Etichetă: iubire

Acum te ascult

Iată și cel de-al doilea articol despre ce fac cuplurile fericite.

În cuplurile fericite amândoi partenerii știu să asculte, lasă loc pentru celălalt să se exprime, amândoi crează cadrul în care realitatea fiecăruia este auzită, acceptată și înțeleasă.

Se întâmplă însă adesea ca cei doi parteneri să discute mai aprins, să se certe, fără să îl asculte cu adevărat pe cel de alături. Conflictul se declanșează de la ceva ce se întâmplă în prezent, se transformă în reînvierea unor discuții vechi, întoarse pe toate părțile, care apar ca din senin mereu și mereu, fără nici o soluție.

Neînțelegerea poate să pornească de la un eveniment absolut inofensiv, ea se supără că a găsit din nou vase murdare în chiuvetă, și îi spune asta – iar ai uitat să pui vasele în mașină și de aici, nu se știe cum, să ajungă la cât de greu este să mă ocup singură de copii și să se încheie cu faptul că niciodată nu îți pasă de mine. Asta dintr-o parte. Din partea cealaltă – el se gândește – niciodată nu este suficient ce fac, ce legătură or avea vasele cu cât de mult îmi pasă de ea și ajunge la – de ce toată viața noastră se învârte numai între copii și vase etc, etc, etc.

Fiecare dintre cei doi a intrat în tiparul care îi este familiar. Celălat nu mai există cu adevărat, problema este numai unidirecțională, “a mea”.

Dacă pe rând, fiecare dintre ei ar asculta, dacă l-ar primi pe celălalt fără să îl judece, fără sa interpreteze, daca ar putea să se lase la o parte și să asculte cu adevărat ceea ce are celălalt de spus, fiecare dintre cei doi ar putea să audă că necazurile iubitului sau iubitei sunt despre propria-i persoană și nu despre partener, că vin din vulnerabilități personale și au nevoie să fie exprimate și primite, pentru a crea un mediu sigur pentru amândoi.

Thich Nhat Hanh spune în clipul de mai jos ce se întâmplă când asculți cu adevărat – îl ajuți pe celălalt să își usureze povara. Să asculți fără să judeci, fără să dai soluții este modul în care cel de lângă tine își începe călătoria spre vindecare. O dovada de iubire este capacitatea de a asculta ce are celălalt de spus fără să te aduci pe tine în discuție. După cum spune Thich Nhat Hanh, dacă păstrezi în minte ideea că acum asculți cu unicul scop de a ușura suferința, durerea celuillat, poți să amâni schimbarea percepțiilor pe care le consideri greșite în ceea ce te privește.

Te iubesc și nu vreau să te fac să suferi și mai mult, de aceea acum te ascult.

În acelasi sens, un instrument pe care îl găsesc extrem de util pentru a auzi ce spune celălalt, atât în relația de cuplu cât și în relația cu copiii este dialogul Imago dezvoltat de Harville Hendrix și Helen Hunt. Dialogul pe care cei doi îl propun este compus din trei pași – primul se referă la oglindire, în care partenerul care ascultă, repetă, oglindește ceea ce a exprimat soțul sau soția sa. Este important ca cel ce transmită mesajul să se refere la sine – la nevoile, la emoțiile sale -“Mă înfurie îngrozitor când ne facem un program și tu uiți ce am stabilit. Ma face să mă simt neimportantă.” Iar partenerul îi răspunde – “Ești îngrozitor de furioasă când uit de programul nostru comun si asta te face să te simți neimportantă.” Și se asigură că a înțeles exact ce a vrut celălalt să transmită – “Am înțeles corect ce ai vrut să îmi spui?” Cel care are sacul de deșertat își varsă tot năduful, iar cel ce ascultă oglindește ceea ce îi spune partenerul. Pentru cel ce ascultă este important să nu uite ca dialogul Imago pe care Harville îl propune este unul de comunicare și nu de confruntare.

Al doilea pas al dialogului terpeutic dezvoltat de Harville este cel de validare, de acceptare a argumentelor și realității celuilalt. După cum el însuși scrie în “Găsește dragostea pe care o dorești” – “Dacă îmi adun curajul și îmi suspend propria mea perspectivă asupra lumii pentru o clipă și reușesc să înțeleg o porțiune din realitatea ta, se întâmplă ceva miraculos. În primul rând asupra ta va pluti un sentiment de securitate. Pentru ca persepectiva ta nu mai este pusă sub semnul întrebării începi să lași garda jos. În același timp înțelegi un fragment din realitatea mea.(..) începe să apară o legătură, trăim o experiență de comuniune.”

Rolul validării este acela de a accepta viziunea celuilalt asupra situației, de a-i permite să fie “reală”- În exemplul nostru cel ce ascultă poate să răspundă – “Are sens să te simți ignorată când uit ca trebuia să ne întâlnim să mergem în oraș”.

Ultimul pas este cel de empatizare – înțelegi ceea ce simte celălalt. Odată ce au căpătat sens argumentele oferite, pasul firesc este acela de înțelege emoția pe care acestea o provoacă. “Ești furioasă că am uitat de tine, înțeleg asta.”

Simplu in teorie, greu in practică, dialogul Imago este cu atât mai dificil de implementat cu cât problemele sunt mai acute, iar opiniile celor doi diferite. Pe rind unul și celălat dintre parteneri vor oglindi, valida si empatiza, vor oferi astfel suport si confort, si cu cât situația este mai dificilă, cu cât vă este mai greu să lăsați confruntarea de-o parte, cu atât recompensele vor fi mai mari. Veți crea un mediu sigur în care dvs. și partenerul/partenera vă puteți dezvălui și exprima. Cuplurile fericite sunt acela în care partenerii pot face, pe rând, un pas în spate pentru a-i permite celuilalt să se exprime și să fie ascultat.

Referințe:

Harville Hendrix – “Gasește dragostea pe care o meriți”, Editura Curtea Veche, București 2008

18 martie 2015
Partenerul și binele ascuns în fiecare dintre noi

…

Cu ceașca în mână, se uita gânditoare pe geam. Îi era dor de acasă. Era bine și la Ioana în vizită, aveau atâta grijă de ea, dar deloc nu își gasea locul. Astăzi avea iarăși două interviuri si mâine o întâlnire cu o domnișoară drăguță de la o galerie. Și gata. Putea să se întoarcă în atelier. La liniștea și gândurile ei. S-a întors înspre Ioana. Fata ei mare, prima născută, ce care o provocase de atâtea ori și care îi adusese atât de multă bucuria. Lucra concentrată la computer. Se bucura de bucuria ei. Expoziția era un așa de mare succes. Cine ar fi crezut că o să ajungă aici?! Poate doar Mișu. Ar fi fost tare de mândru de ea. Tot timpul era. Când picta, și acum, după doi ani, mai uita că Mișu a murit. Îi era greu fără el, poate și din cauză că lumea îi părea mai puțin colorată. Și apoi tot tam-tamul asta. Cu presa și cu fotografii, si cu uimirile tuturor – unde ați fost, de ce ați stat ascunsă, si titlurile de primă pagină din gazete – “Un debut târziu și un succes copleșitor.” sau “Succesul ascuns în atelierul din mansardă” sau “Viața începe la 60 de ani”. Ce să le spună? Că fără soțul meu nu aș fi pictat? Că nu dădeam doi bani pe ce făceam? Că el a crezut orbește în mine?

Mâine era din nou ziua ei. 60 de ani. Atât împlinea. Expoziția fusese cadoul Ioanei. A convins-o cu greu să își scoată tablourile din bârlog. Cui i-ar fi păsat de norii si de florile ei, de monștrii care o tulburau atât, de povestea din spatele fiecărui tablou, de neliniștile si de speranțele ei.

Acum 20 de ani Mișu i-a făcut o supriză cu atelierul din mansardă. Pictura a fost scăparea ei. Era așa de fericit să o ajute – i-a comandat pensule, pânze și culori, îi înrăma tablourile de care ea era mulțumită. Puține, e drept. Tot el a fost lângă ea când s-a hotărât să studieze artele serios, dar a rugat-o să rămână la cum era. Perfectă. Să lase tehnica pentru alții, cei fără har. Ea să își vadă de drumul ei. Îi zâmbea doar, ce har, ce drum? Nu le vedea. Se simțea însă eliberată când punea cularea pe pânză. Era în siguranță, se regăsea. Și acum toată povestea asta, era ca un vis. Cât ar fi râs cu Mișu.

Ioana s-a oprit din tastat. I-a zâmbit.

– Mama, ești o femeie bogată, i-a spus, o să vinzi tot ce ai expus.

– Iubirea m-a făcut bogată, draga mamii, iubirea!

…

Ce face un cuplu să fie mai fericit decât altul? De ce pentru unii relația cu partenerul este raiul, pe când pentru alții este iadul? Putem fi persoane mai bune ca parte a unei relații sau singuri? Sunt întrebări pe care ni le punem adesea, când suntem în dificultate sau atunci când pur și simplu încercăm sa întelegem ceea ce trăim și privim la relația noastră și a celor din jur.

Iubirea pare un domeniu poetic, dar știința face progrese remarcabile în a defini și a ajuta la construirea unei relații de cuplu autentice, în care ambii parteneri să își găsească locul, să se simtă iubiți, văzuți, apreciați și împliniți.

Următoarele patru articole m-am gândit să scriu despre cuplurile fericite, cum fac să ajungă acolo și cum își păstrează fericirea.

Astăzi însă despre cum iubitul sau iubita ne ajută să fim mai buni, ne ușurează drumul spre a ne descoperi partea frumoasă din noi.

Un fenomen interesant, pe care cercetătorii l-au numit fenomenul Michelangelo, este acela în care unul dintre parteneri se dezvoltă și se apropie de sinele ideal, imaginea cea mai bună pe care o persoană o are cu privire la sine însuși, ca urmare a atitudinilor si comportamentele partenerului său. Unul dintre mecanismele care stau la baza acestui fenomen se desfășoară astfel – unul dintre parteneri dezvoltă anumite convingeri cu privire la abilitățile celuilalt, ca urmare, comportamentele sale vor fi convergente cu convingerile sale. Atunci când convigerile partenerului sunt similare cu imaginea ideală a celuilalt, acesta il va conduce pe iubitul sau iubita sa spre sinele ideal, spre ceea ce visează să ajungă. Soțul meu de exemplu, este convins că sunt înzestrată pentru scris. Scrisul este drept mă eliberează și mă bucură, dar fără susținerea lui mi-ar fi fost greu să mă expun, să mă arăt vulnerabilă și imperfectă. Mă încurajează și se bucură de pașii pe care îi fac pentru a-mi descoperi si dezvolta pasiunea. Când unul dintre parteneri este convins de și crede în abilitățile celuilalt, îl ajută să creeze oportunități pentru comportamente ce conduc la dezvoltarea acestora, și reduce apariția comportamentelor ce ar avea ca efect inhibarea lor. Interacțiunile care astfel se formează între cei doi parteneri, se transformă ca urmare a frecvenței lor în dispoziții stabile, în convingeri si atitudini, într-un sistem care guvernează astfel relația. Reprezintă o formă de adaptarea la o anumită realitate, cea a partenerului. În fiecare relație o consecință a acestei adaptări este faptul că partenerii apropiați sculptează practic sinele celuilalt, dau deoparte unele aspecte și dezvăluie altele. Dispozițiile stabile, valorile fiecărei persoane și tendințele comportamentale pot deveni o reflecție parțială a realității interpersonale create de partener. Este un fel de a spune, ca atunci când oglinda celuilalt reflectă binele din noi, acest bine devine realitate. Există desigur și reversul medaliei, când unul din parteneri prin comportamentele, acțiunile sale inhibă, anulează dezvoltarea celuilat.

Relațiile fericite sunt însă acelea în care crezi în celălalt și actionezi în virtutea acestei credințe, iar iubitul/iubita sunt astfel persoane mai bune, mai aproape de ceea ce își doresc. Asemeni lui Michelangelo, care spunea că sculptorul nu face decât să scoată statuia dintr-un bloc de piatră, relația, partenerul, conștient sau nu, este cel ce poate ajuta la dezvăluirea mai binelui din fiecare dintre noi.

Bibliografie selectivă:

Drigotas, S. M., Rusbult, C. E., Wieselquist, J., & Whitton, S. (1999). Close partner as sculptor of the ideal self: Behavioral affirmation and the Michelangelo phenomenon. Journal of Personality and Social Psychology.

Drigotas, S. M., (2002), The Michelangelo phenomenon and personal well-Being, Journal of Personality

Rusbult,C. E.,&Van Lange, P.A.M. (1996). Interdependence processes. In E.T. Higgins & A. Kruglanski (Eds.), Social psychology: Handbook of basic principles

Ruvolo, A. P.,&Brennan, C. J. (1997). What’s love got to do with it? Close relationships and perceived growth. Personality and Social Psychology Bulletin

25 februarie 2015
Iubirea adevărată

In mai, urmează să vină în România, Harville Hendrix si Hellen Lakelly Hunt, doi terapeuti de cuplu grozavi, care au încercat, printre alții, si au și reușit, să afle ce ne atrage unul la celălalt, de ce rămânem împreună. Un cuplu ei înșiși, trecut prin clipe grele și foarte grele, au dezvoltat împreună teoria Imago. Sâmbăta trecută, Domnica Petrovai si Gaspar Gyorgy ne-au invitat, pe Victor si pe mine să povestim, alături de alți curajoși, în filmul de prezentare al evenimentului, un gând, două despre iubire, teoria Imago, despre cum ne-am construit relația atât amar de ani, ce a fost și ce este important pentru noi, ca și cuplu, pentru mine ca terapeut. Urmează desigur să sciu ce mă impresionează pe mine la teoria Imago, gândurile despre Harville si Hellen, despre iubire si despre ce am spus si ce mai ales ce nu am spus la filmare.

Astăzi însă, mi-a mers la suflet Andrei Pleșu, ca de atâtea ori, în eseul său “Despre iubirile fericite” (din volumul “Despre frumusețea uitată a vieții) din care am recitit cu plăcere următoarele:

“Iubirea adevărată e o experiență a bucuriei împărtășite și ea iradiază, ca atare, în întregul spațiu din jurul său. Evident, nu am în vedere placiditatea bovină a unei nesimțiri în doi, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă, sau în conveniența paradiziacă, în care totul e roz, adorabil, ireproșabil. Vreau doar să spun ca dacă o întâlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoția, farmecul și plăcerea se umplu dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întâlniri este pe cale a se deteriora. De asemenea, dacă frumusețea întâlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfârșește prin a ruina cariere, caractere, vieți e o mare iubire mai curând strâmbă și are puține șanse de happy end. (…) Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, resturatoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor și tot alaiul de indispoziții cotidiene care confiscă uneori, inflaționar, viața cuplului sunt preliminarii si semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă un corelativ al reușitei umane, o binecuvântare care îmbogățește și înfrumusețează inventarul destinului pământesc. Fericirea se multiplică atunci când e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului așază asupra întregii comunități un cer mai curat și mai hrănitor”

Să vezi fericirea cuplului ca și piatră de temelie a comunității si iubirea ca fiind legătura onestă, adevărată, îndreptată înspre binele cuplului si al celor din jur reprezintă esența unei vieți bogate și împlinite.

15 februarie 2015
Iubirea – sau despre intimitate, pasiune și angajament

…N-avea nici un chef să se ducă. Trecuseră treizeci de ani. Când, nici ea nu știa. Sărbătoreau în fiecare an cererea lui stupida in casatorie și nu ziua nunții. Ce om normal face așa ceva? Erau studente în ultimul an, Mia și ea. Împărțeau amândouă aceiași cameră de cămin, când Luca s-a hotărât să o ceară. A fost un tămbălău întreg. Mia era atât de mândră de el, că se angajase traducător la tirgul de la Romexpo, la TIB, sau cum naiba ii zicea pe vremea aia, la o firmă nemtească. Aveau bani de vacanță și din toamnă puteau să se mute împreună. Nemții, să mai adauge un pic de culoare, angajaseră o formație de cântăreți mexicani. Erau senzația târgului. Si Luca, negociator înascut, le-a promis mexicanilor o excursie adevărată, autentică, românească, la el acasă, în Oltenia, trei zile de mâncare, băutură, daca îl ajută să o ceară pe Mia, cu serenadă si tot tacâmul. Mexicanii, trubaduri în serviciul iubirii si doritori de petreceri în acelașit timp, au fost trup și suflet alături de el. Așa încât, intr-o zi de aprilie, la 11 noaptea, când ele se pregăteau să se culce, s-a declansat haosul. În Regie oricum părea că nu se doarme niciodată, si 11 noaptea era cam ca la prânz, dar și așa, când mexicanii (5 bucăți focoase), au început să cânte, s-a oprit totul. Intrigate, s-au dus la geam – Cine știe ce dobitoc vroia să atragă atenția! Si când în sfârșit a văzut-o pe Mia la geam, în față caminului, si a zecilor de spectatori, Luca s-a așezat în genunchi și a început să urle – “Ești viața mea și nu am nici un rost fără tine!” Mexicanii zdrăngaăneau și ei plin de patos. “Am să mor dacă nu te măriți cu mine!” . Cu prospul în cap, peste bigudiuri, in pijamaua cu Tweety, Mia a coborât. Luca a luat-o în brațe in uralele asistenței, si s-au pupat, minute în sir, pierduți de toți. Ai fi putut să juri că jumăte din fete, daca nu mai multe au urât-o – ce avea ea, si ele nu?. Evident, s-au mutat repede împreună, au făcut copii, copiii au crescut. Le-a fost și greu, le-a fost și bine. Dar miraculos, au rămas împreună. Dar mai stii? Or avea ei un secret de au reusit. Au fost de atâtea ori la un pas să se desparte, si de fiecare dată au scăpat. Au făcut terapie și împreună și separat. Atunci a fost momentul cel mai greu. O lună întreagă, după fiecare ședință, Mia a venit la ea plângând. Dar au reușit. Iși făceau acum planuri să plece in Tibet. Auzi ce nebunie?! Si ea?! Ea, aia puternică, care își rezolva toate problemele singură, pentru că ajutorul este pentru cei slabi, sărbătorea doi ani de la divorț. A oftat! N-avea totuși cum să nu se ducă. Îi erau dragi, chiar și așa, grețoși în iubirea lor. Și Mia îi spusese că l-a invitat și pe John. Nu îl mai văzuse de atăta timp. Cine știe poate de data asta or să aibe o șansă…

Iubirea este un subiect atât de generos, întors pe toate părțile de poeți, dramaturgi, filozofi si cercetători de-o potrivă. De ce, când, cum, de cine ne indrăgostim si ce face dragostea noastră să dureze. Iubirea poate să fie năvalnică sau discretă, ca un râu furtunos de munte, sau dimpotrivă, ca un lac liniștit. Căteodată pare de neatins sau și mai rău, greu de păstrat.

Care sunt însă picioarele pe care se susține dragostea? Sunt nenumărate studii, dar unul dintre cele mai solide este cel al lui Sternberg, care așează dragostea pe trei picioare, cam ca scăunele de lemn pe care copil stăteam la țară. Cele trei elemente ale lui Sternberg sunt – initimitatea, pasiunea, si angajamentul.

Initmitatea se referă la dorința de a suține și a te îngriji de binele celui cu care ești în relație. Se referă la capacitatea de a împărtăși – de a primi informații despre celălat și de a da informații despre tine. Este în strânsă legătură cu resptectul pentru celălalt, pentru nevoile si limitele lui. Deasemenea intimitatea intr-o relație se manifestă și atunci când, în momente dificile ceri, primești si te lasi ajutat, iar susținerea este reciprocă – ești lângă mine când îmi este greu, sunt lângă tine când îți este greu. Și nu în ultimul rând intimitatea se referă si la capacitatea de a împărț: informatii, știință sau chestiuni materiale. O relație carcaterizată numai de intimitate este o relație de prietenie, în care te simți confortbil să te dezvălui și să îl primești pe celălalt, cu toate cele ale tale și ale lui.

Al doilea element al lui Sternberg este pasiunea. Pasiunea se referă la nevoia de a trăi fizic iubirea, de a o simți, de a fi motivat de ea, de a te simți viu, în contact cu tine și cu celălalt. Pasiunea are evident legătura cu sexul si excitarea sexuală, dar nu se reduce numai la atât. Pasiunea are legătura și cu lupta de putere dintr-o relație, de dominare și de supunere, dar si cu dorința de a fi mângâiat și liniștit. Sternberg denumește relațiile bazate pe pasiune, din care lipsește intimitatea, “iubire fără sens”, pentru că odată ce pasiunea se va stinge, relația se va încheia.

Cel de-al treilea element al iubirii din perspectiva lui Sternberg este asumarea relatiei, angajamentul de a rămâne în, de a păstra relația.

Sternberg numește iubirea caracterizată de primele doua concepte, intimitate și pasiune – iubire romantică, în care cei doi sunt apropiați emotional, se simt confortabil unul cu celălalt, și în același timp simt atracția fizică, pasiunea, dar încă nu sunt pregătiți să își asume relația.

Iubirea goală este atunci lipsesc pasiunea si intimitatea, si relatia se bazează numai pe decizia de a rămâne în cuplu, de asumare rațională a relatiei, poate din loilaitate, poate din obișnuință sau cine știe din ce alt milion de motive.

Iubirea formală este atunci când pasiunea s-a stins si au ramas initmitatea si asumarea relației, angajamentul de a rămâne împreună până la sfărșit.

Iubirea completă, așa cum o denumește Sternberg, este cea care stă pe cele trei picioare – intimitate, pasiune și angajament.

Fiecare dintre formele de iubire însă se pot transfoma, pasiunea poate să scadă sau să crească, inimitatea se cultivă și ea, dacă suntem neatenți o putem pierde, sau dimpotrivă, putem învăța să ne dezvăluim, să ne simțim bine când dăm sau când primim din partea partenerului, iar angajamentul de a păstra și a investi în relație il facem fiecare dintre noi, zi de zi. Pare dificil și chiar este să construiești o relație în care să te simți confortabil și să trăiești pasiunea ca la 20 de ani, dar este un efort asumat de echipă, în care te descoperi, îl descoperi pe cel de lângă tine constant, în care îți dai voie să fii vulnerabil și puternic pentru tine și pentru cel de alături și in care, mai presus de orice înveți să fii tolerant și atent, la nevoile tale și la cele ale iubitului sau iubitei. Si atunci când vă e greu, când resursele par la capăt, nu ezitați să alegeți terapia de cuplu. Decizia de a alege să mergeți la terapie, împreună, reprezintă un angajament, o asumare a relației, similară ca mesaj cu o cerere în căsătorie, care are toate sansele să vă ajute să redescoperiți pasiunea și intimitatea, îngropate câteodată sub noianul de probleme complicate de fiecare zi!

Bibliografie:

Sternberg, R. J. (1997), Construct validation of a triangular love scale, European Journal of Social Psychology

Sternberg, R. J. (1986), A triangular theory of love, Psychological Review

12 ianuarie 2015
Dependența emotională – scurtă introducere

“Nu inegalitatea este cel mai mare ghinion, ci dependența”

Voltaire

Drumul spre independență, spre asumarea completă a propriei persoane, pornește din momentul nașterii. Ne începem viața legați și dependenți de mamă, incapabili să ne sa satisfacem propriile nevoi. Ajunși în lume, odată tăiată legătura fizică, concretă începe să se formează legătura emoțională dintre copil și părinții săi. Tiparul de atașament, dat de modul în care au loc interacțiunile dintre părinti și copil, se formează și se consolidează încă din primele luni de viață, și va influența covârșitor capacitatea de relaționare în viața adultă. Dacă legătura emoțională cu părinții este una bazată pe încredere, respectiv, copilul este încrezător că nevoile sale vor fi constant îndeplinite, că atunci când puterile lui sunt depășite de situație se poate baza fără grijă pe părinții lui, că aceștia vor fi alături de el, necondiționat, va fi capabil, ca adult, să construiască și să întrețină relații (intime sau de prietenie) sănătoase. Adulții securizați emotional își permit să se arate vulnerabili, să le ofere celorlați încredere, știu să depindă de alte persoane, fără să fie copleșiți de acest fapt. Privită în acești termeni, dependența reprezintă un aspect normal al vieții interioare.

Dependența emoțională însă, văzută ca disconfort al vieții psihice, se explică prin necesitatea existenței anumitor factori externi care să garanteze și să mențină echilibrul emoțional al unei persoane. Cu alte cuvinte, starea de bine este legată de stimuli exteriori, echilibrul nu depinde de și nu este în controlul persoanei, este dat de factori sau persoane din contextul imediat. Persoanele dependente nu își asumă responsabilitatea pentru propria stare de bine, pentru definirea propriei valori, sau pentru crearea unei stări interioare de securitate, nu sunt în controlul propriei lumi interioare. Echilibrul lor emoțional depinde de lumea externă, pare că binele lor este la cheremul celorlalti, nu intră in responsabilitatea lor directă. Dependența emoțională poate fi astfel interpretată ca o lipsă de asumare a responsabilității propriului echilibru emoțional. Ce presupune asumarea răspunderii cu privire la propriile noastre emoții și capacitatea de a le face față? In primul rând, abilitatea de a fi conștient că emoțiile noastre sunt influențate de gândurile, convingerile și comportamentele noastre, mai degrabă decât de factorii externi. Cum se poate manifestă, din această perspectivă, in mod concret dependența emoțională? De exemplu, dacă cineva este furios pe dvs., daca sunteți dependent emoțional, vă puteți simți respins, speriat, amenințat sau chiar rănit. Veți încerca să îndepărtați furia celuilalt, prin orice mijloace, pentru a vă simți iarăși bine împreună, pentru a vă putea întoarce la o stare de oarecare siguranță. Nu veți putea valida emoția celuilalt, veți încerca să o faceți să dispară, pentru a vă putea apăra. Pe de altă parte, în același context, o persoană ce își asumă propriile emoții, va răspunde diferit aceluiași stimul. Primul lucru pe care si-l va spune va fi probabil că furia celuilalt este numai în legătură cu el, celălalt se simte probabil rănit sau inadecvat pentru momentul respectiv. Oricare ar fi motivul, emoția celuilalt este în responasbilitatea lui. O persoana in controlul propriilor emoții, înțelege că nu poate controla ce simt sau ce fac cei din jurul ei. Poate doar să fie conștientă de emoția trăită de celălalt, ca fiind complet separată de propria trăire, și în același timp de afectele, trăirile personale generate de situația dată.

Privită din perspectiva relațiilor sociale, o persoană dependentă emoțional se comportă ca o victima – emoțiile ei sunt cauzate de ceilalți, este o victimă a furiei lor, a criticismului lor, a evitării, a învinovățirii sau a respingerii lor. Reactivitatea crescută la emoțiile și comportamentele celorlalți vă poate arăta că nu sunteți în contact cu emoțiile dvs., că sunteți depedent de emoțiile si stările celor din jur.

Deși se poate manifesta in cadrul oricărui tip de relație, dependența emoțională poate fi extrem de dureroasă mai ales zona relațiilor de cuplu. Margaret Paul, în “Inner Bonding” arată că există două moduri în care ne putem îndrăgosti. Când dragostea vine din sinele rănit, te îndrăgostești de fapt de modul în care celălalt te poate iubi. Ii oferi celuilalt controlul cu privire la starea ta de bine, la exprimare apropriei tale valori. Dacă așteptările îți sunt îndeplinite și partenerul îți pune la picioare lumea pe care o asteptai, atunci poți spune că ești îndrăgostit. Nu celălalt este cel de care te-ai îndrăgostit, ci de modul în care el te tratează. Ii oferi celuilalt, în numele iubirii, putere nelimitată asupra ta. Liiceanu, în “Despre seducție”, arată atât de frumos. “Seducția este o formă de putere (…) Orice seducător intră în viața noastră purtând cu el promisiunea de împlinire a unei așteptări neprecizate”. Dacă simți că lumea ta nu există în afara lumii lui, daca comportamentele si emotiile lui îți construiesc sau îți distrug lumea, atunci ești dependent emoțional de celălalt. Margaret Paul arată că persoana dependentă caută astfel să umple imensul gol interior pe care îl trăiește. Ea se agață de partener, pentru a primi mai mult și mai mult, îl investește cu așteptările sale pentru liniște si confort emoțional, oricum ar fi acesta înțeles, își dorește de la celălalt ceva ce ea însăși nu poate defini. Valoarea personală, capacitatea de a se simți bine sunt dictate de emoțiile și starea celuilalt, așteaptă să i se ofere siguranță și iubire, le cere cu insistență, în termenii și condițiile proprii.

In cazul iubirii adulte, tipul de relație este de cu totul altă natură. Ca adult, ai învățat să îți definești propria valoare, să lași iubirea să îți inunde sufletul. Ai învățat că iubirea vine din interiorul tău, ești capabil să te simți viu și conștient de tine, fără să fie nevoi de o altă persoană care să te facă să simți că trăiești. Această capacitate de a simți deplin și conștient iubirea îți dorești să o împarți cu o altă persoană adultă, conștientă deasemenea de propria-i capacitate de a iubi și de a fi fericită.

Există numeroase strategii de reconectare cu sinele pierdut sau niciodată aflat, de ieșire din capcana dependeței emoționale, dar despre ele, pe larg într-un alt articol.

Bibliografie selectivă:

Arntz, A. (2005) – Pathological Dependency: Distinguishing Functional from Emotional Dependency, Clinical Psychology: Science and Practice

Bornstein, R. F. (1998). Dependency in the personality disorders: Intensity, insight, expression, and defence. Journal of Clinical psychology

Gude, T., Hoffart, A., Hedley, L., & Rø, Ø. (2004). The dimensionality of dependent personality disorder. Journal of Personality Disorders

Liiceanu, G. (2007) Despre seducție, Ed. Humanitas

Paul, M. (1992) Inner Bonding, Harper Collins

14 decembrie 2014