Corina Dobre

Etichetă: cuplu

  • Infidelitatea – cum afectează o relație. Se poate trece peste o aventură?

    Infidelitatea – cum afectează o relație. Se poate trece peste o aventură?

    Fara aceasta convingere, fara sa simti baza stabila pe care ti-o da increderea in cel de alaturi, in ceea ce aveti impreuna, nu poti construi, nu te poti dezvolta.

    Infidelitatea reprezinta o prezentare distorsionata, mincinoasa a realitatii unei
    relatii. Partenerul infidel construieste o viata falsa de cuplu, intretine o iluzie, il asigura pe partenerul inselat de prezenta si disponibilitatea sa, cand acest lucru nu este adevarat.

    Infidelitatea poate fi vazuta ca o fuga din relatie, nu sunt aici pentru tine, nu construim impreuna. Poti fi infidel intr-o relatie sexuala, dar in egala masura esti infidel cand alegi sa te indrepti spre altcineva decat partenerul sau partenera ta pentru a primi atentie, pentru a-ti impartasi ganduri intime, pentru a-ti valida nesigurantele de barbat sau femeie.

    Infidelitatea emotionala, flirtul care ti se pare inofensiv, real sau virtual, prietenia stransa chiar non-sexuala dintre un barbat si o femeie, ranesc, iau din energia buna a relatiei, o destabilizeaza. Infidelitatea, sexuala sau emotionala, reprezinta asadar orice amenintare reala sau perceputa cu privire la legatura de incredere dintre parteneri, si se traduce in actiuni care ameninta sa dizolve legatura de atasament esentiala dintre cei doi.

    Putine evenimente in cuplu pot fi la fel de devastatoare precum dezvaluirea unei relat ii extraconjugale. Pentru partenerul inselat, viata asa cum o stia nu mai exista. Mai mult decat atat, ceea ce a trait se dovedeste a nu fi fost real, el insusi este in pericol de a nu mai stii cine este.

    Infidelitatea odata dezvaluita si cunoscuta este traita ca o forma intensa de tradare: a increderii, a trecutului relatiei, a ceea ce am construit impreuna, a viselor, a asteptarilor, a promisiunilor. Daca ceea ce am avut nu a fost adevarat, cum ar putea sa fie ceea ce vrem sa construim de acum incolo?

    Daca este atat de dureroasa de ce alegem calea infidelitatii?

    Vulnerabilitatile partenerului infidel

    Partenerul care inseala cauta sa isi implineasca, in afara relatiei, nevoi emotionale pe care nu stie cum sau nu poate sa si le implineasca in relatie. O relatie extraconjugala poate fi pentru partenerul necredincios modul prin care sa isi rezolve teama de a fi parasit, de a reduce incarcatura emotionala si pericolul pe care relata de cuplu le reprezinta, de a-si recastiga libertatea, controlul asupra propiei persoane, de a redeveni invulnerabil.

    Pot sa fiu cu cine vreau eu, deci nu sunt dependent de tine si astfel numai eu controlez ce mi se intampla, nu ai cum sa imi faci rau. Este frica lui de a iubi si de a fi iubit.

    Un alt motor al relatiilor extraconjugale il reprezinta golul emotional intens, pe care partenerul necredincios il simte. Are nevoie de adrenalina pe care i-o dau ascunzisurile, anticiparea intalnirilor cu iubitul sau iubita pentru a simti ca
    traieste. Isi justifica aventura prin incapacitatea de a simti iubirea partenerului sau partenerei – „oricum nu ma iubeste, deci nu tradez relatia noastra”, „nu credeam sa mai simt iubirea vreodata, dar el/ea ma face sa o simt atat de intens”.

    Poti alege sa inseli atunci cand simti ca nu esti indeajuns, ca nu valorezi prea mult nici pentru tine, si crezi ca nici pentru sotul sau sotia ta. Nevoia de a-ti reface sinele ranit te poate impinge sa cauti in afara: „Oricum nevasta-mea ma critica intr-una, ea ma apreciaza, orice as face”. Te bucuri cand gasesti pe cineva care te vede formidabil, unic, de neinlocuit. Iti doresti ca ceea ce traiesti cu acesta persoana sa fie realitatea.

    Un tipar frecvent al partenerului care inseala este cel al personei care considera ca i se cuvine orice, ale carei nevoi sunt mai importante decat ale celor din jur. Convingerile sale sunt: „viata este prea scurta pentru a nu te bucura la intensitate maxima de ea”, „mi se cuvine ce este mai bun”, „nu imi pot stapani impulsurile, deci nu sunt eu de vina pentru ca te-am inselat”, „daca mi-ai fi oferit ceea ce amantul sau amanta imi ofera nu te-as fi inselat”.

    Lipsit de empatie, nu va intelege durerea pe care o pricinuieste partenerului sau partenerei sale. Toate aceste tipare disfunctionale apar ca urmare a vulnerabilitatilor dobandite de-a lungul vietii, pe care persoana infidela alege sa le rezolve prin adulter.

    Ranile partenerului inselat

    Care este insa tiparul persoanei inselate? Suntem cu totii predispusi la a fi inselati? Pentru a putea depasi acest moment devastator cel care a fost inselat are nevoie sa se priveasca cu onestitate, pentru a intelege care dintre vulnerabilitatile sale au condus la deterioarea relatiei de cuplu, are nevoie sa vada ce anume din trecutul sau l-a impins intr-o astfel de relatie si cum poate creste pentru a pune bazele unei noi relatii sanatoase.

    Abandonul partenerului, inconsistenta unei relatii iti sunt familiare din propriile relatii cu parintii. Ti se pare firesc sa traiesti in nesiguranta, si atunci te poti agata de partener, si astfel sa il indepartezi si mai tare, sau dimpotriva, pui distanta, esti detasat de partener, pentru a nu fi din nou ranit. Ca si partener inselat, poti astepta ca celalalt sa iti umple existenta, nu ai puterea de a-ti crea o viata si o identitate proprie.

    Te poti simti atat de nesigur de tine, incat esti constant critic cu ceea ce faci tu si cu ceea ce face si este partenerul, il instrainezi prin negativismul tau constant. Poti sa ai standarde atat de inalte, si ca urmare a acestora devii extrem de rigid, incat viata alaturi de tine isi pierde din spontaneitate, din bucuria de a te lasa dus de val. Nimic nu pare sa fie suficient de bine.

    Un alt tipar care poate genera infidelitate este, ca si in cazul partenerul infidel, si din partea partenerului ranit cel al indreptatirii: mi se cuvine ca partenerul sa imi ghicesca nevoile, este firesc sa aibe grija de mine, fara ca eu sa fac ceva pentru el/ea, relatia este un drept al tau, ti se cuvine.

    Consecinte ale infidelitatii

    Relatiile extraconjugale sunt toxice pentru ca nu permit nici unuia dintre parteneri sa isi rezolve problemele personale, precum si pe cele din cuplu, din contra le intretin. Energia partenerului infidel este concentrata spre relatia din afara, de unde primeste cu usurinta recompense. Orice ar face sau ar spune sotul sau sotia nu poate fi la fel de intens ca emotiille pe care le traieste alaturi de amanta sau amant.

    Desi de necrezut in primele momente ale dezvaluirii, poate exista viata si dupa aventura. In care fiecare dintre cei doi parteneri invata sa iubeasca, sa se iubeasca, sa ierte si sa se ierte. Deprind din nou, pas cu pas, viata impreuna. Isi onoreaza fiecare partea lui de relatie si impreuna incep sa contruiasca o relitate comuna solida, vindecandu-se de trecut.

    Articol scris pentru ziare.com

  • „Cum să iubești”

    cum-sa-iubesti_1_fullsizeCe este cu adevărat iubirea? Ce simt când sunt îndragostit? Iubirea doare? Este iubirea o cale de a mă vindeca? Întrebări peste întrebări pe care ni le punem când ceea ce simțim pentru cei apropiați nouă – partener, copii, părinți sau prieteni devine dureros, copleșitor, sufocant. Am găsit zilele trecute la librărie, spre marea mea bucurie, o cărticică minunată de Thich Nhat Hanh – “Cum să iubești”, care adună în ea esența bucuriei de a iubi și a fi iubit.

    Mă bucur să citesc, să găsesc răspunsuri în studii și cărți profunde de științe, riguroase și explicative. Mi se pare însă neprețuit adevărul luminos, spus în cuvinte puține, care crește în tine, te învăluie și te protejează. Citești puțin, te oprești și te întorci înspre tine. Stai un pic și te duci iarăsi la carte – “ Dacă o relație nu poate oferi bucurie, atunci nu este vorba despre iubire adevărată. (…) Când iubești pe cineva, trebuie să ai capacitatea de a aduce ușurare persoanei respective și de a o ajuta să sufere mai puțin. Aceasta e o artă.”

    Sau

    “A iubi nu înseamnă a poseda cealaltă persoană sau a-i consuma toata atenția și iubirea. A iubi înseamnă a oferi celeilalte persoane bucurie și un balsam pentru suferința ei. Capacitatea aceasta este una pe care treuie să învățăm să o cultivăm.”

    Și încă..

    “Iubirea adevărată este generată din interior. Pentru ca iubirea adevărată să existe, trebuie să te simți complet în tine însuți, să nu ai nevoie de ceva din afară. Iubirea adevărată e ca un soare, își trimite razele și oferă lumina aceea tuturor.”

    Vă invit să vă luați timp să citiți, să iubiți și să fiți iubiți.

     

  • Despre loialitate – împreună la bine și la greu

    loialitateLa naștere ni se așterne la picioare un drum nesfârșit de dorințe și speranțe – ale părinților, ale bunicilor, ale generațiilor care au fost înaintea lor și au visat mai mult și mai bine pentru cei ce vor veni. Ultimele pe listă se vor așeaza visele, speranțele și dorințele noastre. Depindem de ceilalți pentru a supraviețui, de disponibilitatea lor, de capacitatea lor de a ne vedea și înțelege nevoile. Și mai târziu, nu mult mai târziu, depindem de înțelepciunea celor ce ne îngrijesc, să ne susțină în a ne afla visele, în a ne concretiza speranțele. Ne transformăm în adulți autonomi, atunci când putem să ne fim loiali nouă înșine,  să ne asumăm ceea ce suntem, ceea ce avem nevoie, ceea ce ne dorim, fără vinovăție, dar și fără îndreptățire.

    Învățăm să fim loiali, prezenți, alerți la nevoile noastre și ale celuilalt, din ceea ce am trăit acasă, în relația cu părinții. Atunci când părintele ascultă, înțelege și respectă ceea ce copilul are nevoie, trecând de convigerile, fricile și rănile lui, îi construiește fundația solidă de unde poate să construiască relații viitoare, stabile și sănătoase.

    Pentru copil, lipsa de loialitate a părintelui este extrem de dureroasă, îl învață că nu este suficient, că nu corespunde. Manifestarea acesteia poate fi explicită prin critică în discuțiile cu alte persoane (“Al meu nu este nicicând atent la școală”, “Zici tu că al tău e dezordonat, dar să vezi cum arată camera Anei. Nu știu ce să mai mă fac cu ea.”). Nu ești loial atunci când copilul are nevoie să fii alături, să știe că ești în echipa lui, iar tu, părintele, din diverse motive – pentru că ți se pare mai la îndemână punctul de vedere al celuilalt, pentru că îți este teamă să faci valuri sau să superi niște oameni străini, alegi să fii de cealaltă parte – “Sigur, te-o fi deranjat ce ti-a spus cutărică, dar tot el are 99% dreptate!”, “Ti-am spus de atâtea ori să te înveți minte, bine ți-a făcut!”, “Sigur, nu este ok, că doamna cutărică te-a tras de păr, dar și tu esti de vină că nu stai cuminte la ora ei.”

    Copiii care nu trăiesc loialitatea în relația cu părinții, vor găsi justificat să nu fie loiali în relațiile din viața adultă. A fi loial nu reprezintă pentru ei o valoare pe care să  se concretizeze o relație.

    Loialitatea are legătură cu a fi prezent, alături pentru celălalt, la bine și la greu. Iar măsura loialității este dată când treci peste tine, peste ceea ce crezi, ce simți, ce înțelegi pentru a-l susține pe soțul, prietenul sau copilul tău. Greul trece mai ușor, îl poți înfrunta cu curaj când știi că este cineva alături de tine, în orice condiții – că te ascultă, îți primește tristețile și nesiguranța, că nu te judecă și astfel poți porni mai departe.

    Loialitatea în cuplu pornește de la capacitatea de a pune interesele partenerei sau ale partenerului mai presus de interesele celorlalți – prieteni, frați, părinți. Deasemenea, când este criticat, partenerul așteaptă să îi fii alături, cu atât mai puțin să îl/o  critici în fața prietenilor sau cunoscuților. Ironia, sarcasmul îndreptat spre partener exprimate în public sunt dureroase și reprezintă o formă de distanțare, nu ești loial. Neutralitatea poate fi deasmenea interpretată ca o lipsă de loialitate – “Aveți fiecare dreptate, adevărul este la mijloc.” Încerci să îți asiguri astfel bunăvoința ambelor părți, dar prin lipsa de asumare, rănești.

    Atunci când ești loiali cunoști limitele partenerului sau prietenului, și când este cazul, îi poți onora nevoile, trecând peste nevoile tale imediate, poți să empatizezi cu ceea ce trăiește, nu te ascunzi, fie în neutralitate, fie oferind soluții care au legătura mai degrabă cu tine, și nu cu el.

    Loialitatea în orice tip de relație permite fiecăruia să se simtă în siguranță, să știe că se poate baza, ca are spre cine să se întoarcă, la bine și la greu. Chiar dacă nu ai trăit-o, chiar dacă te sperie, poți învăța să fii loial fiind atent la nevoile și așteptările partenerului tău. Dacă ești într-o relație în care loialitatea nu îți este apreciată, încearcă să vezi daca nu confunzi loialitatea cu dependența.

    A fi loial partenerului, dar în egală măsură și tie, presupune așadar să îl cunoști pe celălalt, dar în același timp să știi la care din nevoile tale renunți pentru a-l sprijini pe el/ea.

    Loialitatea, prietenia, recunoștința și generozitatea sunt pilonii pe care o căsnicie se construiește puternică, pentru amândoi partenerii.

  • Narcisicii dintre noi

    …

    “Am îmbătrânit, s-a gândit. Am obosit să alerg între case cu oalele de mâncare.”

    Liftul s-a oprit.  A deschis mecanic ușa și a lăsat-o în spatele ei să se trântească. Ca de fiecare dată, mirosul de pe holul blocului o neliniștea, i se strângea ușor stomacul. Dacă ar fi întrebat-o cineva de ce, nu ar fi știut să îi răspundă. A lăsat bagajele grele lângă ușa si a scotocit după chei pe la fundul genții. A intrat tiptil și a auzit televizorul.

    – Hei, salut, ce faci? Am sosit.

    – Salut, salut, l-a auzit mormăind.

    A lăsat sacoșele în hol și s-a dus la el în sufragerie.

    – Ce faci? Cum îți este?

    – Greu cum să îmi fie. Ai întârziat. Nu te mai lecuiești de întârziatul astă.

    L-a lăsat în pace, s-a dus în bucătărie și s-a apucat de treabă. A spălat vasele, a scos din frigider ce nu ii mai era bun, l-a umplut cu ce adusese. I-a pus mâncare în farfurie, i-a pregtiti si pentru seara si i-a pus în cuptorul cu microunde.

    – Iti e foame? Vii la masa? a strigat după el.

    – Vin, vin, ai răbdare, să se termine meciul!

     A strâns repede și prin hol, a dat cu mătura si cu mopul. A pus o mașină la spălat. Cât freca ea prin baie, l-a auzit cum se duce în bucătărie.

    S-a auzit ușa de la frigider, scaunul cum se târșâie când și-l potrivește. Și, liniște.

    – Ei, cum e, îți place?

    Nu avea cum să o scutească:

    – N-ați învățat niciodata, nici tu nici maică-ta, să faceți o ciorbă ca lumea!

    De 3 ori pe săptămâmă. Numai și pentru asta și ar fi trebuit să îi angajeze o femeie. Dar ori de câte ori aduce vorba îi arunca în cap toate lăturile: “Normal, te-ai săturat să ai grijă de bătrânul tău tată. Asta e respectul pe care mi-l arăți. Am muncit ca un bou pentru voi toată viața și acum asta imi trebuie să primesc. Să vină o venetică să îmi măture si să îmi pună un blid cu mâncare. Dacă nu ești în stare, vezi-ți de viața ta și lasă-mă că mă descurc eu singur. N-am nevoie de mila ta”

    Și de fiecare dată își inghițea cuvintele și lacrimile si venea și pleca cu plasele de mâncare și îi deretica de 3 ori pe săptămână. Și el îi făcea favorea să o lase să muncească.

    …

    bd4b2da83d7eefd0b7a6291fa9ae2eb5Sunt persoane cărora le este aproape imposibil să vadă, să înțeleagă nevoile, așteptările, dorințele celorlalți. Ba mai mult decât atât se simt amenințate de ele. Sunt narcisicii dintre noi.   Persoane absorbite de sine, preocupate să atingă și mai ales să arate ceea ce ele consideră o imagine perfectă,  narcisicii au o capacitate minimă de a asculta, de  a considera importante opiniile celorlalți sau de a înțelege nevoile acestora.

    Adesea într-un cuplu în care unul din cei doi parteneri are caracteristici narcisice va avea loc următorul dialog:

    “Mă rănește când spui sau faci asta.”

    “Este problema ta că te simți rănit/ă”.

    Sunt lipsiți de empatie, consideră că nu datorează nimănui nimic, ei înșiși se pot descurca fără să ceară ajutorul.

    Când se simt răniți, adesea pentru că imaginea pe care și-au construit-o în mintea lor le-a fost știrbită, pot deveni furioși. Atacă pentru a restabili echilibrul. Se protejează controlând și criticând. Pentru a compensa ceea ce consideră o ofensă, pentru a-și recâștiga autoritatea, narcisicul are nevoie să se asigure că celălalt se simte slab, lipsit de putere și, de ce nu, prost.

    “Niciodată nu ai fost în stare de nimic.”, “Dacă nu m-ai fi avut pe mine, praful se alegea de tine.”

    Un alt tipar, este narcisicul care se simte îndreptățit – regulile nu sunt pentru el, ceilalți trebuie să le respecte. Consideră că este superior celorlalți, că nu e cazul să se amestece cu ei. Atunci când comportamentele sale rănesc, când împinge limita mai mult decât poate fi tolerat, nu simte nici un fel de vină, empatia pentru ce simte celălalt nu există. A făcut ceea ce era de făcut, pentru că nevoile lui o justificau. Te-a rănit? Ridică-te și treci mai departe, pentru că el nu are cum să te înțeleagă, nu are cum să te ajute. Problema ta pentru el nu există.

    Există și un model nobil al narcisicului, martirul care se sacrifică, care știe să arate, fără putință de tăgadă, cine e bun și cine e rău. Este cel care consideră că trăiește în deplină moralitate, este deasupra celor “puturoși si egoiști”. Imaginea sa de om moral, caritabil este bine întreținută, este el însuși impresionat de cât de generos, bun și corect este.

    Cum te simți ca partener al unui narcisic?

    În primul rând simți că nu poți stabili o legătură emoțională cu el. Atunci când ai probleme și ai avea nevoie de suportul lui, îți pare că nu înțelege despre ce vorbești. Incapacitatea de a fi empatic, de a se pune în locul tău îl face indisponibil să te susțină. Mai mult, ajungi să te simți vinovat că nu ești în stare să te descurci. Ai de rezolvat și problemele tale și furia, disprețul sau răceala partenerului/partenerei.

    Înveți în relația cu un narcisic să îți lași deoparte nevoile, pentru că numai așa este liniște. Te depersonalizezi, te îndepărtezi de ceea ce ai vrea și ai putea să fii. Iar atunci când încerci să îți exprimi nevoile sau emoțiile, se declanșează un val distrugător de furie – nu îți pasă de el, numai la tine de gândești. În mod paradoxal îți reprosează că nu îi ești alături, că ești egoist, pentru că oricât de mult i-ai da și i te-ai da nu este suficient. Limitele în ceea ce te privește, în relația cu un narcisic nu există. Ești dator să exiști pentru el și mai ales la standardele lui.

    Un alt element dureros în relația cu un narcisic poate fi lipsa de siguranță. Pentru că nu are nici un respect cu privire la nevoile celorlalți, sunt persoane narcisice care nu ezita să manipuleze pentru a obține ceea ce doresc. Lipsa lui de onestitate, de asumare a relației o poți simți ca pe o lipsă de stabilitate, nu ai pe cine să te bazezi. Te minte cu seninătate, îți ascunde lucruri, aranjează ca ceea ce își dorește să se întâmple întocmai.

    Ocupă fără să simtă nici o vină întreaga scenă și este deranjat când nu apreciezi firimiturile pe care, în marea lui generozitate, ți le aruncă.

    Își asumă arareori responsibilitatea deciziilor sale, vinovat pentru situația dezastruasă în care se află ești tu partenerul, prietenii, colegii, vecinii, oricine altcineva si niciodată el.

    Simți că relația cu el îți consumă extrem de multă energie, pentru că ți-ai asumat responsabilitatea de a face lucrurile să meargă – te ocupi de casă, de copii, de planificat vacanțe, week-enduri împreună, iar adesea ceea ce primești în schimb sunt reproșuri că nu este suficient, că nu te-ai gândit cu adevărat la el. Îți ceri scuze, și îți asumi mai mult și mai mult de făcut.

    Referințe:

    Behary, W. (2013) – Disarming the Narcisist, New Harbinger Publications, Inc.

    Twenge, J.M., Campbell, W.K. (2009) – The Narcissism Epidemic: Living in the Age of Entitlement, Free Press

  • Îmi pare rău când te rănesc!

    loveAm discutat aici și aici despre cât de important este să fii ascultat și auzit, despre cât este de vindecător ca emoțiile să îți fie validate. Este, însă, în acelși timp legitim ca cei de lângă noi să își dorescă același lucru – să fie auziți și înțeleși. Într-o relație care te îmbogățește și te împlinește – dai și primești, auzi și ești ascultat, vezi și ești văzut, cu aceiași măsură. Relatia însă este mai clară și mai bogată, când mai mult de a-l primi pe celălalt și a te da lui, ești în contact cu tine, cu ceea ce simți și ceea ce faci, și înțelegi cum toate acestea pot să îl atingă pe cel ce îl iubești. Suntem modelați în fiecare clipă, în bine sau nu, de cei din lângă noi, iar conștiința acestei influențe nu face decât să țină relația vie, ancorată în timpul prezent.

    Aș vrea să mă refer aici mai degrabă la momentele critice ale relației, când durerea, furia, disperarea, panica de a nu fi abandonați, neglijați sau nedreptățiți pot fi atât de intense încât trăim și acționăm numai în virtutea propriilor emoții. Tiparul cel mai frecvent în astfel de momente este construit astfel – unul dintre cei doi parteneri este furios și acuză, celălalt, se apără retrăgându-se și închide orice comunicare. Lipsa de răspuns, deconectarea, nu va face decât să crească nesiguranța primului, și astfel va intensifica reacția acestuia: “Niciodată nu mă auzi!”, “Nu faci niciodată ce îți cer!”, “Nu sunt important/ă pentru tine!” iar răspunsul, fără greș, este “Orice aș face nu este indeajuns!”, “Nu înteleg ce vrei de la mine!” sau pur și simplu pleacă, se așterne liniștea. Nici unul nu îl vede pe celălalt ca pe persoana pe care o iubește și alături de care vrea să își petreaca viața, este dușmanul care trebuie răpus. Sub toată furia primului, ca și sub evitarea celui de-al doilea, se ascunde însă durerea – de a nu fi înțeles și văzut, de a fi abandonat. Am învățat în diverse contexte de viață cum să ne apărăm când ne simțim singuri și amenințați – unii dintre noi cer cu insistență, actionează, alții se retrag, evită să simtă amenintarea, așteptând momente mai bune. Fiecare dintre aceste două moduri de adaptare la situații amenințătoare nu face însă decât să înrăutățească situația – cel ce cere agresiv nu va face decât să îl facă să se ascundă și mai tare pe cel ce evită să se expună.

    Și întrebarea acum este, ce putem face?

    În timpul conflictului – în primul rând, opriți cearta, încercați să vedeți că amândoi sunteți prinși în capcană. Astfel vă puteți detașa de emoțiile proprii, ca într-un film, puteți să lărgiți cadrul. Derulați apoi și concentrați-vă pe propriile mișcări, pe propriile emoții și pe propriile comportamente. “Mă sperie când mă simt tristă și singură, mi se pare că nu mă pot baza pe tine și asta nu face decât să îmi crească sentimentul că sunt abandonată. Intru în panică și atunci încerc din toate puterile să trag de tine, să te fac să mă vezi. Încep să îți cer lucruri și mi se pare că nu primesc. Și atunci devii dușmanul.” Iar partenerul/a care fuge, care se retrage poate să răspundă: “Intru în panică când te văd tristă, nu știu ce să fac. E mai simplu să fug și să așept să îți treacă. Mă simt de multe ori judecat, ca și cum nu ar fi suficient ceea ce fac. Și asta mă înfurie. Și atunci devii dușmanul.”

    Următorul pas este să învățați să fiți atent la modul în care propriile emoții îl/o afectează pe partener/ă. Sue Johnson, în cartea sa “Hold Me Tight” arată că “Este important să recunoaștem cum modalitățile noastre frecvente de a face față emoțiilor, îl dezechlibrează pe partener și îi activează frica mai veche de abandon. Dacă suntem conectați, emoțiile mele, evident, le vor influența pe ale tale. Dar să vezi impactul pe care il avem asupra celor iubiți poate fi extrem de dificil, mai ales când suntem prinși în propriile noastre emoții, și în special atunci când frica ne îngustează lentilele.”

    Când cerem, mânați numai de disconfortul nostru sau când fugim pentru a ne proteja, rănim. Fără să vrem.     Este greu să vezi că îl rănești pe cel pe care îl iubești, dar fără să fii prezent în momentul în care acest lucru se întâmplă, fără să fii conectat la suferința pe care, din suferința ta o pricinuiești, legătura dintre voi nu va fi completă.

    Referințe:

    Johnson, S., (2011)- “Hold Me Tight – Your Guide to the Most Succesful Approach to Building Loving Relationships”, Hachette

  • Acum te ascult

    Iată și cel de-al doilea articol despre ce fac cuplurile fericite. c09c8ceff08abd967c21c0cd82a0c7ed

    În cuplurile fericite amândoi partenerii știu să asculte, lasă loc pentru celălalt să se exprime, amândoi crează cadrul în care realitatea fiecăruia este auzită, acceptată și înțeleasă.

    Se întâmplă însă adesea ca cei doi parteneri să discute mai aprins, să se certe, fără să îl asculte cu adevărat pe cel de alături. Conflictul se declanșează de la ceva ce se întâmplă în prezent, se transformă în reînvierea unor discuții vechi, întoarse pe toate părțile, care apar ca din senin mereu și mereu, fără nici o soluție.

    Neînțelegerea poate să pornească de la un eveniment absolut inofensiv, ea se supără că a găsit din nou vase murdare în chiuvetă, și îi spune asta – iar ai uitat să pui vasele în mașină și de aici, nu se știe cum, să ajungă la cât de greu este să mă ocup singură de copii și să se încheie cu faptul că niciodată nu îți pasă de mine. Asta dintr-o parte. Din partea cealaltă – el se gândește – niciodată nu este suficient ce fac, ce legătură or avea vasele cu cât de mult îmi pasă de ea și ajunge la –  de ce toată viața noastră se învârte numai între copii și vase etc, etc, etc.

    Fiecare dintre cei doi a intrat în tiparul care îi este familiar. Celălat nu mai există cu adevărat, problema este numai unidirecțională, “a mea”.

    Dacă pe rând, fiecare dintre ei ar asculta, dacă l-ar primi pe celălalt fără să îl judece, fără sa interpreteze, daca ar putea să se lase la o parte și să asculte  cu adevărat ceea ce are celălalt de spus, fiecare dintre cei doi ar putea să audă că necazurile iubitului sau iubitei sunt despre propria-i persoană și nu despre partener, că vin din vulnerabilități personale și au nevoie să fie exprimate și primite, pentru a crea un mediu sigur pentru amândoi.

    Thich Nhat Hanh spune în clipul de mai jos ce se întâmplă când asculți  cu adevărat  – îl ajuți pe celălalt să își usureze povara. Să asculți fără să judeci, fără să dai soluții este modul în care cel de lângă tine își începe călătoria spre vindecare. O dovada de iubire este capacitatea de a asculta ce are celălalt de spus fără să te aduci pe tine în discuție. După cum spune Thich Nhat Hanh, dacă păstrezi în minte ideea că acum asculți cu unicul scop de a ușura suferința, durerea celuillat, poți să amâni schimbarea percepțiilor pe care le consideri greșite în ceea ce te privește.

    Te iubesc și nu vreau să te fac să suferi și mai mult, de aceea acum te ascult.

    În acelasi sens, un instrument pe care îl găsesc extrem de util pentru a auzi ce spune celălalt, atât în relația de cuplu cât și în relația cu copiii este dialogul Imago dezvoltat de Harville Hendrix și Helen Hunt. Dialogul pe care cei doi îl propun este compus din trei pași – primul se referă la oglindire, în care partenerul care ascultă, repetă, oglindește ceea ce a exprimat soțul sau soția sa. Este important ca cel ce transmită mesajul să se refere la sine – la nevoile, la emoțiile sale  -“Mă înfurie îngrozitor când ne facem un program și tu uiți ce am stabilit. Ma face să mă simt neimportantă.” Iar partenerul îi răspunde – “Ești îngrozitor de furioasă când uit de programul nostru comun si asta te face să te simți neimportantă.” Și se asigură că a înțeles exact ce a vrut celălalt să transmită –  “Am înțeles corect ce ai vrut să îmi spui?” Cel care are sacul de deșertat își varsă tot năduful, iar cel ce ascultă oglindește ceea ce îi spune partenerul. Pentru cel ce ascultă este important să nu uite ca dialogul Imago pe care Harville îl propune este unul de comunicare și nu de confruntare.

    Al doilea pas al dialogului terpeutic dezvoltat de Harville este cel de validare, de acceptare a argumentelor și realității celuilalt. După cum el însuși scrie în “Găsește dragostea pe care o dorești” – “Dacă îmi adun curajul și îmi suspend propria mea perspectivă asupra lumii pentru o clipă și reușesc să înțeleg o porțiune din realitatea ta, se întâmplă ceva miraculos. În primul rând asupra ta va pluti un sentiment de securitate. Pentru ca persepectiva ta nu mai este pusă sub semnul întrebării începi să lași garda jos. În același timp înțelegi un fragment din realitatea mea.(..) începe să apară o legătură, trăim o experiență de comuniune.”

    Rolul validării este acela de a accepta viziunea celuilalt asupra situației, de a-i permite să fie “reală”- În exemplul nostru cel ce ascultă poate să răspundă – “Are sens să te simți ignorată când uit ca trebuia să ne întâlnim să mergem în oraș”.

    Ultimul pas este cel de empatizare – înțelegi ceea ce simte celălalt. Odată ce au căpătat sens argumentele oferite, pasul firesc este acela de înțelege emoția pe care acestea o provoacă. “Ești furioasă că am uitat de tine, înțeleg asta.”

    Simplu in teorie, greu in practică, dialogul Imago este cu atât mai dificil de implementat cu cât problemele sunt mai acute, iar opiniile celor doi diferite. Pe rind unul și celălat dintre parteneri vor oglindi, valida si empatiza, vor oferi astfel suport si confort, si cu cât situația este mai dificilă, cu cât vă este mai greu să lăsați confruntarea de-o parte, cu atât recompensele vor fi mai mari. Veți crea un mediu sigur în care dvs. și partenerul/partenera vă puteți dezvălui și exprima. Cuplurile fericite sunt acela în care partenerii pot face, pe rând, un pas în spate pentru a-i permite celuilalt să se exprime și să fie ascultat.

    Referințe:

    Harville Hendrix – “Gasește dragostea pe care o meriți”,  Editura Curtea Veche, București 2008