Etichetă: relatie

Despre manipulare si narcisiști

Relațiile din viața fiecăruia, de iubire, de prietenie, de colegialitate sau chiar de afaceri au sens, pot să crească, să capete consistență numai dacă protagoniștii își pot exprima echilibrat nevoile, emoțiile, pot cere si primi cu aceeași măsură. Au loc în mod egal. Fiecare are în vedere ca binele lui să nu împuțineze binele iubitului, prietenului sau colegului. Sunt relații sănătoase, între adulți asumați, bine construiți.

Există persoane apropiate, alături însă de care te simți confuz, cel mai adesea vinovat că lucrurile nu merg, responsabil pentru ei și nevoile lor. Ești prins ca musca în dulceață și orice ai face nu găsești o cale de mai bine. Ai mari șanse să fii în relație cu un narcisist/ă, iar principalul instrument cu care te ține legat să fie manipularea.

Un tipar evident al narcisistului – grandios, arogant, rece, lipsit de empatie, centrat evident pe sine și pe nevoile lui, este mai ușor de depistat. Și acest narcisist evident manipulează – te minte, îți prezintă realitatea distorsionat, te învinovățeste pentru ce nu merge bine. Cei mai mulți dintre noi, tocmai pentru că lucrurile sunt mai clare, pot să fugă, să pună limite când situația devine prea gogonată.

Dar ce te faci cu lupul în blană de oaie? Pentru că da, există un tipar ascuns al narcisistului – cel bun, și grijuliu, și loial si atent, dar care în fapt se asociază cu tine, așa cum spune el “te alege”, pentru propia lui imagine sau pentru ce ai să îi oferi sau, de ce nu, pentru continua lui gratulare. Poți să fii orbit de grija lui, de imaginea caldă și echilibrată, înțeleaptă pe care și-o proiectează.

Evident, cu totii vrem să fim iubiți și apreciați, văzuți și înțeleși. În prima parte a relației, un narcisist exact asta îți poate oferi – ești tot ceea ce aștepta, te copleștește cu atenție, ce este mai bun este pentru tine. Relația cu tine este centrul vieții lui, te căuta de nu știu când și acum ai apărut. Aproape că pare prea frumos să fie real. Te lași cu totul pe mâna lui/ei. Este o persoană așa deosebită. Și de ce să nu o faci? Nu îți mai trebuie nimic altceva. Când ai lăsat toate scuturile, când lumea ta este umplută numai de el/ea, îți trage preșul de sub picioare. Deja infiltrat în toate fibrele tale, narcisistul te convinge, idee cu idee că noroc cu el/ea, că stă cu tine, îți arată că albul este negru și că negru este alb. Te simți defect, din zi în îi mai mult. Ceea ce îți oferă el/ea este cu mult peste ceea ce primește de la tine. Realitatea ți se dizolvă, nu mai știi cine ești cu adevărat, senzația pe care o ai, în momente de mare tensiune este că îți pierzi mințile. Da, ti-ar putea spune că este firesc să îți dorești stabilitate și echilbru, dar el/ea este stabilitatea si echilibrul în persoană, tu ești derutat sau vulnerabil și nu poți, nu stii sau nu vrei să apreciezi. Realitatea pe care tu ai trăit-o este constant pusă sub semnul întrebării – tu tii minte că lucrurile s-au întâmplat într-un anumit fel, el/ea îți demontează bucată cu bucată relatarea, ți s-a părut, nu a fost așa, nu a spus asta, ai înțeles greșit sau oricum argumentele tale sunt nererelvante, prostești, dovadă a imaturității sau a sensibilității tale excesive. La propriu, nu te mai poți sprijini pe nimic concret. Singurul punct stabil din această ecuație este chiar el, narcisistul.

Narcisistul poate fi o victimă continuă, dacă ție ți se întâmplă ceva îngrozitor, de exemplu ai fost dat afară, problema lui este de 100 de ori mai mare, el nu a fost promovat așa cum ar fi meritat si asta este discuția pe care trebuie să te concentrezi. Tu mori de foame sau nu mai ai un acoperiș desupra capului, dar el este cel rănit/ă sau neapreciat/ă, durerea lui este nesfârsită, are nevoie de tine, se așteaptă să îl înțelegi. Și cum să nu înțelegi, el o persoană așa de bună, specială, nevoită să treacă prin toate aceste umilințe. Te străduiești să îi fii alături, dar te simți împuținat după fiecare interacțiune. Se înfurie când nu îi mai dai cât să îi ajungă. Încerci să te aperi, și atunci te pedepsește. Dispare, ca tu din teama de a nu pierde relația să renunți și mai mult la ceea ce ești. Să îl implori să îți fie alături. Și uneori o faci.

Dacă faci greșeala să te arăți vulnerabil, să nu ai dubiu că nu va folosi acest lucru împotriva ta – nu poate discuta cu tine pentru că ești nerezonabil, ai nevoi de neînțeles pentru el/ea. Ca atunci de exemplu când ai așteptat să te sune de ziua ta, de care el uitase, și tu încerci să îi spui că ești dezamăgit, dar serios acum, îți permiti să fii rănit din atâta lucru? La cât de multe ti-a dat, te legi de așa un amănunt, în loc pur și simplu să îl venerezi în continuare?! Te simți vinovat, aproape că ti-ai cere iertare, dacă nu ai simți că totuși ceva nu este în regulă.

Narcistului îi este pur și simplu greu să accepte că sunt zone în care ești bun, unde te simți confortabil. Poți să fii bun, dar numai acolo unde el consideră că este cazul. Ești bine văzut la servici, oricum este nerelevant, este un job de fraieri. Ai reușit să pui pe picioare un proiect important pentru tine, te bucuri de rezutate – desigur altcineva, poate chiar el a făcut asta înaintea ta, n-are rost să te împăunezi. Hai mai bine să ne întoarcem la ce este mai important în relația voastră, știi deja, desigur, persoana lui.

Și, după toate cele de mai sus, ca prin minune, se întâmplă să facă un gest măreț, răsunător, poate pentru că vede cum îți pălește în minte si suflet imaginea lui sau poate că chiar îi este teamă că pleci. Și te copleșteste din nou cu grija și afecțiunea lui, sunteți ca la început. Și te minți că totul este bine. Dacă te-ai străduit, vezi, acum si primești. Are dreptate, tu ești cel defect care nu apreciază. Pare atent si spășit, dar cum știm, lupul își schimbă părul, dar năravul ba. În scurt timp vă întoarceți din nou în același dans al manipulării, al distorsionării.

De ce să stai într-o astfel de relație? Poate pentru că nu ai primit nicicând cu adevărat afecțiune, iar momentele de așa zisă grijă, complimentele și reasigurarea pe care le primești de la un narcisist îți crează iluzia că dacă ai putea să îi fii alături așa cum îți cere vei primi constant ceea ce atât de mult îți dorești. Ai putea sta poate și ca să îți demonstrezi că nu esti atât de defect, că dacă te străduiești suficient poți să fii acceptat – ești bun, ești performant, ești valoros, și cu cât este mai greu, cu atât să fie, pentru tine rezultatele si recunoasterea mai importante Ai putea să stai tocmai pentru că narcisistul îți dă consistență. Nu știi cine ești și ce vrei, iar modul sigur în care el își exprimă nevoile, viziunea clară pe care și-o conturează devin și ale tale. Îți dă un scop și un sens. Responsabilitatea unei relații este însă împărțită la doi. Ai nevoie să înveți cum să ai grijă de tine, care îți sunt vulnerabilitățile pe care narcisistul cu atât de mult talent le speculează. Poate deprivarea emoțională, poate rușinea de a fi defect, poate propria ta submisivitate, incapacitatea de a te exprima, de a-ți alege un drum sau o direcție. Să poți face față relației cu un narcisist, să pui limite, să îți bandajezi rănile, presupune să te aduci în contact cu propria ta realitate – ce vreau, ce îmi doresc, care sunt valorile mele, ce este important pentru mine, ce am eu să îmi asum din această relație. Un drum lung și greu, de construcție, dar pe care merită să îl strabați, pentru tine, și de ce nu, pentru partenerul, prietena sau prietenul tău narcisist. Dacă tu te construiesti sănătos, are o sansă și el/ea să se întoarcă în realitate.

1 mai 2017
„Distanța dintre noi”

Imi place să ascult povești, mă fascinează felul in care ceea ce a fost modelează ceea ce este și ceea ce va fi. Povestile spuse de Jhumpa Lahiri în “Distanța dintre noi” se împletesc încet, ca o pânză fină de păianjen. Lahiri scrie despre pierdere și abandon, despre dorința de regăsire. O poveste despre India și transformările ei și despre siguranța Occidentului.

Doi frați își împart trecutul și viitorul și răspund, fiecare în felul lui, contextului istoric in care trăiesc. O mamă își abandonează fiica, care la rindul ei își va abandona propriul copil. Lahiri scrie despre pierdere, despre greutatea de a-ți depăsi propriul trecut, despre nevoia de a învăța să iesi din tine, să riști apropiindu-te de celălalt, să fii ranit, să ai curajul să încerci din nou.

Scrisă aproape melodic, am rămas la sfârsit cu un gust dulce – amar, cum viața însăși îl are.

O carte pe care o voi purta cu drag în suflet.

18 aprilie 2016
„Cum să iubești”

Ce este cu adevărat iubirea? Ce simt când sunt îndragostit? Iubirea doare? Este iubirea o cale de a mă vindeca? Întrebări peste întrebări pe care ni le punem când ceea ce simțim pentru cei apropiați nouă – partener, copii, părinți sau prieteni devine dureros, copleșitor, sufocant. Am găsit zilele trecute la librărie, spre marea mea bucurie, o cărticică minunată de Thich Nhat Hanh – “Cum să iubești”, care adună în ea esența bucuriei de a iubi și a fi iubit.

Mă bucur să citesc, să găsesc răspunsuri în studii și cărți profunde de științe, riguroase și explicative. Mi se pare însă neprețuit adevărul luminos, spus în cuvinte puține, care crește în tine, te învăluie și te protejează. Citești puțin, te oprești și te întorci înspre tine. Stai un pic și te duci iarăsi la carte – “ Dacă o relație nu poate oferi bucurie, atunci nu este vorba despre iubire adevărată. (…) Când iubești pe cineva, trebuie să ai capacitatea de a aduce ușurare persoanei respective și de a o ajuta să sufere mai puțin. Aceasta e o artă.”

Sau

“A iubi nu înseamnă a poseda cealaltă persoană sau a-i consuma toata atenția și iubirea. A iubi înseamnă a oferi celeilalte persoane bucurie și un balsam pentru suferința ei. Capacitatea aceasta este una pe care treuie să învățăm să o cultivăm.”

Și încă..

“Iubirea adevărată este generată din interior. Pentru ca iubirea adevărată să existe, trebuie să te simți complet în tine însuți, să nu ai nevoie de ceva din afară. Iubirea adevărată e ca un soare, își trimite razele și oferă lumina aceea tuturor.”

Vă invit să vă luați timp să citiți, să iubiți și să fiți iubiți.

14 aprilie 2016
„De ce el? De ce ea?”

Este în natura omenească să căutăm tipare, să înțelegem cum anume funcționeză mintea noastră, ce ne determină comportamentele, alegerile, să putem anticipa dacă și cum vom acționa. Helen Fisher, antropolog și-a propus să găsească o explicație pentru modul în care ne alegem parteneri, ce anume ne determină să ne îndreptăm spre un anumit tip de parteneri. Cartea “De ce el? De ce ea?” își propune să ofere răspunsuri în acest sens.

Personalitatea, așa cum o definesc psihologii, este alcătuită din două tipuri distincte de trăsături principale – sunt trăsăturile care țin de caracter, care sunt influențate de contextul în care ne naștem și creștem, repsectiv de relațiile cu părinții, de valorile și pasiunile acestora, și nu în ultimul rând de influența culturală a grupului, și sunt trăsăturile care țin de temperament, respectiv acele înclinații bilogice înnascute, care pe parcursul vieții se transformă într-un tipar al modului în care gândim, simțim și ne comportăm. Helen Fisher, în urma a numeroase cercetări, descrie temperamentul ca fiind încadrabil în patru categorii, iar aceste categorii sunt determinate, în principal de modul în care se secretă și ne influențează patru hormoni – dopamina, serotonina, testosteronul și estrogenul.

Cele patru tipuri de personalitate, ca urmare a influenței celor patru hormoni sunt: exploratorii – cei care au anumite gene din sistemul dopaminei, cei care au moștenit anumite gene în sistemul serotoninei sunt constructorii, conducătorii au legătura cu secreția de testosteron, iar negociatorii cu cea de estrogen.

Exploratorii sunt caracterizati de energie, creativitate, optimism, entuziasm, constructorii sunt descriși ca perseverenți, loiali, respectă regulile și adevărul, conducătorii sunt atenți, analitici, exacți, reținuți, îndemânatici cu aparatele, pricepuți la sisteme matematice și care se bazează pe reguli.

Negociatorii, cei care așa cum Fisher spune “prezintă o activitate intensă a estrogenului”, au o vedere de absamblu, adică “fac legături între lucruri total diferite pentru a gândi în context și holistic”, sunt creativi, intuitivi, grijulii și altruiști.

Este extrem de schematic ce vă povestesc eu acum, Fisher detaliază pe larg fiecare dintre aceste tipare.

S-a întrebat desigur, care este tendința în construirea relațiilor pornind de la aceste caracteristici. Concluzia studiului, pe un eșantion generos de peste 28.000 de persoane arată că în general “Exploratorii erau atrași de alți Exploratori, oameni cu numeroase trăsături similare de temperament. Și Constructorii se învârteau în jurul altor constructori. Conducătorii însă erau atrași de Negociatori, iar Negociatorii de Conducători. Aceste două tipuri de temperament sunt atrase de persoane cu un temperament complementar.”

Fisher arată că suntem o sumă a măcar două din cele patru tipare mai sus povestite, unul dintre ele manifestându-se mai pregnant, respectiv despre mine am aflat ca în principal sunt Negociator, și secundar Explorator.

Scrisă alert și accesibil, cartea ne oferă posibilitatea de a ne înțelege mai bine pe noi și pe partenerii nostri, de a accepta cu mai mare ușurință sincopele din relații, cea de cuplu, cu părinții sau copiii nostri, cu prietenii sau colegii de muncă, care, unele se datorează cu siguranța temperamentelor diferite.

Vă urez așadar lectură plăcută!

„De ce el? De ce ea? Cum să găsești dragostea adevărata înțelegându-ți tipul de personlitate”- Helen Fisher, trad. Alina-Nicoleta Ion, Ed. Humanitas, 2013

29 ianuarie 2016
Dacă bărbații ar vorbi…

La început de an îți propui fel de fel de lucruri pentru anul ce tocmai a început, și cum pasiunea și una din bucuriile mele cele mai mari sunt cărțile, anul acesta mi-am propus să scriu pe blog despre
câte o carte, în fiecare săptămâna. Așa încât, am purces și am ales să încep cu o carte
despre bărbați – Alon Gratch – Dacă bărbații ar vorbi.

Gratch, psiholog clinician, psihanalist, descompune și explică, prin povești din viața personală și din practica de la cabinet, modul în care bărbații văd lumea, simt și acționează. Viața bărbaților este analizată, ca urmare a teoriilor și diverselor studii pe care le citeaza, prin prisma a șapte caracteristici specifice acestora – rușine, absența emoțională, nesiguranța masculină, narcisismul, agresivitatea, autodistrugerea și inițiativa sexuală. În ceea ce mă privește, am gasit cartea fascinantă, complexă, plină de povești si mai ales m-am bucurat să înțeleg lucrurile și din alt punct de vedere.

O scurtă prezentare despre fiecare dintre atributele pe care Gratch le atașează caracterului masculin:

El arată că rusinea bărbaților are legatura cu sentimentul de vulnerabilitate, cu faptul că este inacceptabil să se simtă slabi și ineficienți. “Ei încearcă să evite această vulnerabilitate, proiectând-o asupra unei alte persoane.(…) Deși este un sentiment dureros, rușinea este și un scut, o metodă de apărare împotriva sentimentelor de vulnerabilitate. Astfel, ea servește drept semnal și aducere aminte pentru faptul că nu trebuie să o simțim (vulnerabilitatea). Cu toate că este deseori mascată sub aparențe inofensive, rușinea este în realitate prima linie de apărare a bărbaților.”

Absența emoțională – adesea frustrantă pentru consoartele lor, este văzută de Gratch evoluționist, urmare a modului în care mintea bărbaților a trebuit să se adapteze la stimuli și contexte specifice vieții lor. – “Este foarte probabil ca absența emoțională a bărbaților să fie parte integrantă din hardware-ul lor emoțional, din predispoziția lor genetică, evolutivă. În plus după cum explică filozoful Myriam Miedzin, băieții erau tradițional educați să devină soldați, adică să omoare și să nu empatizeze. Și totuși, dintr-o perspectiva psihologică interioară, refuzul bărbaților de a simți are mai mult de a face cu cu capacitatea de a iubi decât cu cea de a ucide. După cum spunea printre alții psihanlista Karen Horney, lucrul de care le e bărbaților cel mai teamă este să nu se piardă într-o relație cu o femeie. Prin urmare, cu cât partenera are mai multă nevoie de ei, cu atât au și ei nevoie mai multă de spațiu fără ea.”

Nesiguranța masculină – ipotezele pe care Gratch le aduce în discutie în această zona sunt legate de frica de a nu performa, de teama de a nu fi slab, de a nu fi asimilat cu atribute feminine. El arată că – “Primul lucru pe care trebuie să îl faci atunci când ești bărbat, este să nu fii femeie. (…) Se pare că bărbații simt că femeile și feminitatea au o influență periculoasă.” “Când un bărbat vede o femeie plângând este ca și cum s-ar uita la o oglindă a trecutului personal, la o imagine a propriei vulnerabilități. Se sperie când se recunoaște, și îmbracă platoșa protectoare a autocontrolului.” “Dorința de a fi cu o femeie și teama de a se pierde intr-o femeie, teama de pierdere a identității masculine se află în centrul conflictului nesigurantei masculine.”

“Performanța și anxietatea legate de aceasta sunt proprii nesiguranței masculine, motiv pentru care impotența este o problemă atât de frecventă.”

Narcisismul – dorința de a fi văzut și recunoscut ca fiind important, Gratch spune că reprezintă “un rezultat direct al conflictului nesiguranței masculine. Simplul fapt ca esti bărbat nu iti oferă destulă protecție în fața propriilor dorințe feminine, deci trebuie să îți dovedești tot timpul că ești bărbat. Dar nici asta nu este deajuns: trebuie să o arăți lumii întregi. Narcisimul masculin este legat mai mult de obsesia noastră pentru putere, forță, realizare.”

Agresivitatea – “Exista numeroase dovezi stiintifice care arata ca barbatii ca grup sunt biologic mai predispusi la agresivitate decât femeile. “Agresivitatea este si ea un rezultat natural al conflictului nesiguranței masculine, este si o defensivă psihologica menită să îi apere pe bărbați de neputința lor feminină.”

Agresivitatea bărbaților are nevoie de limite – Gratch arată că “Când o femeie răspunde cu lacrimi sau echivalentul acestora la criticile ostile ale soțului sau prietenului cu privire la, sa zicem, modul în care arată, atunci ea nu face decât să atraga abuzuri si mai mari. (…) E mai ușor daca răspundeți la agresivitate cu agresivul “valea de aici” – când înfrunți pe cineva sunt mai multe șanse să îl iubești după aceea. La urma urmei, iubirea vine dintr-un loc al eliberării și al egalității, si nu dintr-unul al victimizării. (…) Cu alte cuvine, partenerii trebuie să învețe cum să se lupte fără a-și distruge încrederea unul în celălat și în iubire.”

Autodistrugerea – legată de înclinația bărbaților pentru băutură, droguri, șofatul neatent , Gratch prezintă mai multe ipoteze – este conflictul nesiguranței masculine, nevoia de a arăta ca sunt suficienți de bărbați, este apoi agresivitatea care nu iși găsește altă cale de exprimare sau este rezultatul mediului care pune presiune mare pe baiat să se dezvolte conform acestuia. El arată că – “Bărbatul autodistructiv insistă în încercarea de a controla ce nu poate controla – de pildă sentimentele de furie sau impulsurile agresive – și nu se străduiește deloc să controleze ceea ce poate controla – adică propriul comportament”.

În cele din urmă, dar nu și ultimul – inițiativa sexuală, al saptelea atribut masculin – reprezintă “Arena în care bărbații își etalează în mod natural conflictele emoționale care, până la urmă nu are nici o legătura cu sexul. (…) Partea bună este că limbajul sexual nu este o limbă total străină, ci este mai degrabă un dialect care poate și trebuie să fie descifrat atât de femei cât și de bărbați.”

O lume fascinantă cea a bărbaților, pe alocuri diferită de viața interioară atât de tumultoasă a femeilor. Cu speranța că v-am făcut măcar curioși, vă urez lectură plăcută :)!

“Dacă bărbații ar vorbi…7 chei pentru înțelegerea psihologiei masculine”, Alon Gratch, trad. Nicoleta Dascălu, Editura 3, 2007.

6 ianuarie 2016
„Nu sunt în stare” – Despre durerea de a te simți lipsit de valoare

…“Nu ești în stare! Nu ești în stare!Nu ești în stare!”

Ședința se terminase. Nu, nu a fost un fiasco. Avea de refăcut numai o parte din raport, apoi de reformulat concluziile. Oamenii erau mulțumiți de rezultate. Una peste alta, a fost un an bun. Mai făcuse asta de nenumărate ori. Și totuși…

”Trebuia să fie perfect. De fapt nu ești capabil. Nu ești în stare! Pur și simplu nu ești în stare!”

A stins lumina în birou, și-a pus căștile și a pornit muzica. Avea nevoie să își oprească mintea. Gândurile aproape că îl sufocau. Mâine era o noua zi și trebuia să se apuce serios de treabă.…Își dorea numai să fie în stare, dacă ar putea să fie în stare!

…

Greșim sau performăm, facem lucruri bune, sau se întâmplă să o mai dăm în bară, este firesc. Progresul, creșterea noastră pot avea loc acceptându-ne greșeala, să cad și să mă ridic, tolerându-ne îndoielile, “sunt ok?, este suficient? oare o să reușesc?” Pentru a putea însă să acceptăm ca a greși face parte dintr-un proces normal de creștere este necesar să fii fost accepatați, necondiționat, cu bune și cu mai puțin bune, în momentele de strălucire, dar și în cele de căutare, de către cei ce ne-au avut în grijă – părinți, bunici, învățători sau profesori. Mulți dintre noi experimentează, ca vulnerabilitate centrală a existenței lor, durerea de a se simți defecți, insuficienți, pentru ei înșiși și pentru ceilalți. Emoția ce se insinuează si nu îi mai părăsește este rușinea – oamenii vor râde de mine; dacă ar afla cum sunt de fapt nu ar mai sta lângă mine, din cauză că sunt incapabil, că nu am dat suficient, am fost părăsit de iubită sau am pierdut promovarea. Pentru că vocea mea critică îmi spune constant că sunt lipsit de valoare, mă subestimez, fie explicit, față de ceilalți sau tăcut, în mintea mea, ascuns adânc înăuntru. Le permit celorlalți să mă pună în poziții de inferioritate; pentru că merit critica, nu mă revolt atunci când sunt denigrat sau când sunt prost tratat, adesea nu simți furie pentru abuzurile din diversele relatii, ci tristețe și rușine.

Cum se formează și cum se manifestă acest tipar?

Când suntem criticați, loviți, pedepsiți, pentru cum arătam, pentru ceea ce spunem, pentru ceea ce facem, învățăm că suntem defecți. Dacă ni se spune că lucrurile în familie merg prost din cauza noastră, învățăm că suntem defecți – “mai bine nu vă aveam, viața mea ar fi fost mai bună fără voi”. Atunci când părinții favorizează un frate/soră față de altul sau când pur și simplu îți arată că nu ești iubit, mintea ta de copil înțelege că lucrurile se întâmplă astfel pentru că nu ești suficient de bun, pentru că ești defect, pentru că, dacă ai fi fost valoros, situația ar fi fost cu totul alta. Tu ești de vină, criticile părinților erau indreptățite. Iar atunci când tu ești de vină, cu adevărat nu meriți să fii iubit, nu meriți să primești înțelegere. Este dureros să te simți inadecvat, lipsit de valoare, în pericol constant de a-ți fi expuse slăbiciunile.

De aceea, cei care au acestă vulnerabilitate sunt adesea atrași de parteneri la fel de critici și de punitivi cum au fost părinții lor.

Pentru că adaptarea în mediul toxic de proveninență era o condiție pentru supraviețuire, cei care au ca vulnerabilitate schema de “Defecțiune/Rușine – Sunt lipsit de valoare” pot acționa la poluri diametral opuse – sunt fie cei care și-au internalizat critica, și răspund ca atare “nu sunt bun, merit să fiu tratat ca atare” sau la polul opus, sunt cei care ar face orice pentru a arăta o imagine perfectă – se înfurie când simt că le sunt expuse defectele, atacă, au o toleranță scăzută la greșeli, sunt reci și detașați.

Această schemă cognitivă, de a fi defect, de a simți că ceva în tine nu este ok, o trăiesc în mod paradoxal mulți oameni de succes. Adânc ascunsă în suflet se află teama că vor fi expuși public, că nu sunt atât de buni pe cât lasă să se vadă, că nu va mai trece mult și ceilalți îi vor vedea, precum copilul pe împăratul lipsit de haine și vor fi arătați cu degetul – “hahaha, de fapt împăratul este dezbrăcat.”

Cum putem ieși din această capcană?

In primul rând este important să fim conștienți de vocea critica din mintea noastră care ne pune jos cu fiecare ocazie. Cei mai mulți dintre noi asociază critica cu progresul – daca nu mă critic, cum pot să progresez? Răspunsul sănătos pe care mintea noastră îl poate da este cel de autocompasiune, de înțelegere, nu de justificare narcisistă a acțiunilor mele sau de critică.

O altă cale de însănătoșire este să aleg să mă înconjor de persoane pozitive, să închei relațiile toxice cu cei care mă judecă și care sunt în permanență nemultumiți de ceea ce eu sunt sau de ceea ce le ofer.

Deasemenea, este important să fiu obiectiv cu defectele sau limitele pe care le am, să fiu conștient de ele și de măsura în care le pot corecta, să înțeleg cum îi afectează pe ceilalți ceea ce eu fac – pot să întărzii frecvent, sau să flirtrez mai mult decât e cazul la petreceri, să uit să întorc apelurile ratate primite de la soț sau de la soție, să evit ședințele cu părinții de la școala copiilor și multe altele.

Cei care au fost criticați, cresc ei înșiși ca adulți critici – fiți conștient de acest comportament și opriți-l.

Și, ca în cazul celorlaltor tipare cognitive și compoartamentale pe care le retrăim de-a lungul vieții, și pentru schema despre rușine și lipsa de valoare, este important să ne împrietenim cu noi înșine, cu onestitate și bucurie, să fim conștienți de ceea ce suntem, să nu ne ascundem de eșecurile și greșelile noastre, să ne onorăm victoriile, mici și mari, să rămânem prezenți, zi de zi, în pielea noastră.

14 decembrie 2015