Etichetă: iubire

  • Cat de important este tatal in viata unui copil

    Cat de important este tatal in viata unui copil

    Și mama, și tatăl sunt importanti pentru copilul lor, pentru dezvoltarea lui.

    Rolul mamei este unul evident, legatura cu ea reprezinta relatia primara, cea la care copilul se va raporta permanent.

    Care este insa rolul tatalui? Ce inseamna un tata implicat?
    Un tata prezent in viata fiului sau reprezinta un model de barbat la care acesta se poate raporta – puterea de a-si proteja familia, modul in care isi construieste o relatie de cuplu, cum percepe si se comporta cu femeile, cat de implicat este in rutinele de zi cu zi, cat ii este de la indemana sa exprime emotii si care este viziunea lui despre aceasta latura.
    De asemenea, si pentru o fiica, relatia cu tatal va modela imaginea despre masculinitate pe care aceasta si-o defineste, daca se va simti valoroasa si apreciata ca femeie.

    Rolul tatalui insa in relatia cu copilul sau este mai amplu decat cel de model masculin. Ca si mama, tatal ii ofera copilului iubire, sustinere, intelegere, ii defineste sistemul de valori morale, ii este alaturi neconditionat, il sustine in explorarile sale, il incurajeaza.
    Absenta tatalui va lipsi copilul de toate aceste comportamente. O relatie buna cu tatal se poate defini pe mai multe coordonate – este legata de timpul si de activitatile pe care tatal si copilul sau le au impreuna, de calitatea si fecventa acestora.

    Copiii care au relatii consistente cu ambii parinti sunt mai bogati emotional, mai siguri pe ei, au o dezvoltare cognitiva mai buna si social se descurca mai bine.
    Cercetarile (Hoffman,1999) arata ca implicarea tatalui in rutina de zi cu zi a cresterii copilului este asociata cu preformante scolare mai bune. Mai multe studii (Gottman, Katz, & Hooven, 1997, Rah and Parke, 2008) au aratat ca implicarea tatalui, timpul si calitatea experintelor pe care acesta le are cu copilul sau influenteaza direct si pozitiv calitatea relatiilor sociale, integrarea in grupul de prieteni ai copilului.
    In ceea ce priveste relatia cu fetele, implicarea tatalui are ca efect diminuarea credintelor cu privire la diferentele de gen si rolurile rigide ale femeii sau ale barbatului. Ceea ce, ulterior, le va permite fetelor, devenite femei, sa fie ele insele mai flexibile cu privire la rolul lor de mama si sotie.
    De asemenea, prezenta tatalui in cresterea fetelor reprezinta un factor de protectie fata de implicarea in comportamente sexuale riscante la adolescenta (Ellis, 2012). In ceea ce ii priveste pe baieti, prezenta si implicarea tatalui va avea ca efect la adolescenta reducerea comportamentelor problematice, cu risc crecut – delicventa, consum de droguri si de alcool (Cobb-Clark, 2014).

    Absenta tatalui sau slaba sa implicare pune presiune asupra mamei – creste timpul pe care aceasta il aloca copiilor, pune presiune pe calitatea interactiunilor pe care mama le va avea cu copiii si, nu in ultimul rand, pentru mamele singure, absenta tatalui conduce si la presiune financiara.

    Care sunt cauzele pentru absenta tatalui din relatia cu copiii?  Studiile au indicat urmatoarele cauze:
    -implicarea crescuta a tatilor la serviciu;
    -relatia de cuplu defectuoasa;
    -contextul de viata in care a crescut tatal, respectiv un tata care el insusi a crescut intr-un mediu de familie in care ambii parinti au fost implicati va continua acelasi model de implicare;
    -ritmul mai lent al tatilor de a se adapta la noua conditie de părinte.
    Pentru parintii divortati, faptul ca tatal nu locuieste cu copiii conteaza foarte mult si il face sa se indeparteze de acestia.
    Este important, pentru cei doi parinti sa fie constienti ca fiecare copil are nevoie atat de mama, cat si de tatal sau. Tatal nu poate fi inlocuit cu un model masculin oarecare.
    Cei doi parinti trebuie sa-si asume echilibrat cresterea copilului lor, avand grija de relatia de cuplu, permintand-si unul altuia sa fie implicati in viata copilului, fara ca acest lucru sa devina subiectul unei lupte de putere.

    *articol scris pentru ziare.com

  • De ce un program despre anii de adolescență

    De ce un program despre anii de adolescență

    M-am apropiat cu reținere de studiul anilor de adolescență și fără să trec din nou alături de băieții mei prin această perioadă poate nu aș fi făcut-o nicicând. Am vrut să înțeleg și să le fiu alături așa cum au nevoie, fiecare dintre ei. Adolescența lor mi-a dat șansa să înțeleg propia mea adolescență.

    Viața mea de adult a fost definită de experiențele, relațiile, trăirile de atunci. Unele minunate, iar altele îngrozitor de dureroase. Ca toți adolescenții am iubit și am suferit, am căutat să înțeleg și numai după ani de zile au avut sens experiențele pe care le-am trăit. Mi-aș fi dorit poate să am o relație mai apropiată cu părinții mei, dar cred că, într-un fel, și ei erau la fel de în ceață ca și mine.

    Senzația pe care și acum o am când rememorez anii de atunci este de libertate sugrumată. Aș fi vrut să fiu liberă, însă nu știam cum, aș fi vrut să zbor, dar îmi era teamă că nu o să mai am unde să mă întorc. Fără îndoială, să învăț de atunci să mă sprijin pe mine, să învăț să mă cunosc, să mă accept, cu bune și rele, să îmi dau voie să mă ridic și să cad, mi-ar fi făcut drumul mai lin și alegerile mai ușoare. Să fii avut curajul să mă bucur de ceea ce eram, m-ar fi ajutat poate să mă regăsesc mai devreme în profesie. Țin minte nesiguranță de atunci  – “oare sunt ok?” – aproape în orice – cum arătam, legat de școală, în ce meserie aș fi mai potrivită, în relațiile cu băieții. Fizic încă mai pot simți și acum această neliniște.

    Dar viața, experiență cu experiență, așa cum o trăim, are însă un rost. Și poate rostul anilor de atunci, nu tocmai ușori, ar putea fi să dau înapoi tinerilor adolescenți de astăzi ceea ce eu mai greu am aflat – că mintea te poate uneori păcăli, că trecutul și istoria familiei își pun amprenta asupra ta, că suferinta și durerea sunt parte din viața și nicidecum un semn de slăbiciune, că orice experiență, bună sau nu, te face mai bogat. Și, pentru că viața te răsplătește în feluri în care nici nu te gândești, am adunat și știința care să îi ajute și să dea un sens coerent cunoașterii lor.

    Lucrez cu adolescenți de o vreme și nu încetează să mă uimească, să mă impresioneze claritatea minții lor, puterea lor de a-și asuma propria persoana, bucuria și curiozitatea cu care se descoperă pe sine, pe ceilalți, energia și entuziasmul lor, de a face bine, de a construi, de a se construi pe ei înșiși, solid, așezat.

    Cred că dacă le oferim copiilor noștri adolescenți instrumente sănătoase, să înțelegă riscurile și beneficiile vârstei, dacă noi adultii învățăm despre noi și despre ei, în așa fel încât să le putem fi alături, viața lor, dacă nu mai ușoară, va fi poate mai bogată în momente de echilibru, cu alegeri mai sănătoase decât ale noastre și de ce nu, poate cu mai puțină durere. Vă aștept cu drag, de acum încolo, sper că pentru mult timp, alături de colegii mei de la Mind Education la evenimentele proiectului “Anii de adolescență”, ateliere pentru adolescenți – „Învat sa ma cunosc” – http://bit.ly/2ng1xFf, pentru părinții de adolescenți „Îmi cunosc copilul adolescent” – http://bit.ly/2mk8qqc, la evenimentele cu liceeni și cu profesorii lor.

  • „Cum să iubești”

    cum-sa-iubesti_1_fullsizeCe este cu adevărat iubirea? Ce simt când sunt îndragostit? Iubirea doare? Este iubirea o cale de a mă vindeca? Întrebări peste întrebări pe care ni le punem când ceea ce simțim pentru cei apropiați nouă – partener, copii, părinți sau prieteni devine dureros, copleșitor, sufocant. Am găsit zilele trecute la librărie, spre marea mea bucurie, o cărticică minunată de Thich Nhat Hanh – “Cum să iubești”, care adună în ea esența bucuriei de a iubi și a fi iubit.

    Mă bucur să citesc, să găsesc răspunsuri în studii și cărți profunde de științe, riguroase și explicative. Mi se pare însă neprețuit adevărul luminos, spus în cuvinte puține, care crește în tine, te învăluie și te protejează. Citești puțin, te oprești și te întorci înspre tine. Stai un pic și te duci iarăsi la carte – “ Dacă o relație nu poate oferi bucurie, atunci nu este vorba despre iubire adevărată. (…) Când iubești pe cineva, trebuie să ai capacitatea de a aduce ușurare persoanei respective și de a o ajuta să sufere mai puțin. Aceasta e o artă.”

    Sau

    “A iubi nu înseamnă a poseda cealaltă persoană sau a-i consuma toata atenția și iubirea. A iubi înseamnă a oferi celeilalte persoane bucurie și un balsam pentru suferința ei. Capacitatea aceasta este una pe care treuie să învățăm să o cultivăm.”

    Și încă..

    “Iubirea adevărată este generată din interior. Pentru ca iubirea adevărată să existe, trebuie să te simți complet în tine însuți, să nu ai nevoie de ceva din afară. Iubirea adevărată e ca un soare, își trimite razele și oferă lumina aceea tuturor.”

    Vă invit să vă luați timp să citiți, să iubiți și să fiți iubiți.

     

  • Când singurătatea este dureroasă – sau despre capcana deprivării emoționale

    heart-915562…Îi era cam frig. S-a întins să ia telefonul de pe noptiera. 3 jumătate. S-a înfășurat mai bine in plapumă. Astăzi nu trebuia să plece devreme. La birou avea programată o ședință la 11 și cam atât. Îl auzea pe Mihnea cum sforăie pe canapea în sufragerie. Adormise iar la televizor. Locul gol de lângă ea, ca în toate serile o neliniștea. Nu îi plăcea să doarmă singură, dar se obișnuise. Ce era să mai facă? A oftat. A aprins veioza si a căutat laptopul pe sub pat, pe unde il pusese inainte sa se culce.  Și-a pus ochelarii si l-a deschis. Lumea virtuală, colorată, plină de informații a năvălit în cameră. Un film, o carte, e-mailuri, știri, articole, facebook, pinterest. Pe la 6 a curpins-o toropeala, a închis laptopul, l-a pus în pat lângă ea, si a ațipit. Astăzi nu trebuia să se grăbească.…

    Singurătatea are atât de multe fațete. Este singurătatea celui care, neamenințat de ceilalți, știe să se bucure de sine, să stea în pace cu propriile gânduri, neliniști, tensiuni sau bucurii. În acest context singurătatea este o binecuvântare. O pauză de la lumea din jur, pentru a-i face loc lumii din noi.

    Există însă singurătea dureroasă, care te amenință, te înghite, te desființează. Dacă ai sta să o asculți, ai simți-o ca pe o neliniște permanentă, o tristețe adâncă, surdă, o lipsă, a ceva sau a cuiva, o lipsă pe care nici nu știi prea bine cum să o explici. Încerci să te întorci înspre ceilalți, dar adeseori te gândești că nu vei fi niciodată auzit sau înțeles. Așa cum ai tu cu adevărat nevoie.

    Cum răspunzii durerii de a nu te simți iubit până la capăt? Alegi poate să te retragi, să nu mai exprimi, să nu mai ceri.  Ce rost are să aștepți ceva ce nu mai vine? Imaginea pe care o arăți este una rece și detașată. Sau dimpotrivă – te agăți cu disperare, de cei dragi, le ceri și le ceri si mai ales te înfurii atunci când ei nu pot răspunde cerințelor tale.  Este totul sau nimic. Deși nevoia ta este de a primi iubire, îndepărtezi iubirea.

    Capcana pe care o experimentezi este aceea a deprivării emoționale, și se traduce în a te depriva, a fi deprivat – adică a nu avea parte de – căldura emoțională, înțelegere, suport.

    Golul, lipsa, neliniștea ei dureroasă sunt parte din ceea ce ești, așa ai crescut. În fapt nu știi ce îți lipsește cu adevărat, pentru că, încă începând cu copilăria timpurie ai experimentat prea puține contexte în care să primești înțelegere, empatie sau îndrumare. Deprivarea emoționlă este dată mai ales de relația copilului cu mama, și depinde de cât de caldă, înțelegătoare, emptică este aceasta. Atunci când copilul se simte valoros, special, iubit necondiționat, mângâiat și drăgălit, primește timp și atenție din partea mamei, este în siguranță, cineva este lângă el, nu este singur. Este văzut, înțeles și iubit necondiționat. Lumea lui emoțională se dezvoltă armonios. Nevoile lui emoționale sunt importante, învață despre el, le exprimă pentru că știe că vor fi văzute. Când însă mama este rece, detașată, nu se poate conecta la lumea copilului, îl respinge, îi ignoră sau îi pedepsește disconfortul emoțional, copilul rămâne singur. Trebuie să facă ceva pentru a-și alina suferința. Emoțiile, nevoile lui nu sunt importante, singur trebuie să găsească o modalitate de a le face față, de a se descurca. Un  mod sigur este să nu mai aibă nevoi, să nu mai exprime emoții. Este atent la nevoile și la emoțiile celor din jur, pentru ca astfel îi poate ține aproape, așa poate umple golul singurătății, care încet, dar sigur pune stăpânire pe el. Învață să nu ceră – a cere reprezintă o vulnerabilitate. Iar ca adult,  nu poate, nu știe să primească, pentru că nimic nu este suficient. Pentru că nu primește necondiționat iubire nu va știi cum să iubească sau să se lase iubit.

    Cum îți pot vindeca golul dureros al lipsei de iubire? 

    A te vindeca de acestă capcana prespune să îți permiți să fii vulnerabil. A fi vulnerabil în acest context se referă la a învăța să ceri, a accepta ca ai nevoie de ceilalți, înseamnă să primești cu inimia deschisă atât cât pot ei să îți ofere.

    Este important să îți asumi răspunderea îndeplinirii nevoilor tale. Când renunți la ceea ce îți dorești, pentru a le face pe plac celorlalți, nu faci decât să întârești capcana deprivării. Renunți la a face ceva pentru tine, pentru că astfel simți ca îi poți păstra alături pe cei dragi, îți amăgești singurătatea, golul din tine de care vrei să fugi.

    În egală măsură însă poți învăța despre nevoile și emoțiile tale fiind atent la nevoile și emoțiile celor din jur. Să le raspunzi lor, nu din nevoia de a primi grijă și atenție, ci pentru ei, pentru iubirea, grija pe care le-o porți.

    Este un drum lung, să înveți ce îți lipsește, să accepți că ai nevoi, să îți dai voie să simți și să îți exprimi emoțiile, dar alegându-ți cu înțelepciune prietenii, primind cu recunoștință ceea ce îți dă fiecare, ascultându-te cu compasiune tu pe tine, învățând să ceri ajutorul îți poți umple inima, sufletul cu liniște și bucurie. Când singurătatea nu va mai fi amenințătoare și dureroasă, ci o pauză odihnitoare de la tumultul din jur, vei știi că ai vindecat capcana deprivării emoționale.

  • Despre frica de iubire – sau cum capcana abuzului ne otrăvește relațiile

    …Începea să se întunece. A scurs ultima gură de vin în pahar. Trebuia să apară. Ar fi vrut să plece, să  fugă amândoi, să se elibereze de furia și neincrederea ei, de demonii care ieșeau din adâncuri când le era mai bine.Cândva era convins că iubirea lui o să o vindece. Nu avea altceva de făcut decât să aibe grijă de ea, să o mângâie, să fie lângă ea, să încerce să o înțeleagă. Nu ar fi trebuit să fie greu. Dacă i se dădea cu totul, hăurile întunecoase din ea însăși se vor acoperi. Monștrii din mintea ei vor fi îmblânziți. Dar monștrii si hăurile i-au înghițit pe amândoi. Neîncrederea ei a subțiat iubirea lui, clipă de clipă. “De ce ai plecat, unde te-ai dus, cu cine ai fost”. Furia pe ceilalți, pentru ce le dădea si pentru ce nu primea otrăvea orice ar fi vrut să facă împreună. Nimeni nu făcea indeajuns, ea însăsi nu era indeajuns. Și acum avea si motivul concret de care să se agate.

    Vera si Mircea, prietenii lor cei mai vechi, foști colegi de liceu, se hotărâseră să divorteze. Aproape ca se bucura pentru ei. Il sunase plângând, pe la prânz, că Mircea avea o relație cu secretara. Și pe nesimțite, povestea prietenilor, s-a transferat în relația lor. Îl ura și pe el si pe Mircea. Ca si cum infidelitatea lui Mircea era infidelitatea lui. El cum să se lupte cu asta? Obosise. Ar fi vrut doar să o țină în brațe și să o mângăie, atât. Dar ei îi era frică de liniște, și de iubire…

    Abuzul distruge, de multe ori iremediabil, siguranța și bucuria de a te încrede în celălalt. Când cei care aveau datoria să îți ofere un mediu sigur și stabil în care să crești, să te cunoști si să cunoști lumea, nu își aumă acest rol, neîncrederea în ceilalți va deveni parte din tine. Abuzul are atât de multe forme. Sunt formele lui extreme, de abuz sexual sau violență fizică – copilul este bătut de unul dintre părinți, sau este pur si simplu martor la bătăile si certurile părinților.  Sunt însă și forme mai subtile: unele justificate pentru binele copilului: nu ai voie să…primesti prieteni acasa, să iei note mici, să te îmbraci cum vrei, să fii cine esti. Alte forme apar din incapacitatea părintelui de a fi empatic cu copilul lui – critica și ironiile cu privire la ceea ce este copilul, cum arată, cum simte, cum se exprimă sunt forme de abuz. Iar o altă categorie de experiențe abuzive sunt momentele în care copilul ia rolul părintelui si are grijă de binele acestuia – “Stai liniștită mamă o să mă descurc.”, “Te înțeleg că ești furioas, meritam să mă cerți, aș fi putut să ma concentrez mai mult.”  sau “Mama nu mă bate, mai mă plesnește din când în când, dar e și normal, că am lăsat dezordine la mine în cameră. E și ea obosită săraca când vine de la servici”

    Abuzul trăit astfel este o experiență constantă, otrăvitoare. Frica devine pentru copil a doua natură. Nicicând nu este în siguranță. Crește vigilent și atent la tot ceea ce se întâmplă în jur. Învață să interpreteaze prin lentilele experienței abuzului toate relațiile – oamenii nu sunt de încredere, vor să mă folosească, trebuie să fiu atent cât și cui dau. Nu se  poate relaxa nici măcar atunci când primește grijă, atenție și iubire. Pentru că cel ce le oferă poate oricând să dispară, sau poate să aibe un motiv ascuns pentru căre se poartă frumos, sau pur și simplu nimic nu îi este suficient. Poate intra în relații în care se repetă tiparul abuzului sau devine el însuși abuzator.

    Unul din mecanismele perfide de adaptare la contextul abuzului este mecanismul de seducție. O parte din tine îi urăște pe cei ce îți fac rău, dar ai nevoie de grija lor pentru a supraviețui, și încerci că îi îmbunezi, și astfel o altă parte din tine învață să îi iubească, să le facă pe plac, să îi convingă să îți fie alături. Devii astfel inconsistent. Abuzul te învață să nu ai încredere în ceilalți, dar într-un fel nici în tine. Ești constant pe nisip miscător. Lumea ta devine haotică și amenințătoare, iar oricine este într-o relație cu tine va fi pus permanent la încercare – “îți este sau nu alături?”, “este sau nu de încredere?”

    Viața însă le poate zâmbi si celor atât de încercați. Iubirea și relațiile sănătoase pot vindeca capcana abuzului, dar primul pas este să te iubești tu pe tine. Nu ești de vină pentru ceea ce ți s-a întâmplat, iar compasiunea, auto-compasiunea, desi cuvinte de nerostit pentru cei abuzati sunt pansamente li549603ad4ac2534babb4986f40da87f7-2niștitoare pentru sufletul lor greu încercat. Când rănile sunt foarte adânci, când neîncrederea este copleșitoare, când relațiile sunt extrem de amenințătoare un pas înțelept ar fi să cauți ajutorul unui terapeut. Într-un mediu sigur și într-o relație în care exiști doar tu pentru a te vindeca poți elibera toți demonii, îi poți privi, poți lăsa furia pentru cei care te-au rănit să iasă la suprafața.

    Alege să intri în relații cu oameni onești și loiali, încearcă să fii realist când evaluezi pericolele prezente, s-ar putea ca ceilalți să nu aibe nimic cu tine, ci doar să își doreasca să trăiasca ei înșiși. Când rănile se deschid, în contexte ce nu par să aibe legătura cu clipa prezentă, încearcă să îți accepți cu înțelegere neliniștea, tristețea și nesiguranța. Tu înaintea celorlalți.

    Și poate cel mai important pentru cel abuzat rămâi în prezent, cu toate simțurile tale – dă-ți voie să simți mângâierea iubitului tău, dă-ți voie să auzi marea, dă-ți voie să miroși vara. Meriți asta, să te lasi conținut de clipa de acum, de liniștea și de bucuria ei!

  • Îmi pare rău când te rănesc!

    loveAm discutat aici și aici despre cât de important este să fii ascultat și auzit, despre cât este de vindecător ca emoțiile să îți fie validate. Este, însă, în acelși timp legitim ca cei de lângă noi să își dorescă același lucru – să fie auziți și înțeleși. Într-o relație care te îmbogățește și te împlinește – dai și primești, auzi și ești ascultat, vezi și ești văzut, cu aceiași măsură. Relatia însă este mai clară și mai bogată, când mai mult de a-l primi pe celălalt și a te da lui, ești în contact cu tine, cu ceea ce simți și ceea ce faci, și înțelegi cum toate acestea pot să îl atingă pe cel ce îl iubești. Suntem modelați în fiecare clipă, în bine sau nu, de cei din lângă noi, iar conștiința acestei influențe nu face decât să țină relația vie, ancorată în timpul prezent.

    Aș vrea să mă refer aici mai degrabă la momentele critice ale relației, când durerea, furia, disperarea, panica de a nu fi abandonați, neglijați sau nedreptățiți pot fi atât de intense încât trăim și acționăm numai în virtutea propriilor emoții. Tiparul cel mai frecvent în astfel de momente este construit astfel – unul dintre cei doi parteneri este furios și acuză, celălalt, se apără retrăgându-se și închide orice comunicare. Lipsa de răspuns, deconectarea, nu va face decât să crească nesiguranța primului, și astfel va intensifica reacția acestuia: “Niciodată nu mă auzi!”, “Nu faci niciodată ce îți cer!”, “Nu sunt important/ă pentru tine!” iar răspunsul, fără greș, este “Orice aș face nu este indeajuns!”, “Nu înteleg ce vrei de la mine!” sau pur și simplu pleacă, se așterne liniștea. Nici unul nu îl vede pe celălalt ca pe persoana pe care o iubește și alături de care vrea să își petreaca viața, este dușmanul care trebuie răpus. Sub toată furia primului, ca și sub evitarea celui de-al doilea, se ascunde însă durerea – de a nu fi înțeles și văzut, de a fi abandonat. Am învățat în diverse contexte de viață cum să ne apărăm când ne simțim singuri și amenințați – unii dintre noi cer cu insistență, actionează, alții se retrag, evită să simtă amenintarea, așteptând momente mai bune. Fiecare dintre aceste două moduri de adaptare la situații amenințătoare nu face însă decât să înrăutățească situația – cel ce cere agresiv nu va face decât să îl facă să se ascundă și mai tare pe cel ce evită să se expună.

    Și întrebarea acum este, ce putem face?

    În timpul conflictului – în primul rând, opriți cearta, încercați să vedeți că amândoi sunteți prinși în capcană. Astfel vă puteți detașa de emoțiile proprii, ca într-un film, puteți să lărgiți cadrul. Derulați apoi și concentrați-vă pe propriile mișcări, pe propriile emoții și pe propriile comportamente. “Mă sperie când mă simt tristă și singură, mi se pare că nu mă pot baza pe tine și asta nu face decât să îmi crească sentimentul că sunt abandonată. Intru în panică și atunci încerc din toate puterile să trag de tine, să te fac să mă vezi. Încep să îți cer lucruri și mi se pare că nu primesc. Și atunci devii dușmanul.” Iar partenerul/a care fuge, care se retrage poate să răspundă: “Intru în panică când te văd tristă, nu știu ce să fac. E mai simplu să fug și să așept să îți treacă. Mă simt de multe ori judecat, ca și cum nu ar fi suficient ceea ce fac. Și asta mă înfurie. Și atunci devii dușmanul.”

    Următorul pas este să învățați să fiți atent la modul în care propriile emoții îl/o afectează pe partener/ă. Sue Johnson, în cartea sa “Hold Me Tight” arată că “Este important să recunoaștem cum modalitățile noastre frecvente de a face față emoțiilor, îl dezechlibrează pe partener și îi activează frica mai veche de abandon. Dacă suntem conectați, emoțiile mele, evident, le vor influența pe ale tale. Dar să vezi impactul pe care il avem asupra celor iubiți poate fi extrem de dificil, mai ales când suntem prinși în propriile noastre emoții, și în special atunci când frica ne îngustează lentilele.”

    Când cerem, mânați numai de disconfortul nostru sau când fugim pentru a ne proteja, rănim. Fără să vrem.     Este greu să vezi că îl rănești pe cel pe care îl iubești, dar fără să fii prezent în momentul în care acest lucru se întâmplă, fără să fii conectat la suferința pe care, din suferința ta o pricinuiești, legătura dintre voi nu va fi completă.

    Referințe:

    Johnson, S., (2011)- “Hold Me Tight – Your Guide to the Most Succesful Approach to Building Loving Relationships”, Hachette