Corina Dobre

Etichetă: relatie

  • Despre frica de iubire – sau cum capcana abuzului ne otrăvește relațiile

    …Începea să se întunece. A scurs ultima gură de vin în pahar. Trebuia să apară. Ar fi vrut să plece, să  fugă amândoi, să se elibereze de furia și neincrederea ei, de demonii care ieșeau din adâncuri când le era mai bine.Cândva era convins că iubirea lui o să o vindece. Nu avea altceva de făcut decât să aibe grijă de ea, să o mângâie, să fie lângă ea, să încerce să o înțeleagă. Nu ar fi trebuit să fie greu. Dacă i se dădea cu totul, hăurile întunecoase din ea însăși se vor acoperi. Monștrii din mintea ei vor fi îmblânziți. Dar monștrii si hăurile i-au înghițit pe amândoi. Neîncrederea ei a subțiat iubirea lui, clipă de clipă. “De ce ai plecat, unde te-ai dus, cu cine ai fost”. Furia pe ceilalți, pentru ce le dădea si pentru ce nu primea otrăvea orice ar fi vrut să facă împreună. Nimeni nu făcea indeajuns, ea însăsi nu era indeajuns. Și acum avea si motivul concret de care să se agate.

    Vera si Mircea, prietenii lor cei mai vechi, foști colegi de liceu, se hotărâseră să divorteze. Aproape ca se bucura pentru ei. Il sunase plângând, pe la prânz, că Mircea avea o relație cu secretara. Și pe nesimțite, povestea prietenilor, s-a transferat în relația lor. Îl ura și pe el si pe Mircea. Ca si cum infidelitatea lui Mircea era infidelitatea lui. El cum să se lupte cu asta? Obosise. Ar fi vrut doar să o țină în brațe și să o mângăie, atât. Dar ei îi era frică de liniște, și de iubire…

    Abuzul distruge, de multe ori iremediabil, siguranța și bucuria de a te încrede în celălalt. Când cei care aveau datoria să îți ofere un mediu sigur și stabil în care să crești, să te cunoști si să cunoști lumea, nu își aumă acest rol, neîncrederea în ceilalți va deveni parte din tine. Abuzul are atât de multe forme. Sunt formele lui extreme, de abuz sexual sau violență fizică – copilul este bătut de unul dintre părinți, sau este pur si simplu martor la bătăile si certurile părinților.  Sunt însă și forme mai subtile: unele justificate pentru binele copilului: nu ai voie să…primesti prieteni acasa, să iei note mici, să te îmbraci cum vrei, să fii cine esti. Alte forme apar din incapacitatea părintelui de a fi empatic cu copilul lui – critica și ironiile cu privire la ceea ce este copilul, cum arată, cum simte, cum se exprimă sunt forme de abuz. Iar o altă categorie de experiențe abuzive sunt momentele în care copilul ia rolul părintelui si are grijă de binele acestuia – “Stai liniștită mamă o să mă descurc.”, “Te înțeleg că ești furioas, meritam să mă cerți, aș fi putut să ma concentrez mai mult.”  sau “Mama nu mă bate, mai mă plesnește din când în când, dar e și normal, că am lăsat dezordine la mine în cameră. E și ea obosită săraca când vine de la servici”

    Abuzul trăit astfel este o experiență constantă, otrăvitoare. Frica devine pentru copil a doua natură. Nicicând nu este în siguranță. Crește vigilent și atent la tot ceea ce se întâmplă în jur. Învață să interpreteaze prin lentilele experienței abuzului toate relațiile – oamenii nu sunt de încredere, vor să mă folosească, trebuie să fiu atent cât și cui dau. Nu se  poate relaxa nici măcar atunci când primește grijă, atenție și iubire. Pentru că cel ce le oferă poate oricând să dispară, sau poate să aibe un motiv ascuns pentru căre se poartă frumos, sau pur și simplu nimic nu îi este suficient. Poate intra în relații în care se repetă tiparul abuzului sau devine el însuși abuzator.

    Unul din mecanismele perfide de adaptare la contextul abuzului este mecanismul de seducție. O parte din tine îi urăște pe cei ce îți fac rău, dar ai nevoie de grija lor pentru a supraviețui, și încerci că îi îmbunezi, și astfel o altă parte din tine învață să îi iubească, să le facă pe plac, să îi convingă să îți fie alături. Devii astfel inconsistent. Abuzul te învață să nu ai încredere în ceilalți, dar într-un fel nici în tine. Ești constant pe nisip miscător. Lumea ta devine haotică și amenințătoare, iar oricine este într-o relație cu tine va fi pus permanent la încercare – “îți este sau nu alături?”, “este sau nu de încredere?”

    Viața însă le poate zâmbi si celor atât de încercați. Iubirea și relațiile sănătoase pot vindeca capcana abuzului, dar primul pas este să te iubești tu pe tine. Nu ești de vină pentru ceea ce ți s-a întâmplat, iar compasiunea, auto-compasiunea, desi cuvinte de nerostit pentru cei abuzati sunt pansamente li549603ad4ac2534babb4986f40da87f7-2niștitoare pentru sufletul lor greu încercat. Când rănile sunt foarte adânci, când neîncrederea este copleșitoare, când relațiile sunt extrem de amenințătoare un pas înțelept ar fi să cauți ajutorul unui terapeut. Într-un mediu sigur și într-o relație în care exiști doar tu pentru a te vindeca poți elibera toți demonii, îi poți privi, poți lăsa furia pentru cei care te-au rănit să iasă la suprafața.

    Alege să intri în relații cu oameni onești și loiali, încearcă să fii realist când evaluezi pericolele prezente, s-ar putea ca ceilalți să nu aibe nimic cu tine, ci doar să își doreasca să trăiasca ei înșiși. Când rănile se deschid, în contexte ce nu par să aibe legătura cu clipa prezentă, încearcă să îți accepți cu înțelegere neliniștea, tristețea și nesiguranța. Tu înaintea celorlalți.

    Și poate cel mai important pentru cel abuzat rămâi în prezent, cu toate simțurile tale – dă-ți voie să simți mângâierea iubitului tău, dă-ți voie să auzi marea, dă-ți voie să miroși vara. Meriți asta, să te lasi conținut de clipa de acum, de liniștea și de bucuria ei!

  • Îmi pare rău când te rănesc!

    loveAm discutat aici și aici despre cât de important este să fii ascultat și auzit, despre cât este de vindecător ca emoțiile să îți fie validate. Este, însă, în acelși timp legitim ca cei de lângă noi să își dorescă același lucru – să fie auziți și înțeleși. Într-o relație care te îmbogățește și te împlinește – dai și primești, auzi și ești ascultat, vezi și ești văzut, cu aceiași măsură. Relatia însă este mai clară și mai bogată, când mai mult de a-l primi pe celălalt și a te da lui, ești în contact cu tine, cu ceea ce simți și ceea ce faci, și înțelegi cum toate acestea pot să îl atingă pe cel ce îl iubești. Suntem modelați în fiecare clipă, în bine sau nu, de cei din lângă noi, iar conștiința acestei influențe nu face decât să țină relația vie, ancorată în timpul prezent.

    Aș vrea să mă refer aici mai degrabă la momentele critice ale relației, când durerea, furia, disperarea, panica de a nu fi abandonați, neglijați sau nedreptățiți pot fi atât de intense încât trăim și acționăm numai în virtutea propriilor emoții. Tiparul cel mai frecvent în astfel de momente este construit astfel – unul dintre cei doi parteneri este furios și acuză, celălalt, se apără retrăgându-se și închide orice comunicare. Lipsa de răspuns, deconectarea, nu va face decât să crească nesiguranța primului, și astfel va intensifica reacția acestuia: “Niciodată nu mă auzi!”, “Nu faci niciodată ce îți cer!”, “Nu sunt important/ă pentru tine!” iar răspunsul, fără greș, este “Orice aș face nu este indeajuns!”, “Nu înteleg ce vrei de la mine!” sau pur și simplu pleacă, se așterne liniștea. Nici unul nu îl vede pe celălalt ca pe persoana pe care o iubește și alături de care vrea să își petreaca viața, este dușmanul care trebuie răpus. Sub toată furia primului, ca și sub evitarea celui de-al doilea, se ascunde însă durerea – de a nu fi înțeles și văzut, de a fi abandonat. Am învățat în diverse contexte de viață cum să ne apărăm când ne simțim singuri și amenințați – unii dintre noi cer cu insistență, actionează, alții se retrag, evită să simtă amenintarea, așteptând momente mai bune. Fiecare dintre aceste două moduri de adaptare la situații amenințătoare nu face însă decât să înrăutățească situația – cel ce cere agresiv nu va face decât să îl facă să se ascundă și mai tare pe cel ce evită să se expună.

    Și întrebarea acum este, ce putem face?

    În timpul conflictului – în primul rând, opriți cearta, încercați să vedeți că amândoi sunteți prinși în capcană. Astfel vă puteți detașa de emoțiile proprii, ca într-un film, puteți să lărgiți cadrul. Derulați apoi și concentrați-vă pe propriile mișcări, pe propriile emoții și pe propriile comportamente. “Mă sperie când mă simt tristă și singură, mi se pare că nu mă pot baza pe tine și asta nu face decât să îmi crească sentimentul că sunt abandonată. Intru în panică și atunci încerc din toate puterile să trag de tine, să te fac să mă vezi. Încep să îți cer lucruri și mi se pare că nu primesc. Și atunci devii dușmanul.” Iar partenerul/a care fuge, care se retrage poate să răspundă: “Intru în panică când te văd tristă, nu știu ce să fac. E mai simplu să fug și să așept să îți treacă. Mă simt de multe ori judecat, ca și cum nu ar fi suficient ceea ce fac. Și asta mă înfurie. Și atunci devii dușmanul.”

    Următorul pas este să învățați să fiți atent la modul în care propriile emoții îl/o afectează pe partener/ă. Sue Johnson, în cartea sa “Hold Me Tight” arată că “Este important să recunoaștem cum modalitățile noastre frecvente de a face față emoțiilor, îl dezechlibrează pe partener și îi activează frica mai veche de abandon. Dacă suntem conectați, emoțiile mele, evident, le vor influența pe ale tale. Dar să vezi impactul pe care il avem asupra celor iubiți poate fi extrem de dificil, mai ales când suntem prinși în propriile noastre emoții, și în special atunci când frica ne îngustează lentilele.”

    Când cerem, mânați numai de disconfortul nostru sau când fugim pentru a ne proteja, rănim. Fără să vrem.     Este greu să vezi că îl rănești pe cel pe care îl iubești, dar fără să fii prezent în momentul în care acest lucru se întâmplă, fără să fii conectat la suferința pe care, din suferința ta o pricinuiești, legătura dintre voi nu va fi completă.

    Referințe:

    Johnson, S., (2011)- “Hold Me Tight – Your Guide to the Most Succesful Approach to Building Loving Relationships”, Hachette

  • Cum facem față când emoțiile ne sunt ignorate

    …Ștergătoarele ticăiau ritmic pe parbriz. Dus-intors, dus-întors. Radioul mergea, știri diverse, cât să îl țină alert. Fusese o săptămână grea, abia aștepta să se întoarcă.  Avea atâtea de sărbătorit! Pe scaun, lângă el, florile pentru Daria. Un semafor, încă unul, a cotit pe străduța și a ajuns. A parcat în fața blocului, mulțumit. Și-a luat geanta din portbagaj, sticla de vin si florile. A intrat cu cheile lui, să nu o deranjeze. Daria, agitată vorbea la telefon, i-a făcut semn că mai durează 5 minute, și  s-a închis în sufragerie. Se certa cu maică-sa, din nou. Și-a lăsat geanta la ușă si a rămas stingher, în hol cu florile în mână și cu sticla de vin. Nerăbdarea și bucuria au început să i se risipească. Îi auzea vag vocea, care devenise stridentă și încărcată. Oare ce era atât de important? A intrat în bucătărie, și-a tras un scaun și s-a așezat. 5 minute s-au transformat în 10, 10 în 15. A deschis sticla de vin și și-a pus un pahar. Daria a apărut în sfârșit:

    – Iarta-mă, știi cum e mama. Ce dor mi-a fost de tine! Arăți obosit. Este totul ok? Cum vrei să sărbătorim?

    – Da, merge. Sunt cam obosit. Sărbătorim noi altă dată. Mă duc acum să îmi verific mailurile.

    Și-a luat sticla de vin și s-a închis în birou.

    …

    Ne simțim întregiți când emoțiile pe care le trăim, pozitive sau negative, sunt văzute și înțelese, validate, de cei apropiați. Nu este însă în controlul nostru comportamentul celorlalți, iar aceștia, oricât de mult ne-ar iubi, se întâmplă să nu ne fie alături, să fie deconectați de ceea ce trăim și astfel, întregirea ca urmare a validarii emoționale primite din partea lor, să nu se petreacă. Starea de bine a fiecăruia depinde astfel și de modul în care face față, se adaptează situațiilor de invalidare emoțională.

    De multe ori, ceea ce faci ulterior durerii trăite după ce te-ai simțit deconectat de persoana de la care așteptai un răspuns emoțional, poate să adâncească disconfortul, să îți amplifice starea proastă. În astfel de momente, retragerea, evitarea oricăror discuții, sau dimpotrivă comportamentul critic și agresiv, pedepsirea celuilalt vor duce la îndepărtarea persoanei de la care așteptăm înțelegerea, primirea emoțiilor noastre.

    Care pot fi răspounsurile nerecomandate ca urmare a invalidării emoționale?

    •  Cel rănit se poate retrage și astfel nu mai vrea să aibă cu nimic de a face cu persoana pe care o percepe ca indiferentă la emoțiile lui, se protejează în acest fel de o altă posibilă dezamagire.
    • Persoana invalidată poate să pedepsească, își dorește ca celălalt să simtă cum este să fii rănit, să îl doară și acționează, conștient sau nu în acest sens.
    • Deasemenea persoana invalidată emoțională poate deveni critic/ă sau agresiv/ă. “Dacă ți-ar pasa cât de putin de mine…” sau “Nu te mai suport când ești atăt de indiferent/ă.”
    • Iar în cazurile extreme ca urmare a lipsei valdării emoționale el/ea poate amenința cu auto-mutilarea.

    Și totusi, cum putem răspunde altfel durerii lipsei de conectare și înțelegere din partea celor apropiați?

    Alternative sănătoase care au ca răspuns ulterior îmbunătățirea stării persoanei invalidate emoțional includ, printre altele – exprimarea asertivă, așezarea lucrurilor în perspectivă, activități de auto-liniștire. Ne ajută să rămânem în contact cu emoțiile și nevoile noastre, să le exprimăm onest – “M-aș fi bucurat să închizi telefonul. M-am simțit neimportant. Îmi era dor de tine, aveam nevoie să te îmbrățișez.”

    Când ne simțim vulnerabili într-un anumit context, poate fi util să ne propunem să vedem situația și din perspectiva celuilalt, fără însă să ignorăm emoția proprie – “Nu îmi aude ingrijoarea, încearcă din nou să îmi ofere soluții practice. Asta mă înfurie. Dar poate face asta pentru că mă iubește si se simte copleșit câteodată de fricile mele.”

    e1bd14ea6f1665b1f32921b074722da2Ca în multe situații de viață, și în contextele în care emoțiile noastre, de bucurie sau tristețe, de furie sau disperare, dintr-un motiv sau altul sunt ignorate sau negate de cei din jur, este important să nu uităm să ne întoarcem înspre noi, să căutăm rezolvarea care ne păstrează în contact cu noi înșine și cu cei apropiați. Să fim conștienți că puterea de a ne simți bine este în interiorul nostru, trebuie doar să îi dăm voie să iasă la lumină.

    Referințe:

    Leahy, R. L., Tiech, D., Napolitano, L. A., 2011 – Emotion regulation in psychotherapy: a practitioner’s guide, Guilford Press

  • Ușa spre noi înșine

    eb0383067f38d2b5179758ccdda4c692Experiențele lăsate în urmă, trecutul imediat sau mai îndepăratat ne învață să descifrăm și să răspundem la ceea ce trăim în prezent. Momentele dificile pe care le-am depășit și modul în care le-am rezolvat devin de cele mai multe ori calea spre rezolvări similare în prezent. Ca într-o pădure deasă, odată tăiată o potecă, o apuci pe ea de fiecare dată și cu greu te încumeți să îți faci un drum nou, si ajungi mereu în același loc, unde te poți simți vulnerabil, rănit sau singur. Unii dintre noi, am fost în trecut de atât de multe ori criticați, încât critica devine un atac la integritatea noastră, și alegem să fugim de sau să desființăm pe oricine pare că nu este de acord. Alții am fost de atât de multe ori neglijați, încât orice deconectare de persoane apropiate reprezintă o amenințare imensă, și putem interpreta acțiunile celor de lângă noi numai prin lentilele abandonului. O altă parte dintre noi am învățat că numai când ești special poți să fii iubit și prin urmare te simți amenințat de orice ar putea să întunece imaginea grandioasă pe care ți-ai creat-o despre tine.

    Vulnerabilitățile fiecăruia devin acute mai ales în relațiile cu persoanele apropiate. Să ne imaginăm următoarea situație:

    Un cuplu, trecut prin momente bune, foarte bune și mai puțin bune, tocmai ce a încheiat un week-end romantic și, amândoi, se întorc, ușor nostalgici, la muncă. După 3 zile de declarații arzătoare, plimbări mână în mână, cine romantice și cadouri delicate, întorși în pragmatismul vieții citadine, ar mai prelungi un pic magia zilelor de vacanță. Ea așteptă prin urmare ca el să o sune, să îi mai susure ceva vorbe frumoase. El, nici vorbă, întors la treabă, se apucă de lucru și este eficient. Adâncit în proiecte și ședințe nici nu simte cum trece ziua. Ea, însă, până seara, fără nici un telefon macar „de ce mai faci”,  este convinsă că lui nu îi pasă cu adevărat de relația lor, că nu o iubește și că nu este interesat de persoana ei. Ajunsă acasă, se închide în dormitor si nu vrea să îi mai spună nimic. El se culcă furios pe canapea – “iar am greșit, niciodată nu fac nimic bine!” Dimineața la cafea se pornește uraganul: “daca ti-ar fi păsat cât de puțin, măcar un telefon ai fi putut să dai” Ea este critică și agresivă, el se simte amenințat si atacă la răndul lui.  La sfârșit pleacă epuizați la servici. Nici azi sigur nu o va suna.

    O situație, ca multe altele,  ce pare imposibil de rezolvat, și totuși există ieșire. Când ne întoarcem spre noi, spre ceea ce ne doare cu adevărat, și nu încercăm să aruncăm durerea înspre celălalt, ne putem opri și putem privi situația în ansamblul ei, nu numai bucata noastră. Ea se simte deconectată de el, este o neliniște pe care nu o poate tolera, pe care o transformă în furie. Aruncând furia înspre el, nu face decât să îl îndepărteze și mai mult,  își adâncește neliniștea și tristetețea, este din ce în ce mai departe de a primi ceea ce își dorește.

    Pe de altă parte, când suntem în contact cu emoțiile noastre, cu ceea ce suntem și cu ceea ce ne doare, când ne cunoaștem rănile vechi, punctele sensibile, putem să înțelegem ce trăim:

    – Sunt tristă că nu am vorbit, m-aș fi bucurat să prelungim magia din vacanță. Mă bucur când vorbim în timpul zilei, simt că legătura dintre noi există.

    – De ce nu m-ai sunat, am avut imens de mult de lucru, stii cum ma absoarbe munca. As fi plecat mai devreme si puteam să mergem la un concert in oras.

    – Nu stiu de ce nu am sunat, poate așteptam să mă vezi tu și să îmi arăți că mă iubești.

    – Dar te iubesc, știi bine. Imi place însă munca mea, dar asta nu are legătură cu iubirea pentru tine.

    Noi înșine ne întreținem vulnerabilitățile, intrăm în capcana lor, de fiecare dată și de fiecare dată, făcându-le din ce în ce mai puternice. Și ne-ar ajuta dacă, în situațiile grele, când ne simțim puși la pământ, am face un pas în spate si ne-am întreba – Cum mă simt acum? Ce este la mine din tot ce se întâmplă? Ce din mine, din trecutul meu îmi întreține și îmi amplifică starea? Care este interpretarea mea? Este interpretarea in acord cu vulnerabilitatea mea? Care ar putea fi o altă interpretare a situației?

    Fuga de slăbiciunile și durerile noastre nu face decât să le întrețină. Să te privești cu onestitate, să te împrietenești cu tine, să faci loc disconfortului sunt instrumente ce ne aduc in liniște cu noi si cu cei de lângă noi. Este ca și cum am găsi cheia potrivită și cu ea am deschide ușa spre noi înșine.

  • Mâine o să fie mai bine

    …

    – N-o omorî, tăticule! Te rog, n-o omorî!

    Fetița încerca cu disperare să îl apuce de mână. Între pumnii lui, femeia țipa din toate puterile:

    – Lăsă-mă, lasă-mă! Mă doare! Opreste-te!

    O prinsese de păr și acum o lovea cu capul de podea. Fetița se uita disperată când la unul, când la celălalt.

    – Te rog, te rog, las-o! Hai sa plecăm, întârzi și azi!

    Îi tremurau mâinile și picioarele. Îi era frică și să plângă.  Când ajungea aici, mai nimic nu îl mai putea opri. Furia îl întunecase. Avea ochii roșii, sprâncenele i se adunaseră deasupra nasului, fălcile încleștate îi făceau fața să arate pătrată. S-a întos greu înspre copliă. Încerca să își curețe privirea.

    – Ia-ți gentuța și hai!

    Si a plecat. Fără o privire sau un cuvânt spre nevasta întinsă ca o cârpă pe jos. Fetița și-a întors de câteva ori privirea spre casă. Poate mămica se ridică și vine la geam să se uite după ea. I-a stat o clipă respirația, i s-a părut că se mișcă perdeaua. Ar putea să facă cu mâna înspre fereastră, poate ea e acolo, să îi arate că o iubește. Dar parcă perdeaua nu se mișcase. Dacă a omorât-o și nu o mai găsește când se întoarce. Sau dacă mămica pleacă, ea cui îi rămâne?

    Încerca să își potrivească pașii cu ai lui. O să fie totul bine până la urmă. De fiecare dată este. Și apoi câteva zile ei râd cu gura până la urechi. L-a prins moale de mână. Îl simțea încordat. L-a tras de mână și i-a șoptit:

    – Tăticule, eu te iubesc să știi.

    Nu i-a răspuns nimic. Poate nu a auzit-o. Au grăbit doar pasul.  Grădinița era într-o fostă casă boierească, cu camere înalte si luminoase, un antreu cochet unde era aranjat vestiarul. Au ajuns ca de obicei printre ultimii. În vestiar erau încă doi copii si mamele lor. A pus-o pe o băncuță să o schimbe. Mersul pe jos îl liniștise, trăsăturile feței îi erau mai blânde. Tante Silvie ieșise în ușă să adune întârziații:

    – Grăbiți-vă, grăbiți-vă, domnule Mircescu! Începem masa în 5 minute. Komm, Sofie, komm schneller!

    A descălțat-o încetișor. I-a scos rochița de drum și i-a pus pantalonii de grădiniță, a încălțat-o cu papuceii și i-a aranjat codițele.

    – Sa fii cuminte, Sofia, să o asculți pe Frau. Și să manânci și ciorba, ca altfel cum să te faci mare?!

    -O să încerc să o mănânc. Da’ nu prea îmi place, să știi.

    I-a zâmbit și a mângâiat-o din nou.

    – Măcar câteva linguri, îmi promiți?

    – Bine, îți promit. S-a lipit strâns de piciorul lui. Să vii la timp azi tati, te rog!

    – Îți promit!

    S-a jucat cuminte toată ziua, se gândea că poate mămica a venit să o vadă ce face la grădiniță, și se uită la ea din curte, pe geam, prin perdea. S-a străduit și a mâncat toată ciorba. Toată, toată. A trecut prânzul și se apropia seara. Copiii au plecat unul după altul. Educatoare de după-amiază își terminase progrmaul si negocia cu nea Mitică, paznicul să i-o lase pe Sofia în grijă.

    – Bine, bine, duceți-vă, lăsați-o cu mine.

    7533f6481b600f484fc20f3626671e37Era poate bine că întârzia, s-a dus sigur să aibe grija de mămica. Stătea pe băncuță, cu gentuța strânsă în poală. Respira încetisor și încerca să nu plângă. Poate nu au crezut-o că îi iubește, poate au lăsat-o aici. Ea unde să se ducă? Afară era deja întuneric și nu avea pe nimeni.

    A auzit apoi pași afară în curte, si …parcă…parcă era vocea lor. Și-a ținut un pic respirația, să audă mai bine. Ei erau! Veniseră amândoi. Au deschis ușa –  râdeau și se țineau de mână.

    Sofia a simțit cum se topește si cum i se încălzesc pantalonașii de grădiniță. Și-a strâns și mai tare gentuța în mână și a început încetișor să plângă. Reușise! Pleca și în seara asta acasă.

    Mama s-a aplecat înspre ea.

    – O, Doamne, Sofie, ce prostuță ești, nu plânge numai pentru că ai făcut pe tine. Hai mai bine să te schimb. Vrei?

    Printre sughițuri Sofia a dat din cap că da. Mama a continuat:

    – Și ce crezi, Sofie, în seara asta ne ducem toți trei la restaurant. Nu e grozav?

    În timp ce o schimba, Sofia a mângâiat-o pe vânătaia de la tâmplă.

    – Te iubesc, mămico, te iubesc!

    – Știu, iubita mea, știu. Și eu pe tine, să nu uiți.

    Ar fi vrut să îi spună că știe, și mai ales să nu plece niciodată de lângă ea. Dar ce mai conta? Plecau toți trei și astăzi acasă. Mâine o să vadă ea ce o să mai fie. O să se descurce cumva să rămână, toți, împreună.

    …

    Abuzul fizic, violența domestică sunt probleme extrem de dureroase și actuale. Efectele sunt devastatoare pentru cei implicați. Studiille arată că femeile bătute de soți au, printre multe altele,  risc crescut de depresie, de insomnie, de tulburare de stres posttraumatic, de abuz de alcool si alte substante. Îsi internalizează un comportament submisiv și au risc crescut de abuz si in alte segmente ale vieții (profesie, de exemplu).

    Povestea de astăzi însă aduce în prim plan copiii. Dacă abuzul fizic este greu de dus pentru cel abuzat (de cele mai multe ori soția), copiii martori ai bătăilor, certurilor agresive între părinți, vor învăța că cei care sunt datori să îl îngrijească și să îi protejeze, printre puținele persoane din viață pe care ar trebui sa se sprijine necondiționat, nu pot să își ducă la bun sfârșit rolul. Copilul învață că este constant în pericol, teama îi devine a doua natură. Integritatea lui fizică este pusă în pericol. Cine știe dacă furia și nebunia astfel dezlănțuită nu se vor îndrepta și împotriva lui? Pe lângă lipsa de securitate, de siguranță pe care copilul o trăiește acut, va încerca să îndrepte lucruri care nu sunt în controlul său, își va internaliza vina de a nu fi suficient de bun. Copiii abuzati astfel de lipsa de siguranță din familie sunt expuși riscului unor tulburari extrem de serioase și nocive în viața adultă: depresia cronică este una dintre ele, relații toxice cu parteneri, prieteni sau în profesie. Ancora pe care o reprezintă relația bună cu părinții, refugiul pe care înțelepciunea părinților îl oferă necondiționat, pentru copiii care trăiesc în medii abuzive, fizice sau emoționale, vor fi compromise pe viață. Au nevoie să învețe ca adulți cum să aibă încredere, cum să își construiască relații sigure în care să crească și să se bucure de ei și de viață.

    Sunt relații in care terapia de cuplu pare un vis imposibil, dar daca sunteți o persoană abuzata nu ezitati să căutați ajutor de specialitate. Dvs si copiii dvs. veti avea numai de câștigat. Există însă și relații in care abuzul fizic nu se materializează, partenerii nu se bat, dar certurile sunt extrem de violente. Pentru copiii martori ai acestor momente rezultatele sunt la fel de devastatoare. Sunteți, ambii parteneri, responsabili sa va construiti o relatie sanatoasă, benefică pentru toți cei din jurul dvs. Deasemenea nu ezitati sa folositi si resursele generoase pe care vi le pune la dispozitie terapia individuală sau de cuplu. Este o investitie de timp si efort pentru care vă vor fi recunoscatori copiii, nepotii si stranepotii dvs.

    Bibliografie selectiva:

    Sternberg, K. L., Lamb, M. E., Greenbaum, C., Dawud, S., Cortex, R. M., & Lorey, F. (1994). The effects of domestic violence on children’s perceptions of their perpetrating and nonperpetrating parents, International Journal of Behavioral Development

    Randolph, M. K., & Conkle, L. K. (1993). Behavioral and emotional characteristics of children who witness parental violence. Family Violence and Sexual Assault Bulletin

  • De ce este critica nocivă

    Am citit aici o poveste care spune cam așa:

    Odată, demult, un samurai dur si răzbătător s-a dus în vizită la un călugăr, care, ca orice pustnic, se afla mic și slab.

     – Călugărule, i-a poruncit samuraiul cu o voce tunătoare, învață-mă despre rai și despre iad!

    Călugărul și-a ridicat încet privirea, s-a uitat spre el, stăpânindu-și cu greu dezgustul și cu o voce fermă i-a răspuns:

    – Să te învăț despre iad și despre rai? Nu aș putea să te învăț nimic. Uită-te la tine. Ești murdar, miroși urât, sabia îți este ruginită. Prezența ta este o rușine pentru toți samuraii. Piei din fața mea, nu meriți să îți arunc nici o privire!

    Samuraiul s-a înfuriat cumplit. Fața i s-a înroșit, obrajii îi ardeau, și-a încleștat maxilarele, și-a smuls sabia din teacă și a îndreptat-o fulgerător înspre călugar.

    – Acest-i iadul, i-a spus călugarul zimbindu-i blând.

    Samuraiul a fost copleșit. Acest om si-a riscat viața, ca el sa învețe ce este iadul. A lăsat încet sabia la locul ei și cuprins de recunoștință s-a așezat în liniște alături de călugăr.

    – Acesta e raiul, a adaugat călugărul zâmbindu-i blând.

    sad_FotorCritica, mai ales atunci când vine de la persoane importante pentru noi,  este extrem de toxică și de dureroasă. Ascunsă sub justificarea îmbunătățirii comportamentului celui criticat, distruge relația, iar cel supus criticii își internalizează un discurs negativ despre propriile abilități, despre sine însuși. Critica îi dă o falsă putere celui ce critică și îl reduce, îl limitează pe cel criticat. Criticismul este toxic, mai ales,  în doua ipostaze – în relația dintre părinte si copil și în relația de cuplu, între cei doi parteneri.

    Cum poți să îți dai seama dacă ești o persoana critică?

    Te adresezi mai degraba persoanei și nu comportamentului – Esti dezordonat, Ti-am spus de atitea ori sa nu mai fii leneș. Ești superficială! Nimic nu o să se aleagă de tine! 

    Te concentrezi mai ales pe ce este greșit, și nu pe ce poate fi îmbunătățit – Niciodată nu faci ce trebuie!

    Adevărul absolut despre cum poate fi îndeplinită o anumită sarcină este deținut de cel ce critică.

    Si cel mai important, o persoana critică, în momentul în care ea însăși greșește sau nu își atinge obectivele are un discurs interior extrem de nociv – “sunt un prost” sau “niciodată nu sunt în stare de nimic” și altele în acelși sens.

    De ce este critica nocivă? Spre deosebire de oferirea unui feed-back, critica îl face pe cel ce o primește să se simtă umilit, incompetent, incapabil, deconectat de cel apropiat si de sine însuși.

    Copiii criticați de părinții lor sunt vulnerabili –  odată critica internalizată devine standardul la care se vor referi toată viața – nu sunt suficient de bun si nu sunt în stare să fac, atâta timp cât mama sau tata, persoane cu autoritate supremă în viața unui copil, mi-au spus asta. Studiile arată că criticismul mamelor reprezintă un risc semnificativ de depresie pentru copil. Desemenea criticismul părinților afectează profund imaginea de sine a copilului, dorința lui de explorare, capacitatea de a se bucura de sine și mai ales capacitatea de a se simți iubit, acceptat și în siguranță alături de părinții lui. Părinții adesea își justifică criticismul prin nevoia de a corecta comportamentele greșite ale copilului. Ca și părinți suntem îngrijorați și preocupați de viitorul copilului nostru, ne dorim să se adapteze și să reușescă într-o lume competitivă. Este necesar însă să ne întrebăm – cât poate face copilul din ceea ce îi cer? Are abilitățile necesare însușite? Cât este nevoia lui de imbunătățire a comportamentului și cât a mea ca părinte? Cum îl pot ajuta sau învăța să facă altfel?

    În cuplu, asa cum John Gottman arată în studiile pe care le-a realizat despre ce si cum ne influențează viața cu partenerul, criticismul este unul din comportamentele toxice care prezic cu mare acuratețe sfârșitul unei relații. Criticismul se manifestă în situațiile – “tu niciodată…” sau “tu întotdeauna…”, momente care pot fi înlocuite cu “Eu am nevoie să…”, de exprimare asertivă ale nevoilor pe care simțim că cel de alături le-a ignorat sau neglijat.

    Criticismul rănește și ne îndepărtează, îl reduce pe cel criticat, este o spirală care se amplifică, conduce la comportamente submisive, descurajează cooperarea dintre parteneri, în nici un caz nu are ca efect modificarea sau obținerea unui anumit comportament. Dimpotrivă!

    Bibliografie selectivă:

    K. L. Burkhouse et al. (2012) Expressed Emotion-Criticism and Risk of Depression Onset in Children, Journal of Clinical Child & Adolescent Psychology

    Gottman, J. M., Coan, J., Carrere, S., & Swanson, C. (1998). Predicting marital happiness and stability from newlywed interactions, Journal of Marriage and the Family

    Gottman, J. M. (1994). Why marriages succeed or fail,  Simon & Schuster.

    Koestner, R., Zuroff, D. C., & Powers, T. A. (1991). The family origins of adolescent self-criticism and its continuity into adulthood,  Journal of Abnormal Psychology

    http://www.jackkornfield.com/