Detașarea emoțională

Te întorci acasă după încă o zi grea. La muncă, de ceva timp, situația este complicată, te neliniștește viitorul, te învinovățești pentru trecut, ai obosit.  Trăiești sentimente amestecate, de furie, neputință, îngrijorare. Te-ar ajuta să te poți sprijini, să povestești, să simți că cineva te înțelege, să dai jos, chiar și pentru o clipă, bolovanul pe care îl duci în spate: “Da, dragul meu, sunt aici și te ascult, îți este greu, pot să văd asta.” Ești în siguranță. Partenerul/a nu este copleșit de ceea ce trăiești. Este prezent. Poți să te lași o clipă sau două în grija lui, să îți tragi sufletul, să te întorci apoi la responsabilitățile tale, la drumul tău și ocolișurile lui.

Dar nu întotdeauna lucrurile stau astfel – “Poate este momentul să îți schimbi jobul” ar putea să îți răspundă. Sau “Cred că exagerezi, ești prea sensibil/ă”, “Nu înțeleg de ce faci atâta caz, ți-a făcut la fel și anul trecut, cum să fii uimit?”, “Nu îi arăta că ești slab, acționează și tu în forță.”, “Nu mă interesează ce ți s-a întâmplat, ti-am spus de mai multe ori părerea mea și nu ai ținut cont de ea, este un subiect pe care aș vrea să nu îl mai aduci în discuție.” Ceea ce tu trăiești este prea mult pentru el/ea. Ai senzația că te lovești de un zid. Ești perplex, năucit, singur. Îl simți pe cel de lângă tine la distanță, aștepți de la el/ea căldură, iar căldura este singurul lucru pe care nu ți-o poate oferi. Nu știe cum, nu înțelege de ce. Cu cât îi ceri mai multă alinare emoțională, cu atât te respinge mai tare. Este blocat. Pune un scut între voi, se detașează. Detașarea emoțională este în mod evident pentru el/ea o formă de apărare. Emoțiile și tumultul lor sunt periculoase, să simtă tristețea sau neliniștea ta, poate milă sau compasiune sunt semne de slăbiciune, iar să fii slab este periculos. Se retrage, îl simți cum pleacă.

Când emoțiile sunt copleșitoare, durerea prea mare, detașarea emoțională poate fi una din soluțiile  de adaptare pe care mintea o alege.

Mi s-a întâmplat de multe ori ca drumul să mi se intersecteze cu oameni ce păreau împietriți. Adunați în ei înșiși, retrasi, la distanță parcă de toti cei din jurul lor. Rațional prezenți, emoțional însă absenți, închiși sub propria lor carapace.

Detașarea emoțională, ca toate apărările pe care mintea noastră le-a învățat își are originea în trecut. Un copil trăiește și arată o gamă largă de emoții – plânge când mama pleacă, de frică sau de furie, se agită când este nelinștit de oamenii noi pe care îi întâlnește, se retrage când nu reușește să își facă prieteni, aleargă în colo și încoace de bucurie. Acum învață să spună și să înțeleagă ceea ce simte – frică, furie, tristețe, rușine, entuziasm. Părintele este cel care îi primește emoțiile, îl sprijină să le poată înțelege. “Ah, am văzut că te-ai întristat când Mihai nu s-a jucat cu tine!”, iar copilul plângând își găsește refugiu în brațele mamei. Imaginati-vă însă un adult rece, distanțat, mai mult, furios de deranjul pe care emoțiile copilului îl provoacă: “Termină cu prostiile astea, ți-am spus să nu te mai joci cu el.”, “Adună-te, mă faci de râs, se uită tot parcul la noi.” Copilul rămâne împietrit cu lacrimile uscându-se singure. Un exemplu de o clipă, o interacțiune numai, multiplicați-o însă la toate celalate momente în care copilul are nevoie de părintele lui, iar acesta îl abandonează sau îl respinge, este rece, indisponibil. Copilul învață acum cât de inadecvat este să ceri sprijin, să aștepți să fii înțeles, să arăți ceea ce simți. Toate acestea înseamnă să fii slab, ba mai mult, vei fi pedepsit, în nici un caz nu vei primi ajutor, iar dacă tu nu ai primit sprijin atunci când aveai nevoie, dacă te-ai descurcat singur când erai atât de vulnerabil, de ce să îl oferi? Nu ar trebui toată lumea să se descurce, dacă tu ai facut-o? Fiecare este pe cont propriu. Părinții intruzivi, care controlează excesiv, sau părinții copleșiti de propriile lor emoții, care își trăiesc viața prin copil, incapabili să se organizeze pe sine pot fi deasemenea un mediu toxic in care copilul să învețe să se detașeze de ei și astfel de ceilalți și de sine însuși.

Din frica de a nu mai simți durerea, de respingere sau de abandon, de a nu mai fi copleșit cu emoții care nu sunt ale lui, mintea ia distanță, de context și de emoțiile lui. Pare că se împietrește, se inchide ca într-o fortăreața. Este ca și cum cel care a învățat detașarea emoțională și-ar anestezia trăirile, incapabil să se conecteze cu sine și cu ceilalți.  Îl simți într-un vid emoțional. Ironia, cinismul, raționalizarea excesivă, nevoia exagerată de a controla mediul și pe cei apropiați, respingerea până la anihilare a oricărei exprimări a disconfortului fizic sau emoțional sunt toate comportamente specifice unei persoane detașate emoțioanal.

Paradoxal, deși are nevoie de relații calde în care să se regăsească, nu știe cum să și le construiască. Emoțiile unei relații crează haos, iar haosul este periculos. Îi îndepărtează pe cei care ar vrea să îi  fie alături, pentru că orice apropiere este terifiantă, simte că îl sufocă. Suferința si durerea abandonului sau a respingerii le trăiește din nou și din nou cu fiecare relație eșuată. Golul emoțional este foarte apăsător, uneori dureros, trebuie însă cumva umplut. Și atunci pot fi la îndemână diverse comportamente toxice – munca multă, alcoolul, mâncarea, jocurile de noroc. Caută și menține senzații prin care să simtă că trăiește, încearcă să transforme realitatea în ceva suportabil, în controlul său.

Cum este să trăiești alături de o persoană detașată emoțional? Este o relație care pentru tine crează confuzie. Știi că te iubește, ați construit împreună, te-a scos din multe greutăți, ai învățat că te poți baza pe el/ea dar ai momente când ai nevoie să îți fie alături, și pur și simplu dispare. Ca într-un spectacol macabru de magie, ai rămas singur. Îți trântește zgomots ușa în nas, și cu cât bati mai tare în ea, cerându-i ajutorul, cu atât mai repede auzi lacătele cum se zăvorăsec în urma lui. Nu ai decât să te liniștești, să ai singur grijă de tine. Lacrimile tale astăzi, se vor usca singure, așa cum ale lui s-au uscat in copilărie. Tu ești rănită, poate furioasă sau foarte tristă, iar el copleșit, blocat în propria-i neputință. Și pentru că a fi slab și neputincios este inacceptabil, persoana detașată emoțional se va întoarce cu furie, și în felul acesta va recăpăta controlul. Ești de vină pentru că ai nevoie de el, pentru că îi arăți că de fapt este vulnerabil, pentru că simte din nou panica de a nu știi ce să facă cu emoțiile lui și ale tale.  Când tensiunea se amplifică, nu vezi altă soluție decât să recunoști că ai exagerat, ca de obicei, îți ceri scuze pentru slăbiciunea ta, iar după un timp, când lucrurile par a se mai fi liniștit începe să se apropie din nou de tine. Vă reconectați, atât cât poate. Trist și dureros.

Persoanele detașate emoțional, deși își doresc relații pline de sens și vitalitate, renunță foarte rar la carapacea pietrificată pe care și-au construit-o vreme atât de îndelungată. Poate teama de pierdere, suferința pe care o provoacă celui apropiat, durerea propriei lor depresii să fie motivele, breșa în zidul solid, care să îi împingă spre schimbare. Dacă sunteți într-o relație cu o astfel de persoană vina, inadecvarea, singurătatea pot fi greu de dus. Drumul însă măcar spre o ameliorare poate fi extrem de dificil, iar în acest caz terapia, de cuplu sau individuală, este una din soluțiile de mare ajutor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s