul sau iubita sa spre sinele ideal, spre ceea ce visează să ajungă. Soțul meu de exemplu, este convins că sunt înzestrată pentru scris. Scrisul este drept mă eliberează și mă bucură, dar fără susținerea lui mi-ar fi fost greu să mă expun, să mă arăt vulnerabilă și imperfectă. Mă încurajează și se bucură de pașii pe care îi fac pentru a-mi descoperi si dezvolta pasiunea. Când unul dintre parteneri este convins de și crede în abilitățile celuilalt, îl ajută să creeze oportunități pentru comportamente ce conduc la dezvoltarea acestora, și reduce apariția comportamentelor ce ar avea ca efect inhibarea lor.  Interacțiunile care astfel se formează între cei doi parteneri, se transformă ca urmare a frecvenței lor în dispoziții stabile, în convingeri si atitudini, într-un sistem care guvernează astfel relația. Reprezintă o formă de adaptarea la o anumită realitate, cea a partenerului. În fiecare relație o consecință a acestei adaptări este faptul că partenerii apropiați sculptează practic sinele celuilalt, dau deoparte unele aspecte și dezvăluie altele. Dispozițiile stabile, valorile fiecărei persoane și tendințele comportamentale pot deveni o reflecție parțială a realității interpersonale create de partener. Este un fel de a spune, ca atunci când oglinda celuilalt reflectă binele din noi, acest bine devine realitate. Există desigur și reversul medaliei, când unul din parteneri prin comportamentele, acțiunile sale inhibă, anulează dezvoltarea celuilat.

    Relațiile fericite sunt însă acelea în care crezi în celălalt și actionezi în virtutea acestei credințe, iar iubitul/iubita sunt astfel persoane mai bune, mai aproape de ceea ce își doresc. Asemeni lui Michelangelo, care spunea că sculptorul nu face decât să scoată statuia dintr-un bloc de piatră, relația, partenerul, conștient sau nu,  este cel ce poate ajuta la dezvăluirea mai binelui din fiecare dintre noi.

    Bibliografie selectivă:

    Drigotas, S. M., Rusbult, C. E., Wieselquist, J., & Whitton, S. (1999). Close partner as sculptor of the ideal self: Behavioral affirmation and the Michelangelo phenomenon. Journal of Personality and Social Psychology.

    Drigotas, S. M., (2002), The Michelangelo phenomenon and personal well-Being, Journal of Personality

    Rusbult,C. E.,&Van Lange, P.A.M. (1996). Interdependence processes. In E.T. Higgins & A. Kruglanski (Eds.), Social psychology: Handbook of basic principles

    Ruvolo, A. P.,&Brennan, C. J. (1997). What’s love got to do with it? Close relationships and perceived growth. Personality and Social Psychology Bulletin

  • Iubirea adevărată

    d8581cd9a831414e5671bb3baeeabd59In mai, urmează să vină în România, Harville Hendrix si Hellen Lakelly Hunt, doi terapeuti de cuplu grozavi, care au încercat, printre alții, si au și reușit, să afle ce ne atrage unul la celălalt, de ce rămânem împreună. Un cuplu ei înșiși, trecut prin clipe grele și foarte grele, au dezvoltat împreună teoria Imago. Sâmbăta trecută, Domnica Petrovai si Gaspar Gyorgy ne-au invitat, pe Victor si pe mine să povestim, alături de alți curajoși, în filmul de prezentare al evenimentului, un gând, două despre iubire, teoria Imago, despre cum ne-am construit relația atât amar de ani, ce a fost și ce este important pentru noi, ca și cuplu, pentru mine ca terapeut. Urmează desigur să sciu ce mă impresionează pe mine la teoria Imago, gândurile despre Harville si Hellen, despre iubire si despre ce am spus si ce mai ales ce nu am spus la filmare.

    Astăzi însă, mi-a mers la suflet Andrei Pleșu, ca de atâtea ori, în eseul său “Despre iubirile fericite” (din volumul “Despre frumusețea uitată a vieții) din care am recitit cu plăcere următoarele:

    “Iubirea adevărată e o experiență a bucuriei împărtășite și ea iradiază, ca atare, în întregul spațiu din jurul său. Evident, nu am în vedere placiditatea bovină a unei nesimțiri în doi, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă, sau în conveniența paradiziacă, în care totul e roz, adorabil, ireproșabil. Vreau doar să spun ca dacă o întâlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoția, farmecul și plăcerea se umplu dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întâlniri este pe cale a se deteriora. De asemenea, dacă frumusețea întâlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfârșește prin a ruina cariere, caractere, vieți e o mare iubire mai curând strâmbă și are puține șanse de happy end. (…) Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, resturatoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor și tot alaiul de indispoziții cotidiene care confiscă uneori, inflaționar, viața cuplului sunt preliminarii si semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă un corelativ al reușitei umane, o binecuvântare care îmbogățește și înfrumusețează inventarul destinului pământesc. Fericirea se multiplică atunci când e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului așază asupra întregii comunități un cer mai curat și mai hrănitor”

    Să vezi fericirea cuplului ca și piatră de temelie a comunității si iubirea ca fiind legătura onestă, adevărată, îndreptată înspre binele cuplului si al celor din jur reprezintă esența unei vieți bogate și împlinite.