Etichetă: atasament

Durerea abandonului

Ești singur, pierdut, abandonat. Dacă ai avea curaj să închizi ochii, să te lași dus, ai simți că aluneci într-o negură fără sfârșit. Rece. Neprietenoasă. Ai fost uitat. De cine exact nici tu nu mai știi; de fiecare pe rând, dar mai ales de tine. Simți acut doar nevoia de căldură, și de iubire, de cineva să îți fie alături. Întinzi mâna pentru că uneori iubirea îți pare aproape. Cu mâna întinsă, cu inima ghem, printre degete din nou, îți trece doar fum. Nu este nimeni, ți s-a părut. Iubirea cum o așteptai, a dispărut. Era iarăși o iluzie. Nu o poți prinde orice ai face. Și te străduiești, cum numai tu știi mai bine.

Când chiar vine spre tine, nici nu o recunoști, nu înțelegi ce vrea, nu te poți lăsa atins. Nici de grijă, nici de iubire, nici de atenție. Îți pare că nu e suficientă, că nu e reală, pentru că tu știi că oricum nu poate să dureze.

Durerea este nevăzută și sfâșietoare. Cei apropiați ți-ar spune că fără rost. Te înfurii, și ceri, și plângi, și ceri și aștepți și te înfurii din nou. Pe tine si pe ceilalți.Ți se pare că strigi în gol, de ce nu te vede, de ce nu te aude, ce este atât de greu de înțeles?! Și furia ta este dureroasă si ea. Câteodată mută, împietrită, dar alteori ca un vulcan ce erupe și dărâmă și usucă totul pe unde lava lui trece. Realitatea tremură în jurul tău, îți este greu să o așezi ordonat. Încerci să îi dai sens, te duci spre ea, ceva te oprește, te întorci spre tine, iar în tine îți pare că nu mai găsești nimic. Chiar ceri atât de mult, te gândești? Vrei să te lase cineva să iubești si să fii, la schimb, și tu iubit.

Durerea abandonului este atât de adâncă, și cu siguranță este cu tine cam de când te știi. Alergi după relații, ai da orice să știi că cineva îți va fi mereu alături. Și chiar si atunci când îți este, la cel mai mic indiciu că relația ar putea să dispară, panica este cea care hotărăște pentru tine. “De ce nu m-ai sunat?”, “De ce nu ai venit?”, “De ce nu îmi spui că mă iubești?” “de ce, de ce?” “Te rog, nu mă părăsi.”, “Lasa-mă să te iubesc, ne va fi bine ai să vezi. Doar lasă-mă să te iubesc.” Și după panica, vine furia și îndreptățirea “Nu cer prea mult, vreau doar să fii atent la mine, la mine și doar la mine.” Și apoi tristețea, infinita, dureroasa tristețe “Nu are rost, pentru ce oare mă zbat, orice aș face știu că nu are rost.”

Cum am ajuns aici? De ce am nevoie ca cineva să îmi dea atât de mult încât pare că îl voi înghiți? De ce nu pot să cred, orice ar fi, că relațiile vor rezista?

Drumul în trecut a fost lung și cu siguranță greu. Poate la nașterea ta, existau multe conflicte între părinții tăi și le-a fost greu să te iubească necondiționat și să te îngrijească cum aveai nevoie. Erau prea prinși de ei și ale lor. Poate au ales să te ducă de acasă și sa te lase în grija bunicilor, ei înșiși împovărați de vârstă și de probleme. Poate părinții tăi s-au despărțit sau poate unul dintre ei a murit, și vouă, restului familiei v-a fost greu să vă întoarceti pe un făgăs firesc de viața. Relația s-a rupt cu cei ce ar fi trebuit să te iubească necondiționat, într-un moment în care iubirea lor ți-ar fi umplut cu adevărat rezorvorul, fără ca ruptura să fie reparată. Și pentru că fără iubirea lor cu adevărat nu putem trăi, ai învățat să te adaptezi, să tragi iubirea, să simți firimituri din ea.

Și ai învățat fie să dai prea mult, fie să ceri prea insistent, fie să taci rușinat pentru nevoia ta mare. Și ai încercat să ascunzi adânc și panica, și furia, și tristețea. Să pară că ești întreg. Pentru că, de fapt, nu înțelegi de unde vine toată neliniștea, și nesiguranța, și nevoia ta de a te agăța, dar și frica de a simți că relațiile pot fi și bune.

Și acum, adult, trecut prin relații grele, cu răni parcă din ce în ce mai profunde, te întrebi, și eu ce pot face? Cum pot trăi cu toată durerea asta? Există vreun liman unde să îmi trag sufletul?

Ai în primul rând nevoie să vezi și să îți înțelegi rana de abandon. Cu compasiune pentru tine și pentru durerea ta. Să o vezi si să o accepți ca făcând parte din tine, pentru că numai astfel o poți vindeca. Durerea și nevoia de a fi iubită, frica de singurătate, furia de a fi din nou părăsită, au toate o poveste să îți spună. Ascult-o. Dă-i glas. Pe lângă vocea ta tristă și copleșită din trecut, caută să îți găsești vocea de astăzi, de adult care decide că poate și își dorește să aibă grijă de sine. Sunt eu aici pentru mine și încerc să nu îmi fie frică de ceea ce simt. Voi alege poate din nou relații în care voi fi abandonat si voi abandona, dar încerc să rămân prezent și să înțeleg ceea ce trăiesc. Contruiește-ți un grup pe care te poți sprijini. Terapia și relația terapeutică pot fi esențiale în vindecarea rănii de abandon. Terapeutul înțelept, care să privească fără frica durerea pierderii tale, care să îți rămână neclinitit alături te va ajuta să îți reașezi fundația vieții tale emoționale și să te reconstruiești. Yoga, exercițiile de meditație, momentele tale intime de bucurie când stai cu tine, prietena cea mai bună, câțiva oamnei autentic apropiați pot fi lumina blândă care să te călăuzeazscă când singurătatea devine din nou răul amenințător. Abandonul odată trăit, va fi mereu parte din tine. Învață când și ce anume te aruncă din nou în anii și emoțiile copilăriei sau adolescenței. Cât din durerea mea de astăzi este din prezent și ce anume vine din trecut? Ce ar putea adultul de astăzi, trecut prin atât de multe, înțelept și cald, să îi spună copilului speriat și copleșit, rănit și singur, care încerca să își găsească sensul și drumul? Când îți vei găsi vocea de acum, fără să te critici și fără să te judeci, vei ști că rana ta de abandon este pe cale să se cicatrizeze. Vor fi momente când va fi din nou dureroasă, dar durererea ei va fi suportabilă și rolul ei va fi să îți amintească de drumul greu și intens, de cât de grozavă ești si cum compasiunea ta, bunătatea ta și înțelepciunea ta ti-au adus liniște în viață.

3 decembrie 2017
22 noiembrie – În lumea băieților „Viața emoțională a băieților – despre părinți și prieteni”

Ca părinți, ne dorim să le fim alături băieților nostri, să îi susținem în a-si găsi sensul ca viitori bărbați. Vă inivit la un nou seminar “În lumea băieților” în care să discutăm despre rolul și importanța relației cu fiecare dintre părinți pentru a crește un băiat care să ajungă un bărbat fericit cu el însuși, puternic, dar și cald, bun și tandru.

Părinții, relațiile pe care le au cu băieții lor, legătura dintre mama și fiul ei, legătura dintre tată și fiului lui vor defini modul în care băiatul va forma toată gama de relații – de colegialitate, de prietenie, de iubire, relația cu sine însuși.
Iubirea necondiționată a părinților, capacitatea lor de a-și încuraja fiul să exploreze, susțindu-l când are nevoie, reprezintă baza de la care pleacă și spre care știe că atunci când este cazul se poate întoarce, oricând și în siguranță.

Pornind de la modelul relației pe care o au cu noi părinții, apoi de la înțelegerea importanței fiecărei prietenii din viața lor, îi învățăm pe băieții noștri, și mai ales îi susținem, să construiască relații de care să se bucure, în care să fie în siguranță. Este pasul esențial pe care îl au de făcut, astfel încât în viața adultă rolul de partener să fie unul firesc, să își găsească propriul loc în relații, dar să știe cum și să poată oferi căldură, empatie și înțelegere.

Seminarul își propune să răspundă la întrebări și nevoi ale părinților de băieți, legate de relația cu fiul lor, de relația de cuplu si influența ei, despre nevoile sociale și emoționale ale băiților.

Cum imi iubesc necondiționat fiul și cum îmi exprim iubirea?
Cum își exprimă mama iubirea și cum își exprimă tatăl?
Ce are nevoie un băiat de la tatăl lui și ce are nevoia de la mama lui?
Care este imaginea masculinității astăzi și cum influențează creșterea băieților?
Cum îl influențează relația dintre părinți?
Cum își trăiesc băieții emoțiile? Ce ascund și ce lasă să se vadă?
Ce pot face dacă băiatul meu nu are prieteni?
Când este prea competitiv sau prea puțin competitiv?
Pot să îl ajut să socializeze mai mult?

Vă invit așadar miercuri 22 noiembrie, la ora 18.30, la seminarul “Viața emoțională a băieților – despre părinți și prieteni”

Unde: Soseaua Cotroceni 18, etaj 1, interfon 02. Intrarea în bloc se face pe străduța laterală.

Cost: 100/persoană, 150/cuplu de părinți sau prieteni

13 noiembrie 2017
Băiatul si mama lui, o relație sănătoasă

Pentru un copil, mama și tatăl reprezintă modele, stâlpii pe care își va construi viața. Iubirea și înțelepciunea părinților îl vor ajuta să se definească, să își găsească drumul. La fel de important, mama și tatăl au roluri și relații diferite cu copilul lor – fată sau băiat –, iar ceea ce primește de la fiecare dintre ei îl va ajută să ajungă un adult întreg, asumat.

Dar care este rolul mamei în viața fiului ei? Cum îi poate fi alături astfel încât să îl ajute să devină un bărbat cald, bun, autonom, puternic? Ei bine, în primul rând, mama trebuie să înțeleagă că băiatul este biologic diferit de tot ceea ce știe ea, ca atare are nevoie să învețe despre biologia lui, despre trăsăturile specifice băieților, să le onoreze și să-și susțină fiul acolo unde el are nevoie.

Pentru o mamă este important să știe că băieții sunt mai activi, au nevoie de spații largi de desfășurare – pentru ei este important să se miște, să alerge. Băieții intră frecvent în competiții, de altfel au nevoie să crească și să se dezvolte prin competiție, sunt mai agresivi în joc, de aceea vor avea nevoie să învețe diferența dintre agresivitate și violență. La fel, băieții își asumă riscuri cu o mult mai mare ușurință și au nevoie să crească într-un context sigur, dar care să le ofere deopotrivă și posibilitatea de a se dezvolta. Sunt mai independenți, încă de la vârste mici, par că se pot desprinde cu mai mare ușurință, dar, totodată, au nevoie ca mama să le rămână discret alături. De asemenea, exprimarea emoțională la băieți se dezvoltă mai lent.

Atunci când au un disconfort emoțional, băieții simt nevoia să fie susținuți, dar mai degrabă prin antrenarea lor în diverse activități împreună, și nu neapărat “înghesuindu-i” să le povestească. La polul opus, atunci când au o problemă, primul gând al celor mai multe fete sau femei pentru a se liniști este să împărtășească cuiva pățania. Să povestească. Își sună cea mai bună prietenă, ori întreaga gașcă de fete se adună și dezbate de-a fir a păr problema.

Băiatului, însă, îi va lua un timp să integreze, să proceseze ce i s-a întâmplat și va povesti minimal. Are nevoie ca mama să îi dea spațiu, dar să nu-l abandoneze – te văd și îți înțeleg problema, sunt aici când vei fi pregătit. Deprinzând lucrurile de care are cu adevărat nevoie, băiatul va crește știind că este acceptat, și putând fi condus discret de mamă în lumea exprimării emoționale, a conectării cu cei care îl iubesc.

Rolul tatălui, pe de altă parte, este esențial în viața băiatului său. Este responsabilitatea lui să își construiască o relație sănătoasă cu fiul lui, iar mama îl poate ajuta susținându-l să aibă un rol activ și asumat în viața lui, sau dimpotrivă să îl îndepărteze. Susținută de tată și de relația bună pe care acesta o are cu fiul lui, mama îi poate da băiatului spațiul să plece, să se desprindă, să experimenteze, să riște, să se transforme într-un bărbat autonom.

De asemenea, pentru ca băiatul să învețe să devină autonom este important ca distribuirea sarcinilor în casă să fie echitabilă pentru toți membrii familiei: “Lasă, mamă, că e rușine să calci!” sau “Cât trăiesc eu tu nu o să pui mâna pe mătură!” nu vor face decât să îl învețe pe băiat că este neputincios, că nu se poate descurca ori că i se cuvine ca alții să muncească pentru el.

Relația de cuplu și modul în care cei doi părinți se raportează unul la celălalt îl vor influența pe băiat cu privire la modul în care va percepe masculinitatea și feminitatea. O relație caldă între parteneri, în care fiecare are grijă de sine, dar și de celălalt, îi transmit copilului mesajul că este în siguranță. Dacă însă mama este abuzivă, critică cu tatăl, ori îl ia pe fiu drept aliat, băiatul va înțelege că a fi bărbat este rușinos, iar ca adult ori se va lăsa subjugat de femei, ori va alege să le pedepsească. Dacă, dimpotrivă mama este cea abuzată, fiul își va dori să o protejeze, dar cum sarcina este peste puterile lui va învăța să evite relațiile ori se va transforma precum tatăl lui, într-un abuzator.

Rolul de femeie și modul în care mama și-l asumă vor creiona povestea despre feminitate, sau de lipsă a ei, pe care băiatul și-o va integra. O mamă care știe să aibă grijă de ea, care își va onora drumul în viață – și separat față de misiunea de a fi mama – îi va transmite fiului său mesajul că femeile pot fi puternice, dar și grijulii, cu sine și cu cei apropiați. Studiile arată o că relație bună cu mama îl vor ajuta pe băiat să își formeze concepții flexibile cu privire la rolurile fiecăruia dintre parteneri, ce vor influența ulterior rolul său de tată și de soț. De asemenea, băieții adolescenți care au o relație bună cu mama lor se implică mai puțin frecvent în comportamente nocive, cu risc crescut, iar ulterior vor putea susține relații bogate, de substanță, cu viitoarea parteneră.

Sigur, sunt contexte în care relația cu mama pur și simplu nu merge bine, dar despre ele într-un articol viitor. Este important însă ca mama să învețe care sunt nevoile specifice ale fiului ei pentru a-i putea fi alături, cum la fel de important este să investească și să se preocupe de relația de cuplu și să aibă grijă de ea însăși.

*scris pentru Mind Education

12 noiembrie 2017
„Vâltoarea minții – puterea și rolul transformărilor cerebrale în adolescență”

Adolescența este perioada de care unii ne aducem aminte cu mare bucurie, iar alții dimpotrivă, evităm să ne gândim la ea. Vârstă a creșterii, a căutariilor, a desprinderii de cuib, adolescența poate fi încărcată de conflicte, înăbușită de rușine și neputință sau dimpotrivă poate constitui începutul unui drum frumos și echilibrat.

Daniel Siegel, psihiatru, profesor de psihiatrie la UCLA School of Medicine, terapeut cu practica îndelungată în domeniul terapiei copilului și al familiei, el însuși tată a doi copii, prezintă în cartea “Vâltoarea minții”, perioada adolescenței din perspectiva evoluției, a schimbărilor fiziologice și de comportament, ca pe o sursă de creștere și nu de disconfort. El arată că “Atunci când privim scânteia emoțională, implicarea în viața socială, căutarea noului și explorările creative ca pe niște aspecte esențiale pozitive și necesare ale identității adolescenților si ale adulților care ar putea deveni daca vor cultiva aceste calități într-un mod benefic, această perioadă capătă o mare importanță. Nu trebuie să îi supravițuim, ci să o și cultivăm.”

Siegel prezintă lucid și cu înțelegere avantajele și riscurile acestei vârste. “Schimbările cerebrale din timpul adolescenței timpurii stimulează apariția următorelor patru caracteristici ale minții la această vârstă: căutarea noului, implicarea socială, intensitatea emoțională crescută și explorarea creativă. Adolescența este diferită de copilărie în urma schimbărilor care intervin în circuitele fundamentale ale creierului. Aceste modificări influnețează modul în care adolescenții caută satisfactii prin: încercarea de lucruri noi, relaționarea cu semenii în moduri diferite, experimentarea unui șir de emoții intense și respingerea tiparelor, pentru a găsi noi modalități de a exista în lume.”

El arată cum nevoia de actiune a adolscenților poate fi însoțită de insufucienta înțelegere a riscurilor, ca urmare a unei hiperraționalizării, respectiv analizarea intensă a detaliilor, în detrimentul imaginii de ansamlu, prin neglijarea circumstanțelor sau contextului în care se desfășoară evenimentele. Desemenea nevoia crescută de căutare a satisfacției se poate manifestă prin impulsivitate crescută – când comportamentele se manifestă fără reflecție prealabilă sau printr-o mai mare predispoziție către adicții. Adolescenții se îndreaptă cu predilecție spre cei de o seamă, se bazează pe grupul de prieteni, dar rolul adulților rămâne extrem de important, daca aceștia dispar, îi vor lipsi de modele așezate și echilibrate de viață.

În “Vâltoarea minții”, Siegel arată care sunt modificările cerebrale importante ce au loc în perioada adolescenței, cum pot fi acestea înțelese și susținute de părinți și copiii lor adolescenți.

O parte importantă a cărții este dedicată înțelegerii capacității de a rămâne prezent, de acceptare și integrare a transformărilor specifice vârstei – “prezența înseamnă să fim conștienți de ceea ce se întâmplă în momentul în care se întâmplă, să fim receptivi la propria viață mentală interioară și sa ne acordam la viața mentală a unei alte persoane.”

În “Vâltoarea minții”, Sigel sintetizează ultimele cercetări din neuroștiințe cu privire la schimbările din perioada adolescenței, le aduce în realitatea fiecărui părinte prin exemple concrete de viață, pune în discuțuie problemele spinoase și provocatoare ale vârstei, propune soluții și exerciții, atât pentru adolescenți, cât și pentru părinții lor.

Lectură plăcută așadar, o adolescență frumosă pentru și alături de copii și multă înțelepciune!

„Vâltoarea minții – puterea și rolul transformărilor cerebrale în adolescență”, Daniel J. Siegel, trad. Raluca Toth, Editura Herald, 2014

20 ianuarie 2016
Cine îmi este oare alături? – sau despre capcana abandonului

…A închis cu grijă telefonul. Obosise, din disperarea că o să-l piardă și apoi din furia că nu o mai iubește. Niciodată nu fusese cu cineva atât de mult timp. Se lăsase cu greu în grija lui. Habar n-avea cum, dar totul se stricase. Când ea a devenit disponibilă, el a încetat să o mai caute. Își pierdea și acum respirația când îl simțea cum se îndepărtează. Și cu cât ea se agăța mai tare de el, cu atât el pleca mai departe, și mai departe. Delegații lungi, din ce în ce mai lungi. Ca de atâte ori, știa că este în puterea ei să oprească chinul.

Încordată s-a ridicat. Nu mai avea ce să aștepte.

Pe drum spre dormitorul ei a aruncat un ochi în camera lui Ștefan. Dormea liniștit. A intrat pe vârfuri. Două – trei rânduri de hăinuțe îi sunt suficiente. Cu teancul de haine mititele în brate s-a dus în dormitor. Le-a asezat pe pat, a deschis ușile de la dulap. Blugii, câteva tricouri si 2 pulovere. A înghesuit totul mecanic în geamantan.

S-a schimbat de hainele de casa. A dus geamantanul în mașină.

A urcat apoi și l-a luat pe Stefan în brate, înfăsurat în păturica lui. Ar fi trebuit să îi lase un bilet. Poate o sa ii trimită un mesaj.

A pornit motorul, a aprins farurile. Nodul din gât, lacrimi de durere și de dispearare, mâinile încleștate pe volan, muschii cripați, o dureau. Nicicând nu o să mai aibă nevoie de iubirea nimănui. Niciând. Casa bunicilor, goală, o aștepta. De acolo o să pornească, singură, din nou mâine dimineață…

Ca si copii suntem absolut dependenți de părinții nostri, avem nevoie să fim hrăniti, iubiți, văzuți pentru a ne dezvolta în persoane armonioase, echilibrate, conștiente de sine și încrezătoare, care să poată oferi la rândul lor iubire, suport fizic sau emoțional. Abandonul trăit în copilărie, mai ales în perioada timpurie presupune fie absența fizică a unuia sau a ambilor părinți fie un tipar instabil sau distant emoțional din partea acestora. Abandonul poate fi experimentat în diverse contexte. Sunt părinții care au o relație proastă, se ceartă constat. Sunt apoi părinții care au divorțat și s-au recăsătorit, iar copilul nu mai are loc în noua lor viață. Sau se poate naște un frate sau o soră și atenția părinților se îndreptă spre acesta. Sau pot fi părinți copleșiți de propria lor viața, în care copilul este dat spre îngrijire altora – bone, bunici, creșe sau grădinite.

Pentru cei ce au crescut trăind acut abandonul, ruptura, deconectarea de părinți, fizică sau emoțională, iubirea pare să fie ca o fata morgana, o vezi, dar când incerci să o simți, undeva, nu se știe unde a dispărut.

Capcana abandonului se poate manifesta în doua moduri – este nevoia permanentă, din ce în ce mai mare de celălalt, de prezența lui. Încerci să îl înghiți, nu este nicicând suficient, nu ai încredere că mai târziu, că mâine îl vei găsi acolo. Orice distanță de partener/parteneră, orice tip de comportament pe care îl traduci ca fiind deconectare te aruncă în haosul cel mai adânc – sunt singură, nu îi pasă de mine, nimeni nu va fi niciodată lângă mine. Frica, neliniștea că cel pe care îl iubești va dispărea devine de nesuportat. Transformi apoi toată această suferință în furie, îndreptată asupra celui pe care de altfel ți-l dorești aproape, de la care aștepți iubire – “nu contez niciodată pentru tine, nicicând nu ai fost alături de mine, daca ti-ar pasa m-ai înțelege”. Îți este greu să accepți jumătăți de măsură, dacă nu ți se dă cu totul, în termenii tăi înseamnă că nu te iubește. Întărești însă în acest mod tiparul de abandon, îi indepărtezi pe cei care și-ar dori să îți fie alături. În nici un caz nu primești grija, iubirea după care atât de mult tânjești.

Cel de-al doilea tipar de răspuns la abandon este detașarea emoțională. Alegi să nu te implici cu adevărat în nici o relație – relațiile pot fi scurte sau te îndrepți spre parteneri indisponibili, incapabili să îți fie alături, fizic sau emoțional sau poți alege drumul infidelității, duci mai multe relații în paralel, nefiind prezent cu adevărat în nici una dintre ele. Te asiguri ca astfel nimeni nu te mai lasă baltă, ai învățat să te protejezi plecând înaintea lor. Îți este greu tolerezi prezența altcuiva, să te lași atins sau conținut.

Suntem însă biologic constituiți să ne dezvoltăm în relație cu cei din jurul nostru, depindem de părinți și de disponibiltatea lor pentru a supravițui, cum depindem în parte și de parteneri, de prieteni pentru a a ne simți vii, prezenți, îmbogățiți. Unul din aspectele cele mai distrugătoare al acestui tipar disfuncțional este faptul că îți este greu să crezi că oamenii sunt acolo pentru tine, îți este greu să te bazezi pe ei, și atunci când te hotărăști să o faci, când îți asumi riscul de a te lăsa susținut de celălalt, pare că el nu este acolo. Tiparul este astfel întărit din nou. Pentru că partenerul pe care l-ai ales dupa tiparul pe care îl cunoști, indisponibil, rănit el însuși, este cel mai probabil incapabil de a-ți fi aproape.

Te poți însă elibera de această capcană. Primul pas este, ca de atâtea ori, să te cunoști, să înveți cum functionează mecanismul abandonului în ceea ce te privește, cum nevoia ta de mai mult te conduce spre a nu mai primi nimic. Dă-ți spațiu să crești si dă-le spațiu celorlalți să crească. Alegeți parteneri ce îți pot fi alături, chiar daca chimia nu este copleșitoare. Învață să primesti atât cât celălalt îți poate da, bucură-te când acesta te susține, în propriile lui limite.

Ai nevoie să înveți să tolerezi disconfortul separarării, să te bucuri asumat de tine, sa stai singur, nu din dorința de a te feri de ceilalți, ci din bucuria de a te descoperi, de a te regăsi, poate rănit și vulnerabil, Ai nevoie să te poți conține, tu pe tine, cu grijă și cu compasiune, așa cum părinții tăi nu au făcut-o.

29 iulie 2015
Îmi pare rău când te rănesc!

Am discutat aici și aici despre cât de important este să fii ascultat și auzit, despre cât este de vindecător ca emoțiile să îți fie validate. Este, însă, în acelși timp legitim ca cei de lângă noi să își dorescă același lucru – să fie auziți și înțeleși. Într-o relație care te îmbogățește și te împlinește – dai și primești, auzi și ești ascultat, vezi și ești văzut, cu aceiași măsură. Relatia însă este mai clară și mai bogată, când mai mult de a-l primi pe celălalt și a te da lui, ești în contact cu tine, cu ceea ce simți și ceea ce faci, și înțelegi cum toate acestea pot să îl atingă pe cel ce îl iubești. Suntem modelați în fiecare clipă, în bine sau nu, de cei din lângă noi, iar conștiința acestei influențe nu face decât să țină relația vie, ancorată în timpul prezent.

Aș vrea să mă refer aici mai degrabă la momentele critice ale relației, când durerea, furia, disperarea, panica de a nu fi abandonați, neglijați sau nedreptățiți pot fi atât de intense încât trăim și acționăm numai în virtutea propriilor emoții. Tiparul cel mai frecvent în astfel de momente este construit astfel – unul dintre cei doi parteneri este furios și acuză, celălalt, se apără retrăgându-se și închide orice comunicare. Lipsa de răspuns, deconectarea, nu va face decât să crească nesiguranța primului, și astfel va intensifica reacția acestuia: “Niciodată nu mă auzi!”, “Nu faci niciodată ce îți cer!”, “Nu sunt important/ă pentru tine!” iar răspunsul, fără greș, este “Orice aș face nu este indeajuns!”, “Nu înteleg ce vrei de la mine!” sau pur și simplu pleacă, se așterne liniștea. Nici unul nu îl vede pe celălalt ca pe persoana pe care o iubește și alături de care vrea să își petreaca viața, este dușmanul care trebuie răpus. Sub toată furia primului, ca și sub evitarea celui de-al doilea, se ascunde însă durerea – de a nu fi înțeles și văzut, de a fi abandonat. Am învățat în diverse contexte de viață cum să ne apărăm când ne simțim singuri și amenințați – unii dintre noi cer cu insistență, actionează, alții se retrag, evită să simtă amenintarea, așteptând momente mai bune. Fiecare dintre aceste două moduri de adaptare la situații amenințătoare nu face însă decât să înrăutățească situația – cel ce cere agresiv nu va face decât să îl facă să se ascundă și mai tare pe cel ce evită să se expună.

Și întrebarea acum este, ce putem face?

În timpul conflictului – în primul rând, opriți cearta, încercați să vedeți că amândoi sunteți prinși în capcană. Astfel vă puteți detașa de emoțiile proprii, ca într-un film, puteți să lărgiți cadrul. Derulați apoi și concentrați-vă pe propriile mișcări, pe propriile emoții și pe propriile comportamente. “Mă sperie când mă simt tristă și singură, mi se pare că nu mă pot baza pe tine și asta nu face decât să îmi crească sentimentul că sunt abandonată. Intru în panică și atunci încerc din toate puterile să trag de tine, să te fac să mă vezi. Încep să îți cer lucruri și mi se pare că nu primesc. Și atunci devii dușmanul.” Iar partenerul/a care fuge, care se retrage poate să răspundă: “Intru în panică când te văd tristă, nu știu ce să fac. E mai simplu să fug și să așept să îți treacă. Mă simt de multe ori judecat, ca și cum nu ar fi suficient ceea ce fac. Și asta mă înfurie. Și atunci devii dușmanul.”

Următorul pas este să învățați să fiți atent la modul în care propriile emoții îl/o afectează pe partener/ă. Sue Johnson, în cartea sa “Hold Me Tight” arată că “Este important să recunoaștem cum modalitățile noastre frecvente de a face față emoțiilor, îl dezechlibrează pe partener și îi activează frica mai veche de abandon. Dacă suntem conectați, emoțiile mele, evident, le vor influența pe ale tale. Dar să vezi impactul pe care il avem asupra celor iubiți poate fi extrem de dificil, mai ales când suntem prinși în propriile noastre emoții, și în special atunci când frica ne îngustează lentilele.”

Când cerem, mânați numai de disconfortul nostru sau când fugim pentru a ne proteja, rănim. Fără să vrem. Este greu să vezi că îl rănești pe cel pe care îl iubești, dar fără să fii prezent în momentul în care acest lucru se întâmplă, fără să fii conectat la suferința pe care, din suferința ta o pricinuiești, legătura dintre voi nu va fi completă.

Referințe:

Johnson, S., (2011)- “Hold Me Tight – Your Guide to the Most Succesful Approach to Building Loving Relationships”, Hachette

28 aprilie 2015