Corina Dobre

Etichetă: relatie

  • “Cum sa cresti un copil energic, Ghidul parintilor cu copii independenti, determinati si sensibili”- Mary Sheedy Kurcinka

    1497956013Cum+sa+cresti+un+copil+energicSuntem fiecare dintre noi un produs al mediului în care ne-am născut și am crescut, dar și al temperamentului, respectiv caracteristicilor biologice cu care am fost înzestrați de natură. Pentru părinți este adesea o ușurare să afle că răspusurile intense emoțional, schimbarea rapidă a dispoziției, dificultățile în a stabili un program predictibil pentru copilul lor s-ar putea produce si ca urmare a unui temperament mai dificil. Să fie pur și simplu caracteristici specifice înnăscute ale copilului lor, cu care este însă necesar să se împrietenească și să găsească soluții constructive de adaptare.

    Cartea tradusă și publicată în această vara “Cum sa cresti un copil energic, Ghidul parintilor cu copii independenti, determinati si sensibili” de Mary Sheedy Kurcinka, la editura Totul despre Mame,  vine ca o gură de oxigen pentru părinții adesea epuizați, uneori îngrijirați, poate furioși sau la limită cu soluțiile creative, provocați de intesitatea comportamentelor, emoțiilor sau sensibilitatea copilului lor.

    Scrisă cu multă grijă și empatie, atât pentru nevoile copilului, dar și pentru ale părintelui, cartea oferă suport în definirea problmelor generate de temperamentul energic și sensibil al copilului,  și propune soluții, pentru contexte clare și problematice.

    Un copil energic are nevoie de înțelegere, consistență și iubire. Înțelegerea presupune tocmai asumarea de către părinte ce este înnăscut la copilul lui. Temperamentul energic este definit și urmărit de Mary Sheedy Kurcinka pe mai multe coordonate, și acestea sunt:

    • intensitatea răspunsului emoțional, care poate fi evident, exprimat (vorbește tare, tipă sănătos, plânge sau se bucură mai vizibil și mai viguros ca alți copii)  sau poate fi consumat în interior (se frământă intens el cu el însuși)
    • perseverența în anumite sarcini, nu neapărat cele așteptate sau dorite de părinte
    • sensibilitatea, răspund cu mare ușurință la stimuli senzoriali – îi deranjează zgomotele, sunt sensibil la mirosuri, nu mănâncă anumite mâncăruri,
    • sunt ușor distractibil la diferiți stimuli , cu alte cuvinte, se întâmplă adesea să îi fure peisajul,
    • se adaptează greu la contexte noi, au nevoie ca mediul să fie predictibil, să știe la ce să se aștepte,
    • le este difficil să se adapteze unui program constant de somn sau de masă,
    • sunt plini de energie,
    • trec cu ușurință de la o stare la alta. Viața alături de ei este ca intr-un roller-coaster, nu prea ai timp să te plictisești.

    Dacă vă regăsiți în situațiile de mai sus, cartea “Cum sa cresti un copil energic, Ghidul parintilor cu copii independenti, determinati si sensibili” este tocmai ce aveți nevoie, pentru a înțelege ce se întâmplă cu copilul dvs., care sunt nevoile lui și ce puteți face ca lucrurile să nu scape de sub control.

    Și este important să nu uitați că părintele însuși trebuie să poată face diferența între disconfortul lui emoțional și ce anume l-a creat și disconfortul emoțional al copilului, tocmai pentru a putea fi prezent și a gestiona sănătos divesesele momente încărcate ale copilului său. Lipsa de stabilitate în relația cu părintele va amplifica tocmai acele caracteristici dificile ale temperamentului copilului – incapacitatea de a sta în rutine, trecerea cu dificultate de la o sarcină la alta, incapacitatea de a învăța cum să își gestioneze momentele pline emoțional.

    Ca părinte am nevoie să îl accept pe copilului meu, așa cum este,  să am curiozitatea de a vedea tabloul mai larg al personalității sale, iar filtrul prin care îl privesc, uneori dificil de asumat, să fie cel al iubirii necondiționate, nicidecum al dificultăților sau momentelor sale tensionate.

  • Cum învață băieții evitarea

    Cum învață băieții evitarea

    Copiii noștri au nevoie să crească primind iubire, afecțiune, sprijin de la ambii părinți, mama și tatăl lor. Încă din primele zile de la naștere, relațiile pe care copilul le formează cu fiecare dintre ei sunt diferite. Mama este biologic construită, prin hormonii pe care corpul ei îi secretă (estrogen, progesteron, oxitocină), să fie profund atașată de copil. Este modul în care natura ajută nou-născutul să supraviețuiască. Tatăl, însă, este cel care biologic este predispus să se poată desprindă, să plece să aducă hrană, să protejeze mama și copilul.

    Mai puțin aplecat înspre relaționare, și mai degrabă orientat spre acțiune, bărbatul va forma diferit relația cu copilul său, băiat sau fată. Evident, modul în care biologia susține relaționarea bărbaților este specific și băieților.

    Creierul băieților îi împinge să fie mai puțin aplecați înspre partea de redare, de exprimare a emoțiilor sau a diferitelor experiențe de viață pe care le trăiesc. Au nevoie de timp și de spațiu pentru a-și procesa experiențele și abia apoi se pot conecta cu cei din jurul lor. Pentru mamele lor acest mod de construire a unei relații este complet străin. Femeile relaționează, se conectează, povestesc imediat. Pentru un băiat efuziunile sentimentale ale mamei, chiar și cu cele mai bune intenții ale acesteia, pot fi copleșitoare.

    Băieții se conectează cu mai multă ușurință prin acțiuni – gătim împreună și îți povestesc ce s-a întâmplat la școală, ne plimbăm cu rolele și pot să îți cer sfatul despre cum să mă apropii de o fată care îmi place. Atunci când încărcătura emoțională pe care un băiat o are de procesat este prea mare – spre deosebire de fete care pot să exprime cu mai mare ușurință ceea ce simt – băiatul se va retrage, va fugi de tumultul emoțional. Este primul pas prin care își construiește mecanismul de evitare.

    De asemenea, modelul tatălui de a construi relații este important. În acest context, tatăl poate face diferența în ceea ce privește buna dezvoltare emoțională a fiului său. Tatăl o va susține pe mamă să se îndepărteze, nu să își abandoneze fiul, dar și să îi dea acestuia posibilitatea să crească emoțional în ritmul lui. Relația apropiată a tatălui cu fiul lui, amândoi biologic asemănători, îi va da mamei încredere să se desprindă, iar fiului posibilitatea să învețe cum să relaționeze, nu fugind, ci acceptând că există modalități diferite de a exprima și de a-ți gestiona emoțiile.

    Un alt factor care influențează dezvoltarea emoțională a băieților este relația dintre cei doi părinți. Modul în care tatăl interpretează și susține disconfortul emoțional al mamei reprezintă o lecție pe care fiul lor o va integra și pe care o va reda apoi, în relațiile sale, întreaga viață. Poate învăța, pe de o parte, că bărbatul este rănit cu ușurință de emoțiile femeii – de furia, de frustrarea, de tristețea, de deznădejdea ei, atunci când tatăl lui dispare, fizic sau numai emoțional, iar mama trebuie să se descurce cumva.

    Martor al încărcăturii emoționale pe care mama lui o trăiește și al absenței emoționale, a detașării tatălui, el, încă copil, se poate simți responsabil pentru durerea ei și, în același timp, pentru lipsa tatălui. Ar vrea să își asume răspunderea reparării, dar pălăria este încă prea mare. Și atunci, firesc, se identifică cu tatăl – “Mama este rea!” și închide instinctual ușa înțelegerii emoționale cu ea. Pe de altă parte, însă, când tatăl este prezent, atunci când exprimă emoții adecvat, de toate felurile, fiul lui va învăța că amândoi partenerii au loc, că emoțiile nu sunt amenințătoare și că există moduri sănătoase de a le face față.

    De aceea, este important ca amândoi părinții, mama și tata, să îi ofere fiului lor un cadru sănătos – definit de exemplul personal, de relația caldă și echilibrată dintre ei, ca soț și soție, de înțelegerea diferențelor biologice dintre băieți și fete, bărbați și femei – pentru ca el să își poată construi, la lumină, asumat, propria identitate emoțională.

    Vă aștept cu drag la seminariile din programul „În lumea băieților”, pe toți cei doritori să le oferim fiilor noștri tot suportul și înțelegerea pe care știința ni le oferă.

    Articol scris pentru Mind Education Health

     

  • Despre control sau când incertitudinea devine insuportabilă

    Despre control sau când incertitudinea devine insuportabilă

    Perioade întregi, ceea ce trăim ni se așează ca într-un șirag de mărgele. Experiență după experiență, învățăm să cunoștem și să așteptăm ce va veni. Câteodată viața are hopuri, iar șiragul de mărgele, așezate frumos și ordonat se rupe, se împrăștie în toate părțile. Haosul preia controlul.

    Avem nevoie să știm din nou că lucrurile sunt așezate, ușor de anticipat. Liniștea și predictibilitatea ne ajută să ne simțim în siguranță. Să ne încredem în faptul că ziua de mâine, cu toate provocările ei, este în puterea noastră de a fi dusă cu bine până la capăt. Ne gândim că dacă controlăm ceea ce se petrece cu noi și în jurul nostru, este o garanție suficientă că vom trăi viața pe care ne-o dorim.  Și atunci apar – liste diverse pentru fiecare zi, obiective clare de neratat, care să mă conducă la alte obiective, sarcini precis trasate, așteptări ca lucrurile să se întâmple numai într-un anumit fel, în cel corect desigur, presiune asupra celor apropiați, să nu iasă din drumul de mine trasat. Toate acestea sunt comportamente de control.  “Dacă nu aș fi eu, nu știu cum ați face față”, “Dacă m-ai  fi ascultat, ar fi fost altfel”, “Știi că nu te descurci dacă nu merg eu cu tine.” “Cel mai bine facem cum spun eu”, “Ai și tu dreptate, dar…”, “Toate apasă numai pe umerii mei.”

    Nevoia de control este răspunsul la dificultatea de a tolera neliniștea neprevăzutului — ceva rău s-ar putea întâmpla dacă lucrurile ies de pe făgașul pe care eu le-am așezat.

    Cum recunosc comportamentele de control?

    Un compoartament frecvent este cel de critică – nu sunt mulțumit, corectez adesesa ceea ce celălalt face — “nu așeza masa așa, nu o să fie bine.”  “ti-am spus de o mie de ori că….,”  “nici până acum nu ai învățat să…” “ai cumpărat apa greșită” și tot așa. Prea puțin din cum ceilalți se comportă mi se pare mulțumitor. Deși îi cer partenerului să facă lucruri, mă aștept să le facă în felul meu — cum își petrece timpul cu copilul, cum face curățenie, cum alege o vacanță. Pentru că nimeni nu face la fel de bine sau de repede ca mine, sunt de multe ori nemulțumit/ă de rezultat.

    Controlul este un exercițiu de putere. Adesea cel ce controlează vrea să te schimbe  – cum te îmbraci, cum vorbești, ce cărți citești, ce prieteni ai. Se poate insinua în multe domenii ale vieții tale. De ce o face? Dacă intri în tabloul lui, nu apar evenimente neprevăzute. Ajungi să devii parte din el.  El știe cel mai bine cum stau lucrurile, modul lui de a acționa este cel corect.

    Partenerul/a tău controlează când se simte confortabil cu tine numai atunci când depinzi de el/ea – “nu are rost să te surmenezi muncind, câștig eu suficient. Mai bine stai acasă și odihneste-te”, sau îți face programări la doctor nesolicitate, îți impune diverse diete, îți selectează prietenii, îți anticipează nevoile și le rezolvă, uneori fără să te consulte, poate altfel decât tu ai fi facut-o, cardul tău de salariu este la el/ea, iar reciproca nu este adevărată. “Este/A fost pentru binele tău”. Se supără, te respinge când problemele tale vin să  îi tulbure lumea lui – dacă ești obosit si muncești prea mult, dacă ești necăjit/ă din cauza tensiunilor cu un prieten.

    Gelozia este și ea o formă de control  – unde ai fost și cu cine, trebuie să știu tot să pot avea încredere în tine, îți verifică telefonul, vreau să fim cât mai mult împreună. Plâng, ma înfurii, fac crize dacă nu știu ce faci sau dacă suspectez că ai vorbit cu cineva nepotrivit, sunt atent cum te îmbraci, cui îi zâmbești, la cine te uiți pe stradă.

    O formă subtilă de control este victimizarea – am probleme nenumărate, pentru că nu mai așa te pot face atent la mine și la nevoile mele, mă plâng, mi se pare că singur/a nu pot, am nevoie de tine să îmi fii constant alături. “m-am simțit abandonat cât timp ai fost plecat/ă”

    Trebuie să facem totul împreună, suntem o echipă, ce am eu nevoie ai și tu, cum reacționez eu, reacționezi și tu, unde îmi place mie, îți place și ție. În acest fel știu că între noi totul este perfect armonizat, nu vom avea probleme, ne va fi bine și vom rămâne mereu împreună.

    De ce am nevoie să controlez?

    Cândva, în trecutul meu, lucrurile au luat-o razna. Se poate să mă fii simțit neputincios, la mâna altora, copleșit, singur și fără de putere, pentru că adulții din viața mea au fost absenți sau abuzivi.  Am învățat să controlez, pentru că vreau ca nevoile mele să fie îndeplinite – vreau să mă simt iubit, vreau să mă simt în siguranță, vreau să mă simt valoros, și cel mai important nu mai vreau să mă simt vulnerabil sau lipsit de putere. Nu am încredere că toate aceste se vor întâmpla, dacă eu și numai eu nu mă ocup de ele. Critica frecventă, neglijarea nevoilor imediate ale copilului, părinți absenți fizic sau emoțional sau dimpotrivă părinți supraprotectivi sau intruzivi, lasă răni pe care mintea poate alege să le vindece încercând din toate puterile să controleze persoane, contexte, emoții, comportamente, să așeze totul într-o ordine familiară.

    Se poate să am constant  îngropată adânc în mine teama că voi rămâne singur/ă, voi fi părăsit/ă, nu voi mai avea pe nimeni alături. Când soțul meu nu îmi răspunde la telefon, îmi fac în cap fel de fel de scenarii. Pentru că neliniștea data de incertitudine este insuportabilă, îmi creez mecanisme de control prin care să o evit — devin insistentă, fac scandal, mă victimizez, îi cer să petrecem si mai mult timp împreună. Sau, ca să fiu sigură că ceilalți vor rămâne cu mine, încerc să anticipez nevoile lor, le sunt alături necondiționat, pentru că astfel încerc să mă asigur că nu mă vor părăsi.

    M-am simțit adesea respins, inadecvat, lipsit de valoare. A fost dureros și încă mai este, și tocmai de aceea, am învățat poate să critic și să fiu nemulțumit, să cer de la ceilalți să atingă standarde de neatins.

    Narcisismul este iarăsi o vulnerabilitate care conduce la comportamente de control – eu merit să fiu ascultat, dacă nu m-aș implica eu nimic bun nu ar ieși. Este despre mine, despre nevoile mele,  despre capacitatea mea de a face totul cel mai bine.

    De ce este controlul toxic?

    Cel ce controlează îndepărtează una câte una persoanele care l-ar putea ajuta, pe care s-ar putea sprijini. Ajunge să își perceapă partenerul ca fiind insuficient implicat, pasiv sau dezinteresat, nu îi poate lăsa acestuia spațiu să se apropie sau să își dezvolte abilități de autonomie   Deconectat de ceilalți, împovărat de griji și de sarcini, se îndepărtează de fapt de obiectivul său de a-și găsi liniștea, de a se simți în siguranță. Controlul are ca și consecință rigiditatea – nu are rost să încerc altceva, calea bătută de atâtea ori este cea mai sigură. Cel ce controlează se simte de multe ori neapreciat, pentru că se străduiește, iar ceilalți nu îi recunosc eforturile – „am vrut să îți fie ție bine.” E drept că este vorba de binele pe care mintea lui l-a proiectat pentru tine și nicidecum cel de care ai cu adevărat nevoie.

    Controlul aduce multă tensiune într-o relație – subminează încrederea, sufocă bucuria, inițiativa, plăcerea de a face lucruri împreună, îi îndepărtează pe cei doi, rănește.

    Ce pot face să renunț la comportamentele de control?

    Ca în cazul oricărei probleme să îmi dau seama cum, când și de ce controlez. Să caut nevoia neîmplinită pentru care controlez și rădăcina ei veche și dureroasă din trecut. Să mă împrietenesc cu neliniștea mea când nu pot anticipa rezultate și să le dau celorlalti o șansă să crească, să le dau spațiu să se manifeste în felul lor. Să accept că am mai degrabă nevoie de senzația de control. Controlul absolut în sine este de fapt o utopie.

     

  • Cum îți crești băiatul să ajungă un bărbat bun

    Cum îți crești băiatul să ajungă un bărbat bun

    Timpurile s-au schimbat dramatic. Rolurile barbatilor si ale femeilor sunt in continua negociere. Ca terapeut și mamă de baieti m-am intrebat adesea care va fi rolul lor și locul lor in societate, cum isi vor gasi sensul ca bărbați?

    Cum este sănătos să îi crestem, astfel incat sa fie mandri de ei, sa creasca barbati verticali, echilibrati, constienti si multumiti de ceea ce sunt? Stim cu totii, si nu numai din studii si carti, ca baietii sunt biologic diferiti de fete, au, prin urmare, si nevoi diferite. Aceste diferente nu inseamna ca unii sau ceilalți sunt mai buni sau mai puțin buni.

    De ce au nevoie baietii nostri?

    La gradinita, acasă sau la școală, baietii au nevoie de spatiu mai mult, au nevoie sa se miste, au nevoie de prieteni pe care sa se bazeze, cu care sa se joace – de-a luptele, sa concureze in sporturi de echipa, sa construiasca, sa inventeze jocuri si provocari, sa exploreze, sa se loveasca, sa cada si sa se ridice.

    Baietii nostri au nevoie de modele masculine in viata lor. Din pacate, parintii nu se mai pot sprijini pe comunitate pentru cresterea copiilor, iar tatăl, bunicul raman printre putinele modele masculine din viata unui baiat. Baietii nostri cresc, in cea mai mare parte a timpului, intr-un mediu exclusiv feminin, care cel mai adesea cu greu intelege si accepta nevoile lor diferite.

    Baietii au nevoie sa invete despre ei insisi, sa poata vorbi despre asta, sa stie care le sunt visurile, sa stie ce pot sa facă, ce le este greu si ce le este usor,  ce ii bucura.

    Parintii neglijeaza discutiile cu baietii, ii lasa singuri cu fricile si intrebarile lor. Le transmit de multe ori ca a fi puternic inseamna sa nu simti. Noi, femeile din viata lor, le cerem, sa inteleaga si sa vorbeasca despre emotii, sa fie vulnerabili, adesea însă nu ii invatam cum sa o faca.

    In egala masura, baietii nostri au nevoie sa invete ca sunt importanti pentru comunitate, iar acest lucru le va da sens si o viziune. Munca este importanta si mai ales munca recompensata cu un scop. Parintii, mamele mai ales, isi feresc baietii de munca. Este pacat, pentru ca astfel ii invata ca nu pot sa faca fata sau ca li se cuvine ca altii sa faca pentru ei. Le iau puterea de a construi, de a fi mandri de ei insisi.

    Baietii nostri au nevoie sa invete sa trateze femeile din viata lor cu respect, iar raspunderea acestei educatii le revine in egala masura ambilor parinti. Modelul relatiei lor va fi hotarator pentru cum va creste fiul lor. Un tata care isi trateaza cu respect sotia, o protejeaza, primeste cu bucurie ceea ce ea ii ofera, o mama care primeste protectia sotului ei, care este calda si se bucura de cuibul ei sunt modele bune, sanatoase pentru cum fiul lor va integra modelul de feminitate si masculinitate.

    Baietii au nevoie de o relatie calda, empatica cu mama lor, o relatie in care mama sa stie cand sa se retraga sa isi lase fiul sa exploreze, dar sa fie prezenta cand el are nevoie de sprijin emotional. Este important ca mama sa isi rezolve singura propriile vulnerabilitati, iar fiul ei sa nu fie un paratrasnet sau un pansament pentru ea.

    Tatal este evident important pentru cum crește un băiat. Lui îi este mai la îndemână sa stabileasca un sistem coerent de reguli, sa puna limite, fara sa ii taie aripile. Daca mama îi poate oferi fiului ei cu mai multă ușurință acces spre lumea interioara, la căldura casei, tatăl este cel care il poate duce pe baiat spre lume, spre provocarile si recompensele ei. Un tata absent sau un tată critic îi ingreuneza fiului lui legatura cu exteriorul, cu lumea largă.

    Zilele ce vin vor fi mai buna daca vom avea intelepciunea sa crestem fete si baieti care sa stie ca masculinitatea si feminitatea reprezinta esenta fiintei lor, ca bucuria vietii vine si din acceptarea rolului si sensului fiecaruia.

    Articol scris pentru ziare.com.

  • Când am încredere

    Când am încredere

    Oricât de mult imi place de tine, putem avea o poveste comună numai dacă și tu îți dorești. Relațiile, oamenii sunt ținuti laolaltă în primul rând de dorința de a fi împreună. După pasul deciziei, al apropierii, consistența, greutatea legăturii dintre mine și celălalt este dată și de încredere.

    Loialitatea, deschiderea, grija, empatia, compasiunea, asumarea, capacitatea de a fi prezent sunt cărămizi care puse una lângă cealaltă construiesc încrederea.

    O relație crește, funcționează în limita încrederii celor doi unul în celălalt și în ce ar putea construi împreună.

    Mă pot apropia de tine, mă pot dezvălui, îți dau și primesc atât cât încrederea dintre noi îmi permite. Am încredere când știu că mă asculți, că lumea mea are loc alături de lumea ta în viața noastră comună.

    Am încredere când știu că mă cunoști, ce îmi place, ce mă doare, ce am fost, ce sunt și ce aș vrea să fiu.

    Am încredere când am nevoie de tine și ești acolo, lângă mine.

    Am încredere când mă lași să te cunosc, cu toate ale tale, bune și nu numai, momente de strălucire, dar și greul pe care l-ai îndurat.  Când știu ce te bucură, dar și de ce îți e temă, când mă chemi să te ajut și primești ceea ce am să îți dau.

    Am încredere când știu că pot și eu și că poți și tu să ducem discuțiile grele dintre noi.

    Învăț să am încredere în tine și tu înveți să ai încredere în mine. Încrederea crește sau dimpotrivă, încrederea se pierde.

    De ce unii oameni au încredere cu ușurință, iar altora le este mai greu?

    Tiparele comportamentale și emoționale, convingerile fiecărei persoane sunt influențate de două categorii de factori – cei biologici și cei determinati de mediu (cultura, experiențele pe care le-am trăit, contextul social)

    Sunt oameni căroa le este biologic mai ușor să aibe încredere, altora mai dificil. Hormonul încrederii, după cum arată studiile este oxitocina. Același hormon care ne face săm fim mai empatici,mai iubitori sau mai generoși. Testosteronul, hormonul masculinității, influențează încrederea, dar în sens negativ.

    Stresul crescut este deasemenea un inhibitor al secreției de oxitocină, și de aici al nivelului de încredere (Zak, 2010).

    Dacă oxitocina influentează biologic încrederea, care sunt comportamentele care cresc încrederea? Gottman, ca urmare a cercetărilor sale cu cupluri în relații mai vechi sau mai noi, sugerează că încrederea se formează zi de zi și din interacțiuni mici – sunt atent, observ ce are nevoie partenerul meu, renunț la ceea ce am eu de făcut, și mă întorc spre el – „sunt aici, poți conta pe mine.” Este ca și cum ai trece pe lângă o ușă întredeschisă, observi cu coada ochiului ce se întâmplă în spatele ei și alegi să te implici, să o deschizi larg și să pășești în lumea celuilalt și construiești încrederea sau dimpotrivă, treci mai departe, indiferent.

    Ceea ce el a identificat ca fiind important în construirea încrederii este acordajul emoțional: sunt conștient de emoția pe care o trăiești, pot să tolerez opinia ta, chiar dacă este diferită de ceea ce simt eu, încerc să te înțeleg, răspund cu empatie, fără să fiu defensiv.

    Dar care sunt contextele care ne afectează încrederea? Abuzul, fizic și emoțional, distruge filonul încrederii, uneori iremediabil. Trăit de la vârste mici, abuzul îți destructurează realitatea. Părinții, cei pe care ar trebui să te spijini necondiționat, sunt cei de care trebuie să te protejezi. Înveți că lumea nu este un loc sigur, nu poți să mai ai încredere. Abuzul emoțional – critica, controlul, manipularea- poate fi uneori mai subtil și mai toxic decât cel fizic. Am scris despre tiparul de abuz aici, și despre modul în care el ne influențează viața.

    Cum știu însă că un partener este de încredere?

    Paul Zak ne propune următoarele: Sunt persoanele care te suțin să crești, să te dezvolți, care exprimă recunoștință și vorbesc despre ceea ce ai bun, care își asumă riscuri împreună cu tine, care împărtășesc despre sine și cer ajutorul, au propriile momente de vulnerabilitate, care investesc timp și resurse în relația voastra, nu controlează, te susțin să fii autonom.

    Dacă vreți să aprofundați tema despre încredere John Gottman scrie pe larg despre acest subiect în “The Science of Trust: Emotional Attunement for Couples”. Paul Zak are tradusă la noi cartea: “Molecula Morală”, la editura Humanitas.

  • Cum să nu mai renunț la mine

    Cum să nu mai renunț la mine

    Ți s-a întâmplat să te oprești într-o zi și să te gândești despre ce este povestea vieții tale? Să fii confuz, să nu știi ce anume din ceea ce faci este cu adevărat pentru tine?

    Sunt persoane pentru care de multe ori este mai simplu să le facă pe plac celor apropiați, aleg, conștient sau nu, să se lase pe sine deoparte. Natural, fără mare greutate, experiență după  experiență și zi după zi. Este singurul mod, se gândesc prin care îi pot păstra aproape. Convingerea cu care trăiesc este că în mare parte de ei, de grija, de implicarea lor, depinde bunul mers al conviețuirii.

    Dacă sunt atent, dacă anticipez nevoile iubitului sau prietenei mele, dacă nu vreau mai nimic, sper că nu mă va părăsi sau nu mă va respinge. Vom fi mereu împreună și așa ne va fi bine. Renunț la mine, pentru că numai așa știu să păstrez sub control binele relației. Adesea nici nu știu ce am nevoie. Arareori cer. Mă surprind simtindu-mă vinovat atunci când o fac, mi se pare nejustificat să am grijă de ceea ce îmi doresc. Este copleșitor să exprim. Intru în panică sau resping când cineva încearcă să aibe grijă de mine. Oamenii care știu să ceară, cei care au grijă de ei înșiși, mă gândesc că sunt egoiști. Atenți la ei, cum ar putea fi atenți și la ceilalți? În lipsa propriei exprimări, sensul se diluează, viața mi se întâmplă, nu o hotărăsc eu.  Devine lipsită de bucurie. Pentru că nu mă văd,  mă simt pierdut, eu față  de mine.

    Când paharul se umple, și mai devreme sau mai târziu așa se întâmplă, fug pentru că sunt copleșit sau reacționez cu furie, resping – “nu vreau să mai am de a face cu voi, lăsați-mă în pace”, judec aspru “toți sunt egoiști”, încerc să preiau controlul, “vreau să se întâmple numai în felul meu”,  pun presiune – “acum vreau ca totul să se schimbe”.

    Adesea ceilalți sunt de vină pentru că nu mă înțeleg. Ei sunt de vină pentru că profită de mine, de bunătatea mea.

    Furia mă eliberează câteodată, dar sunt mai mereu încordat/ă, neliniștit/ă. Grija celorlalti este în răspunderea mea și nu pot face nicicând ceea ce vreau, am permanent ceva de dus în spate. Simt că cineva, mai mereu, mă controleaza sau îmi dictează ce am de făcut – partenerul, colegii, părinții. Mă limitează. Mă imaginez uneori, într-un moment de rebeliune – cum ar fi să îi las baltă pe toți, să fiu liber/ă, să nu dau socoteală nimănui? Pentru că mă simt obligat/ă să am grijă de nevoile celorlalți, relațiile cu ei, fără să îmi dau seama, devin o povară. Și deși m-am străduit, și am dat, mai mult decât am primit, pentru că așa mi se pare firesc, relațiile scârțâie. Sunt nefericit/ă.

    Relațiile sunt însă un dans echilibrat, în care cei doi se conectează unul la ritmul celuilalt. Nu se contruiesc oferindu-ne pe tavă. Într-o lume de adulți sănătoși fiecare își cunoaște propriile nevoi, propriile limite. Dă și cere în acord cu acestea.

    Dar dacă o viață întreagă am învățat că nevoile mele nu sunt importante, că sunt responsabil pentru binele celuilalt, cum aș putea descoperi ce vreau eu? Cum să învăț să aștept ca celălalt să vină spre mine? Cum să tolerez frica pierderii, rușinea și vinovăția de a nu fi făcut suficient?

    Aș pute începe, fiind atent la momentele în care cedez pentru a le face pe plac celorlalti. De ce o fac? Cedez pentru că nu pot pune limite, pentru că aceștia sunt intruzivi și nu îi pot opri sau cedez pentru că astfel am învățat să construiesc relații?  Este ceva ce îmi pot eu asuma din interaciunea cu ei? Este important să înțeleg și să învăț că îndeplinirea nevoilor mele este în primul rând responsabilitatea mea.

    Mă ajută să îmi cunosc nevoile, dacă sunt atent la ceea ce simt, la emoțiile mele, la schimbările de dispozitie – furia sau tristețea sunt semnale ale unor nevoi neîndeplinite. Mă pot întoarce să analizez contextul respectiv și mă pot întreba ce mi-a lipsit? ce aș fi avut nevoie să se întâmple?

    Pentru a mă apropia cu adevărat de mine, de nevoile și de dorințele mele, este important să experimentez – să învăț despre mine. Am nevoie să stiu ce filme îmi plac, cum, unde și cu cine  imi place să îmi petrec concediul, care sunt mâncărurile mele preferate, care sunt activitățile care mă relaxează, cum îmi doresc cu adevărat să arate cariera mea. Pentru aceasta însă este necesar să mă expun în contexte cât mai variate, să ies, să trăiesc fiecare zi, și pentru mine. Pentru a fi aproape de mine și de nevoile mele, este sănătos să cer și să dau, să îmi exprim nevoile și să fiu atent și la nevoile celorlalți.

    Ca să pot să îmi creez spațiu emoțional și astfel să pot învăța mai ușor despre mine, am nevoie să învăț să tolerez furia, disconfortul celor apropiați atunci când exprim ceea ce am nevoie, când prioritar în viața mea sunt eu însumi. “Astăzi nu pot veni să te ajut, am mult de lucru, și nu pot amâna, dar mâine între 2 si 5 pot trece pe la tine, dacă mai este nevoie. Înțeleg că ești dezamăgit, dar astăzi chiar nu pot trece.” Cum te simți când te pui pe tine în capul listei? Poate simți că nu meriti, sau poate te aștepti să fii pedepsit, dar nu uita, nu le poti fii de nici un folos celorlalti dacă tu nu ai bateriile încărcate, dacă nu înveți să dai în limita realistă a resurselor tale.

    Este iarăsi important să învăt să îi confrunt pe ceilalți, să exprim asertiv, fără să pedepsesc și fără să mă retrag, ceea ce aștept, ce îmi doresc, sau îmi este necesar să se întâmple. Construiesc astfel relații care îmi permit să fiu în contact cu mine și nevoile mele.

    Sigur, este important să învăt cum să am alături oameni care consideră firesc să fie atenți și la nevoile celorlalți, să îmi aleg prieteni care știu să dea și să primească în egală măsură.

    Odata ce am relații pe care mă pot sprijini, pot să fiu atent la mine,  să învăț ce anume îmi spune corpul meu moment cu moment –  când sunt tensionat sau obosit, de exemplu, să îmi creez rutine sănătoase pentru mine.

    Este mai ales în puterea mea ca nevoile mele să îmi fie îndeplinite. Și mă ajută să nu uit –  numai dacă am grijă de mine, pot fi prezent și pot avea grijă și de ceilalți.