Viața are momente dificile pentru fiecare dintre noi, momente din care putem ieși mai puternici, mai înțelepți sau dimpotrivă ne înfundăm, copleșiți de greutatea contextului, ne simțim paralizați, suntem neputincioși. “Nimic din ceea ce fac, nu pare să mă aducă la suprafață.” “Ce rost are să mă zbat, nu depinde nimic de mine.” “Orice aș face, situația va rămâne la fel de rea”, “Nu îmi iese niciodată nimic, nici nu are are rost să încep.”“Asta e, pur și simplu nu sunt în stare.”
De ce unii dintre noi au resurse pentru a se mobiliza și astfel să schimbe situația, să găsească drumuri noi, să caute din nou și din nou soluții, să se inventeze și să se reinventeze? Iar alții, poate obiectiv cu resurse pentru a da înainte, pur și simplu depun armele, se dau bătuți: rămân în același job, ani și ani, deși sunt profund nefericiți, își propun să înceapă proiecte noi, mai simple sau mai complexe, și renunță de la primii pași, dacă lucrurile devin complicate într-un anumit context, rămăn repede fără soluții, iar entuziasmul inițial se transformă repede în neputință sau blazare – “nu pot, nu are rost, nu îmi iese”?
Sunt blocați, poate furioși sau resemnați, fără putere. Neajuturoarea pe care o trăiesc, așa cum Martin Seligman a definit-o acum mai bine de 50 de ani, este învățată. Experimentele pe care el le-a făcut, care au fost replicate de atunci în multe feluri, au arătat că într-un mediu impredictibil, în care controlul meu este anihilat, după ce încerc și caut soluții, și nimic funcționează așa încât lucrurile să devină mai bune, învăț să mă resemnez, mă simt neputincios, nu mai caut nici o ieșire pentru a-mi îmbunătăți starea, chiar dacă aceasta s-ar putea afla sub nasul meu. “Nu are rost”. “Nu sunt în stare.”
Care sunt rădăcinile neputinței mele? Critica, rigiditatea părinților, controlul lor excesiv sunt piedici serioase pentru dezvoltarea autonomiei, piedici ce îl pot opri pe copil sa învețe ce poate să facă, cum poate și să se bucure de rezultatele lui.
“Niciodată nu faci ce îți spun.”, “Ferice de părinții care au copii ce nu îi dezamăgesc.”,“După tot cât am investit în tine, ai luat doar nota 9? Sunt foarte dezamăgit!” ”Nu înveți destul, nu ești suficient de atent, nu și nu și nu și nu” “Fă așa, drege așa, trebuie, nu e bine, pentru că așa spun eu.”
Încerci să te conformezi, pentru că așa va fi liniște, poate mama sau tata vor fi mulțumiti, poate vei simți că ar putea puțin să te iubească, să te aprecieze, să te vadă, să te înțeleagă. Poate îți vor da puțin spațiu. Dar oricât de mult te străduiești, este în zadar. Ei rămân pe pozițiile lor, la fel de distanți. Te simți inadecvat orice ai face. Ești lipsit de putere, așteptând ceva ce niciodată nu vine. Este ca și cum te-ai lupta cu morile de vânt.
Ai învățat să te simți neajutorat când, copiil fiind, în fața unor situații dificile ai rămas singur – cu părinți indisponibili, adânciți în propria lor viață și a trebuie să te descurci cum ai putut. Și câteodată a fost imposibil să o scoți la capăt. Știi că nu poti, că nu ești în stare, pentru că de fapt greutatea era mult mai mare decât umerii tăi cruzi și plăpânzi. Și pentru că mintea simplifică, ai început să generalizezi. Dacă nu mă descurc la fizică, înseamnă că nu pot să învăț pentru un liceu bun. Am picat la examen la facultate, nu sunt în stare să reușesc în viața profesională. Nu pot face mai nimic pentru a-mi fi bine.
Dar și reversul medaliei are efecte la fel de nocive – părinții care nu lasă copilul să își asume nici un fel de diconfort, extrem de vigilenți la nevoi reale sau inchipuite – “să nu îi fie greu, să nu fie trist, dacă tot sunt eu aici, lasă să îi rezolv eu toate problemele” – îl împing tot pe drumul neajutorării.
Neajutorarea, neputința pot să fie foarte subtile în viața mea de adult. Mă plâng, nu îmi găsesc ritmul, fug de eșec ca dracul de tămâie. Succesul cu care cei apropiați mă identifică, eu aproape că nu îl văd, pentru mine nu este relevant, pentru că simt că nu sunt perfect până la capăt – degeaba am avut nu știu ce rezultate remarcabile, dacă nu am slăbit nu știu cât, sau nu am promovat a șaptea oară cum m-am așteptat eu, sau casa mea nu este cum ar trebui, deci, “nu sunt în stare”. Și oricât de mult am înaintat, în mod paradoxal mă simt blocat și copleșit. Pentru că succesul meu nu îl atribui muncii mele, ci unei multitudini de factori – mamei sau tatălui, contextului favorabil, nu știu cărui șef binevoitor sau providențial, iar tot ceea ce este greu, sau dificil sau poate unde am eșuat, simt că nu pot deloc influența sau schimba.
Cum pot să scap de neajutorare, să ies din blocaj?
Întâi să înțeleg și să accept modul în care comportamentele mele mi-au schimbat si îmi schimbă viața, să îmi dau credit și să mă văd pe mine când fac ceva bine, să văd munca mea și efortul meu, să iau cu mine și în mine momentelele mele de reușită. Când îmi este greu, cu puterea proaspăt recăpătată, este important să învăț să îmi identific vulnerabilitățile, de abandon, de respingere, de subjugare și cu grijă pentru mine să mă aduc în prezent și în contextul de adult pe picioarele lui, cu o grămadă de instrumente disponibile, diferit complet de copilul fără putere ce am fost odată. Ce am eu cu adevărat acum nevoie, ce am făcut pentru asta, ce pot face diferit, cui pot să cer ajutorul, cât de realiste sunt așteptările mele, cum îmi pot reajusta așteptările, la resursele de care acum dispun? Sunt toate întrebări ce mă pot ajuta să fac primii pași spre a-mi asuma schimbarea, spre a-mi consolida convingerea că schimbarea depinde de mine.
La seminariile pe care le organizez și în consultațiile din cabinet, părinții de frați sau surori au o listă întreagă de întrebări, sunt adesea încurcați de conflictele frecvente ce apar între copiii lor.
Corina Dobre 