Etichetă: parinti

4 Octombrie 2017 – Biologia și vârstele băieților
Băieții și fetele, copiii noștri, sunt mai degrabă asemănători, decât diferiți. Au nevoie să îi iubim necondiționat, să îi susținem, să ne vindecăm sufletul nostru de părinți pentru a le putea fi alături pentru ei și nu din nevoile trecutului nostru.

Este important însă să înțelegem diferențele dintre ei, nevoile si biologia specifică fiecăruia, pentru a le putea fi cu totul alături, fetelor și băieților nostri.

Vă invit în lumea băieților, la un nou seminar să discutăm despre:
- vulnerabilitățile și punctele lor tari la fiecare vârstă,
- despre cum se dezvoltă creierul băieților, în ce fel este el diferit, de cel al fetelor,
- ce nevoie specifice au – în copilăria mică și la grădiniță, în primii ani de școală, apoi la adolescență.
- cum sunt comportamentele și convingerile lor modelate de societate și cum se schimbă de la o etapă la alta – în primii ani, apoi în primele clase de școală, si în fiecare etapă a adolescenței.
- care sunt greutățile lor și cum ar avea nevoie ca noi să le înțelegem lumea și să îi susținem.
Vom discuta evident ce pot face eu, adultul din viața unui băiat – părinte, bunic sau profesor – să îl ajut să crească sănătos emoțional, echilibrat, înțelegându-se pe sine și gasindu-și sensul si bucuria în ceea ce este.

Există pentru băieți multă presiune culturală să se confomeze unui standard masculin puternic, dar studiile arată că băieții crescuți de părinți prezenți, calzi, atenți la nevoile lor, cresc valorizând-se pe sine, apreciind relațiile din viața lor, cu o viața emoțională interioară bogată și asumată.

Vă invit așadar miercuri 22 octombrie, la ora 18.30, la seminarul “Biologia și vârstele băieților”.

Unde: Soseaua Cotroceni 18, etaj 1, interfon 02. Intrarea în bloc se face pe străduța laterală.

Cost: 100/persoană, 150/cuplu de părinți sau prieteni.

Formularul pentru înscriere îl găsiți aici.

Pentru orice alte informații nu ezitați să folosiți adresa de email: contact@corinadobre.ro
21 septembrie 2017
Cum învață băieții evitarea

Copiii noștri au nevoie să crească primind iubire, afecțiune, sprijin de la ambii părinți, mama și tatăl lor. Încă din primele zile de la naștere, relațiile pe care copilul le formează cu fiecare dintre ei sunt diferite. Mama este biologic construită, prin hormonii pe care corpul ei îi secretă (estrogen, progesteron, oxitocină), să fie profund atașată de copil. Este modul în care natura ajută nou-născutul să supraviețuiască. Tatăl, însă, este cel care biologic este predispus să se poată desprindă, să plece să aducă hrană, să protejeze mama și copilul.

Mai puțin aplecat înspre relaționare, și mai degrabă orientat spre acțiune, bărbatul va forma diferit relația cu copilul său, băiat sau fată. Evident, modul în care biologia susține relaționarea bărbaților este specific și băieților.

Creierul băieților îi împinge să fie mai puțin aplecați înspre partea de redare, de exprimare a emoțiilor sau a diferitelor experiențe de viață pe care le trăiesc. Au nevoie de timp și de spațiu pentru a-și procesa experiențele și abia apoi se pot conecta cu cei din jurul lor. Pentru mamele lor acest mod de construire a unei relații este complet străin. Femeile relaționează, se conectează, povestesc imediat. Pentru un băiat efuziunile sentimentale ale mamei, chiar și cu cele mai bune intenții ale acesteia, pot fi copleșitoare.

Băieții se conectează cu mai multă ușurință prin acțiuni – gătim împreună și îți povestesc ce s-a întâmplat la școală, ne plimbăm cu rolele și pot să îți cer sfatul despre cum să mă apropii de o fată care îmi place. Atunci când încărcătura emoțională pe care un băiat o are de procesat este prea mare – spre deosebire de fete care pot să exprime cu mai mare ușurință ceea ce simt – băiatul se va retrage, va fugi de tumultul emoțional. Este primul pas prin care își construiește mecanismul de evitare.

De asemenea, modelul tatălui de a construi relații este important. În acest context, tatăl poate face diferența în ceea ce privește buna dezvoltare emoțională a fiului său. Tatăl o va susține pe mamă să se îndepărteze, nu să își abandoneze fiul, dar și să îi dea acestuia posibilitatea să crească emoțional în ritmul lui. Relația apropiată a tatălui cu fiul lui, amândoi biologic asemănători, îi va da mamei încredere să se desprindă, iar fiului posibilitatea să învețe cum să relaționeze, nu fugind, ci acceptând că există modalități diferite de a exprima și de a-ți gestiona emoțiile.

Un alt factor care influențează dezvoltarea emoțională a băieților este relația dintre cei doi părinți. Modul în care tatăl interpretează și susține disconfortul emoțional al mamei reprezintă o lecție pe care fiul lor o va integra și pe care o va reda apoi, în relațiile sale, întreaga viață. Poate învăța, pe de o parte, că bărbatul este rănit cu ușurință de emoțiile femeii – de furia, de frustrarea, de tristețea, de deznădejdea ei, atunci când tatăl lui dispare, fizic sau numai emoțional, iar mama trebuie să se descurce cumva.

Martor al încărcăturii emoționale pe care mama lui o trăiește și al absenței emoționale, a detașării tatălui, el, încă copil, se poate simți responsabil pentru durerea ei și, în același timp, pentru lipsa tatălui. Ar vrea să își asume răspunderea reparării, dar pălăria este încă prea mare. Și atunci, firesc, se identifică cu tatăl – “Mama este rea!” și închide instinctual ușa înțelegerii emoționale cu ea. Pe de altă parte, însă, când tatăl este prezent, atunci când exprimă emoții adecvat, de toate felurile, fiul lui va învăța că amândoi partenerii au loc, că emoțiile nu sunt amenințătoare și că există moduri sănătoase de a le face față.

De aceea, este important ca amândoi părinții, mama și tata, să îi ofere fiului lor un cadru sănătos – definit de exemplul personal, de relația caldă și echilibrată dintre ei, ca soț și soție, de înțelegerea diferențelor biologice dintre băieți și fete, bărbați și femei – pentru ca el să își poată construi, la lumină, asumat, propria identitate emoțională.

Vă aștept cu drag la seminariile din programul „În lumea băieților”, pe toți cei doritori să le oferim fiilor noștri tot suportul și înțelegerea pe care știința ni le oferă.

Articol scris pentru Mind Education Health

19 septembrie 2017
Despre control sau când incertitudinea devine insuportabilă

Perioade întregi, ceea ce trăim ni se așează ca într-un șirag de mărgele. Experiență după experiență, învățăm să cunoștem și să așteptăm ce va veni. Câteodată viața are hopuri, iar șiragul de mărgele, așezate frumos și ordonat se rupe, se împrăștie în toate părțile. Haosul preia controlul.

Avem nevoie să știm din nou că lucrurile sunt așezate, ușor de anticipat. Liniștea și predictibilitatea ne ajută să ne simțim în siguranță. Să ne încredem în faptul că ziua de mâine, cu toate provocările ei, este în puterea noastră de a fi dusă cu bine până la capăt. Ne gândim că dacă controlăm ceea ce se petrece cu noi și în jurul nostru, este o garanție suficientă că vom trăi viața pe care ne-o dorim. Și atunci apar – liste diverse pentru fiecare zi, obiective clare de neratat, care să mă conducă la alte obiective, sarcini precis trasate, așteptări ca lucrurile să se întâmple numai într-un anumit fel, în cel corect desigur, presiune asupra celor apropiați, să nu iasă din drumul de mine trasat. Toate acestea sunt comportamente de control. “Dacă nu aș fi eu, nu știu cum ați face față”, “Dacă m-ai fi ascultat, ar fi fost altfel”, “Știi că nu te descurci dacă nu merg eu cu tine.” “Cel mai bine facem cum spun eu”, “Ai și tu dreptate, dar…”, “Toate apasă numai pe umerii mei.”

Nevoia de control este răspunsul la dificultatea de a tolera neliniștea neprevăzutului — ceva rău s-ar putea întâmpla dacă lucrurile ies de pe făgașul pe care eu le-am așezat.

Cum recunosc comportamentele de control?

Un compoartament frecvent este cel de critică – nu sunt mulțumit, corectez adesesa ceea ce celălalt face — “nu așeza masa așa, nu o să fie bine.” “ti-am spus de o mie de ori că….,” “nici până acum nu ai învățat să…” “ai cumpărat apa greșită” și tot așa. Prea puțin din cum ceilalți se comportă mi se pare mulțumitor. Deși îi cer partenerului să facă lucruri, mă aștept să le facă în felul meu — cum își petrece timpul cu copilul, cum face curățenie, cum alege o vacanță. Pentru că nimeni nu face la fel de bine sau de repede ca mine, sunt de multe ori nemulțumit/ă de rezultat.

Controlul este un exercițiu de putere. Adesea cel ce controlează vrea să te schimbe – cum te îmbraci, cum vorbești, ce cărți citești, ce prieteni ai. Se poate insinua în multe domenii ale vieții tale. De ce o face? Dacă intri în tabloul lui, nu apar evenimente neprevăzute. Ajungi să devii parte din el. El știe cel mai bine cum stau lucrurile, modul lui de a acționa este cel corect.

Partenerul/a tău controlează când se simte confortabil cu tine numai atunci când depinzi de el/ea – “nu are rost să te surmenezi muncind, câștig eu suficient. Mai bine stai acasă și odihneste-te”, sau îți face programări la doctor nesolicitate, îți impune diverse diete, îți selectează prietenii, îți anticipează nevoile și le rezolvă, uneori fără să te consulte, poate altfel decât tu ai fi facut-o, cardul tău de salariu este la el/ea, iar reciproca nu este adevărată. “Este/A fost pentru binele tău”. Se supără, te respinge când problemele tale vin să îi tulbure lumea lui – dacă ești obosit si muncești prea mult, dacă ești necăjit/ă din cauza tensiunilor cu un prieten.

Gelozia este și ea o formă de control – unde ai fost și cu cine, trebuie să știu tot să pot avea încredere în tine, îți verifică telefonul, vreau să fim cât mai mult împreună. Plâng, ma înfurii, fac crize dacă nu știu ce faci sau dacă suspectez că ai vorbit cu cineva nepotrivit, sunt atent cum te îmbraci, cui îi zâmbești, la cine te uiți pe stradă.

O formă subtilă de control este victimizarea – am probleme nenumărate, pentru că nu mai așa te pot face atent la mine și la nevoile mele, mă plâng, mi se pare că singur/a nu pot, am nevoie de tine să îmi fii constant alături. “m-am simțit abandonat cât timp ai fost plecat/ă”

Trebuie să facem totul împreună, suntem o echipă, ce am eu nevoie ai și tu, cum reacționez eu, reacționezi și tu, unde îmi place mie, îți place și ție. În acest fel știu că între noi totul este perfect armonizat, nu vom avea probleme, ne va fi bine și vom rămâne mereu împreună.

De ce am nevoie să controlez?

Cândva, în trecutul meu, lucrurile au luat-o razna. Se poate să mă fii simțit neputincios, la mâna altora, copleșit, singur și fără de putere, pentru că adulții din viața mea au fost absenți sau abuzivi. Am învățat să controlez, pentru că vreau ca nevoile mele să fie îndeplinite – vreau să mă simt iubit, vreau să mă simt în siguranță, vreau să mă simt valoros, și cel mai important nu mai vreau să mă simt vulnerabil sau lipsit de putere. Nu am încredere că toate aceste se vor întâmpla, dacă eu și numai eu nu mă ocup de ele. Critica frecventă, neglijarea nevoilor imediate ale copilului, părinți absenți fizic sau emoțional sau dimpotrivă părinți supraprotectivi sau intruzivi, lasă răni pe care mintea poate alege să le vindece încercând din toate puterile să controleze persoane, contexte, emoții, comportamente, să așeze totul într-o ordine familiară.

Se poate să am constant îngropată adânc în mine teama că voi rămâne singur/ă, voi fi părăsit/ă, nu voi mai avea pe nimeni alături. Când soțul meu nu îmi răspunde la telefon, îmi fac în cap fel de fel de scenarii. Pentru că neliniștea data de incertitudine este insuportabilă, îmi creez mecanisme de control prin care să o evit — devin insistentă, fac scandal, mă victimizez, îi cer să petrecem si mai mult timp împreună. Sau, ca să fiu sigură că ceilalți vor rămâne cu mine, încerc să anticipez nevoile lor, le sunt alături necondiționat, pentru că astfel încerc să mă asigur că nu mă vor părăsi.

M-am simțit adesea respins, inadecvat, lipsit de valoare. A fost dureros și încă mai este, și tocmai de aceea, am învățat poate să critic și să fiu nemulțumit, să cer de la ceilalți să atingă standarde de neatins.

Narcisismul este iarăsi o vulnerabilitate care conduce la comportamente de control – eu merit să fiu ascultat, dacă nu m-aș implica eu nimic bun nu ar ieși. Este despre mine, despre nevoile mele, despre capacitatea mea de a face totul cel mai bine.

De ce este controlul toxic?

Cel ce controlează îndepărtează una câte una persoanele care l-ar putea ajuta, pe care s-ar putea sprijini. Ajunge să își perceapă partenerul ca fiind insuficient implicat, pasiv sau dezinteresat, nu îi poate lăsa acestuia spațiu să se apropie sau să își dezvolte abilități de autonomie Deconectat de ceilalți, împovărat de griji și de sarcini, se îndepărtează de fapt de obiectivul său de a-și găsi liniștea, de a se simți în siguranță. Controlul are ca și consecință rigiditatea – nu are rost să încerc altceva, calea bătută de atâtea ori este cea mai sigură. Cel ce controlează se simte de multe ori neapreciat, pentru că se străduiește, iar ceilalți nu îi recunosc eforturile – „am vrut să îți fie ție bine.” E drept că este vorba de binele pe care mintea lui l-a proiectat pentru tine și nicidecum cel de care ai cu adevărat nevoie.

Controlul aduce multă tensiune într-o relație – subminează încrederea, sufocă bucuria, inițiativa, plăcerea de a face lucruri împreună, îi îndepărtează pe cei doi, rănește.

Ce pot face să renunț la comportamentele de control?

Ca în cazul oricărei probleme să îmi dau seama cum, când și de ce controlez. Să caut nevoia neîmplinită pentru care controlez și rădăcina ei veche și dureroasă din trecut. Să mă împrietenesc cu neliniștea mea când nu pot anticipa rezultate și să le dau celorlalti o șansă să crească, să le dau spațiu să se manifeste în felul lor. Să accept că am mai degrabă nevoie de senzația de control. Controlul absolut în sine este de fapt o utopie.

16 septembrie 2017
„Miracolul băieților” – Michael Gurian, Editura Trei

Am avut nevoie de cărțile lui Michael Gurian să înțeleg lumea și mintea bărbaților și a băieților. I-am văzut pe băieții mei cum cresc, zi de zi și m-am bucurat de ceea ce mi-au dat și de ceea ce au primit de la mine, dar nu a fost suficient. Pentru că lumea, mintea și realitatea lor, nevoile lor sunt diferite de ale mele. Și a fost esențial să înțeleg în ce fel sunt altfel, și ce pot face să fiu o mamă de băieți atentă cu adevărat la ei, la contextele și realitățile lor, emoționale și nu numai.
Una din cărțile de bază din bibliografia părinților de băieți este cartea lui Gurian recent tradusă la Editura Trei, Miracolul băieților. Gurian așează creșterea băieților pe fundația solidă a unei relații sănătoase cu mama, relația cu tatăl, nevoia existenței unui mentor și sprijinul pe comunitate.

În relația cu mama, “Este necesar”, spune Gurian, “ca iubirea dintre mamă și fiul ei să evolueze odată cu timpul. Mama trebuie să îi dea voie fiului să plece în lumea bărbaților. Ceea ce poate mama nu realizează este că desprinderea nu este benefică numai pentru fiu, ci și pentru ea însăsi. Dacă nu îi poate da drumul, ea nu poate trece într-o altă etapă a vieții sale. Va continua să trăiască prin fiul său, nu pentru ea însăși. Are acum nevoie de ajutor de la bărbații din viața fiului ei. Dacă aceștia nu intervin, se va agăța de fiul ei în moduri nenumărate, iar acesta va trece în viața adultă simțindu-se prins într-o lume care nu este a lui.”

În ceea ce privește relația cu tatăl, Gurian arată că nu atât indisponibilitatea emoțională a bărbaților este marea problemă, nici până acum aceștia nu au fost altfel, ci mai degrabă desprinderea familiei de comunitate, de unchi, de veri, de bunici și de aici lipsa unor modele masculine, cu consecințe asupra modului în care băieții își integrează masculinitatea.

Deasemenea, ca și în celelalte cărți ale sale, Gurian subliniază importanța pe care comunitatea și mentorii o au pentru băieți, sprijinul pe care îl găsesc în exteriorul familiei, sprijin ce îi ajută să își completeze lumea interioară, să își asume cu curaj un rol, cu sens și rost.
Toți acești stâlpi însă nu au sens fără a înțelege biologia băieților. Un capitol întreg povestește despre aceste diferențe și ce au nevoie de la noi, adulții, părinți, bunici, profesori, pentru a-i învăța să se bucure cu adevărat de ei înșiși – nevoia de spațiu, de mișcare, de a experimenta, diferența în exprimarea emoțiilor, modul în care ei se relaxează.

Dacă vă doriți o incursiune în lumea băieților, vă invit cu drag la seminariile pe care le organizez pentru și împreună cu părinții de băieți, primul dintre ele miercuri 4 octombrie “Biologia și nevoile băieților”.

13 septembrie 2017
„Vâltoarea minții – puterea și rolul transformărilor cerebrale în adolescență”

Adolescența este perioada de care unii ne aducem aminte cu mare bucurie, iar alții dimpotrivă, evităm să ne gândim la ea. Vârstă a creșterii, a căutariilor, a desprinderii de cuib, adolescența poate fi încărcată de conflicte, înăbușită de rușine și neputință sau dimpotrivă poate constitui începutul unui drum frumos și echilibrat.

Daniel Siegel, psihiatru, profesor de psihiatrie la UCLA School of Medicine, terapeut cu practica îndelungată în domeniul terapiei copilului și al familiei, el însuși tată a doi copii, prezintă în cartea “Vâltoarea minții”, perioada adolescenței din perspectiva evoluției, a schimbărilor fiziologice și de comportament, ca pe o sursă de creștere și nu de disconfort. El arată că “Atunci când privim scânteia emoțională, implicarea în viața socială, căutarea noului și explorările creative ca pe niște aspecte esențiale pozitive și necesare ale identității adolescenților si ale adulților care ar putea deveni daca vor cultiva aceste calități într-un mod benefic, această perioadă capătă o mare importanță. Nu trebuie să îi supravițuim, ci să o și cultivăm.”

Siegel prezintă lucid și cu înțelegere avantajele și riscurile acestei vârste. “Schimbările cerebrale din timpul adolescenței timpurii stimulează apariția următorelor patru caracteristici ale minții la această vârstă: căutarea noului, implicarea socială, intensitatea emoțională crescută și explorarea creativă. Adolescența este diferită de copilărie în urma schimbărilor care intervin în circuitele fundamentale ale creierului. Aceste modificări influnețează modul în care adolescenții caută satisfactii prin: încercarea de lucruri noi, relaționarea cu semenii în moduri diferite, experimentarea unui șir de emoții intense și respingerea tiparelor, pentru a găsi noi modalități de a exista în lume.”

El arată cum nevoia de actiune a adolscenților poate fi însoțită de insufucienta înțelegere a riscurilor, ca urmare a unei hiperraționalizării, respectiv analizarea intensă a detaliilor, în detrimentul imaginii de ansamlu, prin neglijarea circumstanțelor sau contextului în care se desfășoară evenimentele. Desemenea nevoia crescută de căutare a satisfacției se poate manifestă prin impulsivitate crescută – când comportamentele se manifestă fără reflecție prealabilă sau printr-o mai mare predispoziție către adicții. Adolescenții se îndreaptă cu predilecție spre cei de o seamă, se bazează pe grupul de prieteni, dar rolul adulților rămâne extrem de important, daca aceștia dispar, îi vor lipsi de modele așezate și echilibrate de viață.

În “Vâltoarea minții”, Siegel arată care sunt modificările cerebrale importante ce au loc în perioada adolescenței, cum pot fi acestea înțelese și susținute de părinți și copiii lor adolescenți.

O parte importantă a cărții este dedicată înțelegerii capacității de a rămâne prezent, de acceptare și integrare a transformărilor specifice vârstei – “prezența înseamnă să fim conștienți de ceea ce se întâmplă în momentul în care se întâmplă, să fim receptivi la propria viață mentală interioară și sa ne acordam la viața mentală a unei alte persoane.”

În “Vâltoarea minții”, Sigel sintetizează ultimele cercetări din neuroștiințe cu privire la schimbările din perioada adolescenței, le aduce în realitatea fiecărui părinte prin exemple concrete de viață, pune în discuțuie problemele spinoase și provocatoare ale vârstei, propune soluții și exerciții, atât pentru adolescenți, cât și pentru părinții lor.

Lectură plăcută așadar, o adolescență frumosă pentru și alături de copii și multă înțelepciune!

„Vâltoarea minții – puterea și rolul transformărilor cerebrale în adolescență”, Daniel J. Siegel, trad. Raluca Toth, Editura Herald, 2014

20 ianuarie 2016
Cum le spunem copiilor despre divorț
Divorțul este un moment dureros pentru copii. Viața lor așa cum o cunosc ia sfârșit, este nevoie să se adapteze unei noi situații. Sunt părinți, în pragul divorțului, sau care tocmai au divorțat care se întreabă și mă întreabă – “Cum să le spun copiilor? Trebuie să le spun, sau vor înțelege singuri? Nu sunt prea mici oare să îi încarc cu problemele noastre”

Copiii au nevoie ca părinții să fie onești, mai ales în momente atât de grele. Opțiunea de a le ascunde sau de a-i lăsa singuri să înțeleagă nu va face decât să înrăutățească percepția negativă a copilului asupra întregului context și asupra lui însuși. Lipsit de informații, acesta este nevoit să umple spațiile de comunicare lăsate de părinții lui, și o explicație la îndemână poate fi – “Tata/Mama a plecat pentru că nu am fost cuminte. Nu mai stă cu noi acasă pentru că nu mai mă iubește. Nu mă iubește pentru că sunt rău și nu merit să fiu iubit.” sau “Eu oare în cine să am încredere că îmi spune ce se întâmplă?”

Este așadar o necesitate ca părinții care s-au hotărât să divorțeze să fie onești și transparenți cu copiii lor, în ceea ce privește această decizie.

Concret, cum pot părinții să le spună copiilor că s-au hotărât să se despartă:
1. Primul pas este să planificați cu grijă. Stabiliți ambii părinți momentul când veți discuta cu copiii, în așa fel încât să nu existe presiunea timpului. Oferți-le timp suficient pentru a înțelege și a pune întrebări. Alegeți apoi pentru discuție un loc confortabil și familiar pentru copii, dar în nici un caz un loc public. Comunicați-le hotărârea împreună, ambii părinți, și discutați cu toti copiii în același timp. La discuția este important să fie numai părinții și copiii lor, alți membrii ai familiei nu au de ce să ia parte. Pentru discuția în sine, încercați să anticipați întrebările copiilor și să pregătiți răspunsuri adecvate pentru ele.
2. Ce să le spunem? Explicați-le onest ce se întâmplă, că relația dintre dvs. părinții s-a încheiat. Explcați-le, în cazul în care divorțați, ce este divorțul, dacă vă separați ce presupune separarea. Asigurați-i că ei vor fi în siguranță, că vor fi îngrijiți, că rolurile dvs. de părinți sunt aceleași, chiar dacă cele de soț și soție se încheie. Oferiți-le informații exacte despre unde vor locui și cum este împărțită custodia. Deasemenea fiți transparenți cu detaliile privind schimbările ce vor apărea în viața lor. Pe de altă parte nu le faceți promisiuni pe care nu le puteți onora. Asigurați-i că îi iubiți, indiferent de schimbările care au apărut în viata dvs. Și cel mai important fiți onest în tot ceea ce le spuneți.
3. Cum să le spunem? Este extrem de important să fiți calm, nu vă certați și nu vă acuzați soțul/soția. Odată ce le-ați dat vestea, dați-le voie copiilor să își exprime emoțiile, așa cum pot să o facă – pot fi triști, furioși, ușurați, sau vor încerca să nu manifeste nici o emoție. Nu asteptați de la copii să va consoleze, oricât de dureros este momentul pentru dvs. Desemenea, abțineți-vă în a-i încuraja să fie de partea dvs. Deși poate este nevoie să hotărească ei înșisi cu cine și unde să locuiască, nu îi impingeți în acest moment să ia decizii cu privire la ce își doresc în viitor. In acest moment, fiți fizic alături de copilul dvs., imbrățișati-l și mângâiați-l. Când simțiți că au întrebat tot ce aveau pe suflet, că emoțiile s-au mai așezat, încheiați întâlnirea. Asigurați-i că sunteți deschiși la orice întrebări și neliniști i-ar frământa.
4. După ce ați discutat – fiți fizic cât mai aproape de ei, fiți deschis la orice întrebări ar avea. Încercați să găsiți un adult cu care să discute (un membru al familiei, o persoana apropiată, un psiholog). Reluați discuția peste o săptămână sau două.
14 mai 2015