Corina Dobre

Categorie: Vulnerabilitățile noastre

  • Mâine o să fie mai bine

    …

    – N-o omorî, tăticule! Te rog, n-o omorî!

    Fetița încerca cu disperare să îl apuce de mână. Între pumnii lui, femeia țipa din toate puterile:

    – Lăsă-mă, lasă-mă! Mă doare! Opreste-te!

    O prinsese de păr și acum o lovea cu capul de podea. Fetița se uita disperată când la unul, când la celălalt.

    – Te rog, te rog, las-o! Hai sa plecăm, întârzi și azi!

    Îi tremurau mâinile și picioarele. Îi era frică și să plângă.  Când ajungea aici, mai nimic nu îl mai putea opri. Furia îl întunecase. Avea ochii roșii, sprâncenele i se adunaseră deasupra nasului, fălcile încleștate îi făceau fața să arate pătrată. S-a întos greu înspre copliă. Încerca să își curețe privirea.

    – Ia-ți gentuța și hai!

    Si a plecat. Fără o privire sau un cuvânt spre nevasta întinsă ca o cârpă pe jos. Fetița și-a întors de câteva ori privirea spre casă. Poate mămica se ridică și vine la geam să se uite după ea. I-a stat o clipă respirația, i s-a părut că se mișcă perdeaua. Ar putea să facă cu mâna înspre fereastră, poate ea e acolo, să îi arate că o iubește. Dar parcă perdeaua nu se mișcase. Dacă a omorât-o și nu o mai găsește când se întoarce. Sau dacă mămica pleacă, ea cui îi rămâne?

    Încerca să își potrivească pașii cu ai lui. O să fie totul bine până la urmă. De fiecare dată este. Și apoi câteva zile ei râd cu gura până la urechi. L-a prins moale de mână. Îl simțea încordat. L-a tras de mână și i-a șoptit:

    – Tăticule, eu te iubesc să știi.

    Nu i-a răspuns nimic. Poate nu a auzit-o. Au grăbit doar pasul.  Grădinița era într-o fostă casă boierească, cu camere înalte si luminoase, un antreu cochet unde era aranjat vestiarul. Au ajuns ca de obicei printre ultimii. În vestiar erau încă doi copii si mamele lor. A pus-o pe o băncuță să o schimbe. Mersul pe jos îl liniștise, trăsăturile feței îi erau mai blânde. Tante Silvie ieșise în ușă să adune întârziații:

    – Grăbiți-vă, grăbiți-vă, domnule Mircescu! Începem masa în 5 minute. Komm, Sofie, komm schneller!

    A descălțat-o încetișor. I-a scos rochița de drum și i-a pus pantalonii de grădiniță, a încălțat-o cu papuceii și i-a aranjat codițele.

    – Sa fii cuminte, Sofia, să o asculți pe Frau. Și să manânci și ciorba, ca altfel cum să te faci mare?!

    -O să încerc să o mănânc. Da’ nu prea îmi place, să știi.

    I-a zâmbit și a mângâiat-o din nou.

    – Măcar câteva linguri, îmi promiți?

    – Bine, îți promit. S-a lipit strâns de piciorul lui. Să vii la timp azi tati, te rog!

    – Îți promit!

    S-a jucat cuminte toată ziua, se gândea că poate mămica a venit să o vadă ce face la grădiniță, și se uită la ea din curte, pe geam, prin perdea. S-a străduit și a mâncat toată ciorba. Toată, toată. A trecut prânzul și se apropia seara. Copiii au plecat unul după altul. Educatoare de după-amiază își terminase progrmaul si negocia cu nea Mitică, paznicul să i-o lase pe Sofia în grijă.

    – Bine, bine, duceți-vă, lăsați-o cu mine.

    7533f6481b600f484fc20f3626671e37Era poate bine că întârzia, s-a dus sigur să aibe grija de mămica. Stătea pe băncuță, cu gentuța strânsă în poală. Respira încetisor și încerca să nu plângă. Poate nu au crezut-o că îi iubește, poate au lăsat-o aici. Ea unde să se ducă? Afară era deja întuneric și nu avea pe nimeni.

    A auzit apoi pași afară în curte, si …parcă…parcă era vocea lor. Și-a ținut un pic respirația, să audă mai bine. Ei erau! Veniseră amândoi. Au deschis ușa –  râdeau și se țineau de mână.

    Sofia a simțit cum se topește si cum i se încălzesc pantalonașii de grădiniță. Și-a strâns și mai tare gentuța în mână și a început încetișor să plângă. Reușise! Pleca și în seara asta acasă.

    Mama s-a aplecat înspre ea.

    – O, Doamne, Sofie, ce prostuță ești, nu plânge numai pentru că ai făcut pe tine. Hai mai bine să te schimb. Vrei?

    Printre sughițuri Sofia a dat din cap că da. Mama a continuat:

    – Și ce crezi, Sofie, în seara asta ne ducem toți trei la restaurant. Nu e grozav?

    În timp ce o schimba, Sofia a mângâiat-o pe vânătaia de la tâmplă.

    – Te iubesc, mămico, te iubesc!

    – Știu, iubita mea, știu. Și eu pe tine, să nu uiți.

    Ar fi vrut să îi spună că știe, și mai ales să nu plece niciodată de lângă ea. Dar ce mai conta? Plecau toți trei și astăzi acasă. Mâine o să vadă ea ce o să mai fie. O să se descurce cumva să rămână, toți, împreună.

    …

    Abuzul fizic, violența domestică sunt probleme extrem de dureroase și actuale. Efectele sunt devastatoare pentru cei implicați. Studiille arată că femeile bătute de soți au, printre multe altele,  risc crescut de depresie, de insomnie, de tulburare de stres posttraumatic, de abuz de alcool si alte substante. Îsi internalizează un comportament submisiv și au risc crescut de abuz si in alte segmente ale vieții (profesie, de exemplu).

    Povestea de astăzi însă aduce în prim plan copiii. Dacă abuzul fizic este greu de dus pentru cel abuzat (de cele mai multe ori soția), copiii martori ai bătăilor, certurilor agresive între părinți, vor învăța că cei care sunt datori să îl îngrijească și să îi protejeze, printre puținele persoane din viață pe care ar trebui sa se sprijine necondiționat, nu pot să își ducă la bun sfârșit rolul. Copilul învață că este constant în pericol, teama îi devine a doua natură. Integritatea lui fizică este pusă în pericol. Cine știe dacă furia și nebunia astfel dezlănțuită nu se vor îndrepta și împotriva lui? Pe lângă lipsa de securitate, de siguranță pe care copilul o trăiește acut, va încerca să îndrepte lucruri care nu sunt în controlul său, își va internaliza vina de a nu fi suficient de bun. Copiii abuzati astfel de lipsa de siguranță din familie sunt expuși riscului unor tulburari extrem de serioase și nocive în viața adultă: depresia cronică este una dintre ele, relații toxice cu parteneri, prieteni sau în profesie. Ancora pe care o reprezintă relația bună cu părinții, refugiul pe care înțelepciunea părinților îl oferă necondiționat, pentru copiii care trăiesc în medii abuzive, fizice sau emoționale, vor fi compromise pe viață. Au nevoie să învețe ca adulți cum să aibă încredere, cum să își construiască relații sigure în care să crească și să se bucure de ei și de viață.

    Sunt relații in care terapia de cuplu pare un vis imposibil, dar daca sunteți o persoană abuzata nu ezitati să căutați ajutor de specialitate. Dvs si copiii dvs. veti avea numai de câștigat. Există însă și relații in care abuzul fizic nu se materializează, partenerii nu se bat, dar certurile sunt extrem de violente. Pentru copiii martori ai acestor momente rezultatele sunt la fel de devastatoare. Sunteți, ambii parteneri, responsabili sa va construiti o relatie sanatoasă, benefică pentru toți cei din jurul dvs. Deasemenea nu ezitati sa folositi si resursele generoase pe care vi le pune la dispozitie terapia individuală sau de cuplu. Este o investitie de timp si efort pentru care vă vor fi recunoscatori copiii, nepotii si stranepotii dvs.

    Bibliografie selectiva:

    Sternberg, K. L., Lamb, M. E., Greenbaum, C., Dawud, S., Cortex, R. M., & Lorey, F. (1994). The effects of domestic violence on children’s perceptions of their perpetrating and nonperpetrating parents, International Journal of Behavioral Development

    Randolph, M. K., & Conkle, L. K. (1993). Behavioral and emotional characteristics of children who witness parental violence. Family Violence and Sexual Assault Bulletin

  • De ce este critica nocivă

    Am citit aici o poveste care spune cam așa:

    Odată, demult, un samurai dur si răzbătător s-a dus în vizită la un călugăr, care, ca orice pustnic, se afla mic și slab.

     – Călugărule, i-a poruncit samuraiul cu o voce tunătoare, învață-mă despre rai și despre iad!

    Călugărul și-a ridicat încet privirea, s-a uitat spre el, stăpânindu-și cu greu dezgustul și cu o voce fermă i-a răspuns:

    – Să te învăț despre iad și despre rai? Nu aș putea să te învăț nimic. Uită-te la tine. Ești murdar, miroși urât, sabia îți este ruginită. Prezența ta este o rușine pentru toți samuraii. Piei din fața mea, nu meriți să îți arunc nici o privire!

    Samuraiul s-a înfuriat cumplit. Fața i s-a înroșit, obrajii îi ardeau, și-a încleștat maxilarele, și-a smuls sabia din teacă și a îndreptat-o fulgerător înspre călugar.

    – Acest-i iadul, i-a spus călugarul zimbindu-i blând.

    Samuraiul a fost copleșit. Acest om si-a riscat viața, ca el sa învețe ce este iadul. A lăsat încet sabia la locul ei și cuprins de recunoștință s-a așezat în liniște alături de călugăr.

    – Acesta e raiul, a adaugat călugărul zâmbindu-i blând.

    sad_FotorCritica, mai ales atunci când vine de la persoane importante pentru noi,  este extrem de toxică și de dureroasă. Ascunsă sub justificarea îmbunătățirii comportamentului celui criticat, distruge relația, iar cel supus criticii își internalizează un discurs negativ despre propriile abilități, despre sine însuși. Critica îi dă o falsă putere celui ce critică și îl reduce, îl limitează pe cel criticat. Criticismul este toxic, mai ales,  în doua ipostaze – în relația dintre părinte si copil și în relația de cuplu, între cei doi parteneri.

    Cum poți să îți dai seama dacă ești o persoana critică?

    Te adresezi mai degraba persoanei și nu comportamentului – Esti dezordonat, Ti-am spus de atitea ori sa nu mai fii leneș. Ești superficială! Nimic nu o să se aleagă de tine! 

    Te concentrezi mai ales pe ce este greșit, și nu pe ce poate fi îmbunătățit – Niciodată nu faci ce trebuie!

    Adevărul absolut despre cum poate fi îndeplinită o anumită sarcină este deținut de cel ce critică.

    Si cel mai important, o persoana critică, în momentul în care ea însăși greșește sau nu își atinge obectivele are un discurs interior extrem de nociv – “sunt un prost” sau “niciodată nu sunt în stare de nimic” și altele în acelși sens.

    De ce este critica nocivă? Spre deosebire de oferirea unui feed-back, critica îl face pe cel ce o primește să se simtă umilit, incompetent, incapabil, deconectat de cel apropiat si de sine însuși.

    Copiii criticați de părinții lor sunt vulnerabili –  odată critica internalizată devine standardul la care se vor referi toată viața – nu sunt suficient de bun si nu sunt în stare să fac, atâta timp cât mama sau tata, persoane cu autoritate supremă în viața unui copil, mi-au spus asta. Studiile arată că criticismul mamelor reprezintă un risc semnificativ de depresie pentru copil. Desemenea criticismul părinților afectează profund imaginea de sine a copilului, dorința lui de explorare, capacitatea de a se bucura de sine și mai ales capacitatea de a se simți iubit, acceptat și în siguranță alături de părinții lui. Părinții adesea își justifică criticismul prin nevoia de a corecta comportamentele greșite ale copilului. Ca și părinți suntem îngrijorați și preocupați de viitorul copilului nostru, ne dorim să se adapteze și să reușescă într-o lume competitivă. Este necesar însă să ne întrebăm – cât poate face copilul din ceea ce îi cer? Are abilitățile necesare însușite? Cât este nevoia lui de imbunătățire a comportamentului și cât a mea ca părinte? Cum îl pot ajuta sau învăța să facă altfel?

    În cuplu, asa cum John Gottman arată în studiile pe care le-a realizat despre ce si cum ne influențează viața cu partenerul, criticismul este unul din comportamentele toxice care prezic cu mare acuratețe sfârșitul unei relații. Criticismul se manifestă în situațiile – “tu niciodată…” sau “tu întotdeauna…”, momente care pot fi înlocuite cu “Eu am nevoie să…”, de exprimare asertivă ale nevoilor pe care simțim că cel de alături le-a ignorat sau neglijat.

    Criticismul rănește și ne îndepărtează, îl reduce pe cel criticat, este o spirală care se amplifică, conduce la comportamente submisive, descurajează cooperarea dintre parteneri, în nici un caz nu are ca efect modificarea sau obținerea unui anumit comportament. Dimpotrivă!

    Bibliografie selectivă:

    K. L. Burkhouse et al. (2012) Expressed Emotion-Criticism and Risk of Depression Onset in Children, Journal of Clinical Child & Adolescent Psychology

    Gottman, J. M., Coan, J., Carrere, S., & Swanson, C. (1998). Predicting marital happiness and stability from newlywed interactions, Journal of Marriage and the Family

    Gottman, J. M. (1994). Why marriages succeed or fail,  Simon & Schuster.

    Koestner, R., Zuroff, D. C., & Powers, T. A. (1991). The family origins of adolescent self-criticism and its continuity into adulthood,  Journal of Abnormal Psychology

    http://www.jackkornfield.com/

  • Iubirea adevărată

    d8581cd9a831414e5671bb3baeeabd59In mai, urmează să vină în România, Harville Hendrix si Hellen Lakelly Hunt, doi terapeuti de cuplu grozavi, care au încercat, printre alții, si au și reușit, să afle ce ne atrage unul la celălalt, de ce rămânem împreună. Un cuplu ei înșiși, trecut prin clipe grele și foarte grele, au dezvoltat împreună teoria Imago. Sâmbăta trecută, Domnica Petrovai si Gaspar Gyorgy ne-au invitat, pe Victor si pe mine să povestim, alături de alți curajoși, în filmul de prezentare al evenimentului, un gând, două despre iubire, teoria Imago, despre cum ne-am construit relația atât amar de ani, ce a fost și ce este important pentru noi, ca și cuplu, pentru mine ca terapeut. Urmează desigur să sciu ce mă impresionează pe mine la teoria Imago, gândurile despre Harville si Hellen, despre iubire si despre ce am spus si ce mai ales ce nu am spus la filmare.

    Astăzi însă, mi-a mers la suflet Andrei Pleșu, ca de atâtea ori, în eseul său “Despre iubirile fericite” (din volumul “Despre frumusețea uitată a vieții) din care am recitit cu plăcere următoarele:

    “Iubirea adevărată e o experiență a bucuriei împărtășite și ea iradiază, ca atare, în întregul spațiu din jurul său. Evident, nu am în vedere placiditatea bovină a unei nesimțiri în doi, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă, sau în conveniența paradiziacă, în care totul e roz, adorabil, ireproșabil. Vreau doar să spun ca dacă o întâlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoția, farmecul și plăcerea se umplu dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întâlniri este pe cale a se deteriora. De asemenea, dacă frumusețea întâlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfârșește prin a ruina cariere, caractere, vieți e o mare iubire mai curând strâmbă și are puține șanse de happy end. (…) Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, resturatoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor și tot alaiul de indispoziții cotidiene care confiscă uneori, inflaționar, viața cuplului sunt preliminarii si semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă un corelativ al reușitei umane, o binecuvântare care îmbogățește și înfrumusețează inventarul destinului pământesc. Fericirea se multiplică atunci când e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului așază asupra întregii comunități un cer mai curat și mai hrănitor”

    Să vezi fericirea cuplului ca și piatră de temelie a comunității si iubirea ca fiind legătura onestă, adevărată, îndreptată înspre binele cuplului si al celor din jur reprezintă esența unei vieți bogate și împlinite.

  • Pot sa fiu fericit – sau cum ne ajută știința să fim mai fericiți

    fericităȘtiința este astăzi generoasă cu noi – mulțumită cercetărilor a crescut speranța de viață, tehnologiile diverse ne colorează și ne fac existența mai ușoară, pentru fiecare dintre noi accesul la educație este mai facil ca oricând și iată, fericirea este abordată prin prisma cercetărilor de laborator. In 18 ani de cercetări în laboratorul de la universitatea din California, Sonya Lyubomirsky a descompuns fericirea și a analizat-o pe toate părțile.Cartea ei “Cum să fii fericit” este o prezentare riguroasă a studiilor din domeniul psihologiei pozitive care

    Sonjademonstrează că fericirea, sau cel puțin un nivel rezonabil al ei, cu ceva determinare, este la îndemâna oricui, sau mai degrabă, oricui are nevoie. Un morocănos ar putea să se întrebe, dar de ce să fim fericiți? În afara răspunsului evident, că e păcat să treacă viața pe lângă tine și să nu o savurezi, să nu te bucuri, să nu simți că ai avut un sens, studiile au arătat, după cum scrie Lyubomirsky că:”oamenii fericiți sunt mai sociabili și mai energici, mult mai dispuși să facă acte de caritate și mult mai cooperanți, dar și mult mai plăcuți de alții (…), dau dovadă de mai multă flexibilitate în modul lor de gândire și sunt mult mai productivi la locul de muncă. Sunt lideri și negociatori mai buni și câștigă mai mulți bani. Sunt mult mai rezistenți în fața greutăților, au un sistem imunitar mai puternic și sunt mai sănătoși din punct de vedere fizic. Oamenii fericiți trăiesc mai mult!” Mai mult oamenii fericiți au mai mult succes, iar relația este bidirecțională, fericirea vine, desigur ca urmare a succesului, dar succesul este la rândul lui o consecință a fericirii.

    Vestea bună pentru noi este că fericirea este influențată în proportie de 50% genetic (spun mai multe studii efectuate pe gemeni), 10% este influențată de contextul în care trăim (familie, comunitate etc.) iar restul, un generos 40% este dat de acțiunile, comportamentele noastre. De ce este aceasta o veste bună? Pentru că starea noastră de bine, sau mai bine spus, de mai bine poate fi influențată de ceea ce alegem să facem în fiecare zi, nu ne este dată (sau luată) – genetic sau prin ceea ce exeperimentăm datorită mediului – pot fi fericiți si cei care au trecut prin experiențe îngrozitoare, alături de cei ce au avut un context liniștit si favorabil.

    Un alt concept important pe care îl prezintă Lyubomirsky este acela de adaptare hedonică. Ne adaptăm cu ușurință la schimbări, cele nefavorabile (vestea bună), dar cu mai mare ușurință, din păcate pentru noi, și la cele favorabile. O casa mai mare, câștigul la loterie, o masină nouă, o promovare și o mărire de salariu, un magazin nou în cartier ne oferă un plus de fercire temporar, ne obisnuim cu ele și, fără alte schimbări în comportamentul nostru, ne întoarcem de unde am plecat (adaptare hedonică).  Studiile arată însă că putem prelungi starea de bine pe care ne-o dau experiențele pozitive fiind recunoscători pentru ce avem. Adaptarea hedonica pare să fie influențată de doi factori – creșterea așteptărilor noastre (după un timp ți se pare firesc ce ai și vrei mai mult) și comparația socială (Ioneștii au, eu cum să mă las mai prejos).

    Cartea este bine construită – în prima parte gasim scale cu ajutorul cărora putem determina nivelul actual de fericire, o scala pentru depresie și un test prin care puteti afla ce activități vi se potrivesc din lista de 12 propuse de Lubomirsky pentru a vă simți mai fericit.

    Lyubomirsky propune un set de 12 activități care vă pot aduce fericirea, iar acestea sunt – exprimarea recunoștinței, cultivarea optimismului, evitarea analizării excesive și a comparațiilor sociale, actele de binefacere, cultivarea relațiilor sociale, crearea unor strategii pentru a face față problemelor, să înveți să ierți, cresterea experiențelor de flux, să te bucuri de plăcerile vieții, să te dedici scopurilor pe care ți le-ai propus, religia și spiritualitatea, meditația, cum să ai grijă de corpul tău.

    Pentru fiecare dintre activități, autoarea face o trecere în revistă a beneficiilor, documentat, cu exemple de cercetări sau studii de caz, și încheie cu o serie de exerciții pe care fiecare dintre noi le poate folosi. Despre recunoștință am mai scris aici, pe marginea unui articol al Sonjei Lyubomirsky despre recunoștintă. Dar o activitate la îndemâna oricui este, de exemplu, a noua activitate, care se refera la capacitatea de a te bucura de plăcerile vieții. Studiile arată, așa cum sintetizează Sonja Lyubomirsky, că :”oamenii care sunt înclinați să se bucure de timpul prezent au mai multă încredere în ei, sunt mai extroverți, mai recunoscători și mai puțin nevrotici. Cei care pot captura bucuria momentului prezent – păstrându-și buna dispoziție, apreciind lucrurile bune – sunt mai feriți de experimentarea depresiei, a stresului, a sentimentului de vinovăție și a rușinii.”

    Iată două din exercițiile propuse în carte:

    • Învață să apreciezi și să extragi plăcere din experiențele de zi cu zi, în opoziție cu starea noastră generală de grabă, de fugă de la un moment la altul, opreste-te si privește cerul, bucură-te de copilul tău, doar privindu-l în timp ce se joacă concentrat cu piesele de Lego. “Înceracă să te bucuri de sentimentul realizării, când ai terminat cu bine o sarcină, acasă sau la serviciu, decât să te apuci distrat de o altă îndatorire de pe lista de lucruri pe care trebuie să le faci. Bucură-te de un duș lung și plăcut după o plimbare prin frig. Acest sentiment perfect poate dura câteva secunde sau un week-end întreg.”
    • Savurează viața și retrăiește amintirile plăcute alături de familie și prieteni. “Cercetătorii au descoperit că amintirile comune, împărțirea lor cu alții, sunt însoțite de emoții pozitive abundente, cum ar fi bucuria, împlinirea, amuzamentul, mulțumirea și mândria (…) Studiile sugerează ca toată lumea, și în special oamenii mai în vârstă, care au o experiență vastă, sunt capabili să extragă sentimentele pozitive din amintiri.”

    Important pentru a reuși să îți modifici comportamentele pentru a fi mai fericit este să fii flexibil, să variezi activitățile pe care ți le propui, să te păstrezi motivat și să îți atragi  câțiva prieteni alături de tine, care să te susțină și să te încurajeze.

    Si dacă nu v-am convins că meritați să vă fie mai bine, va propun doua clipuri în care Sonja Lyubomirsky povestește despre miturile despre fericire, despre reziliență si despre beneficiile de a fi fericit.

    Vă urez lectura plăcut și să fiți fericiți!

  • Dependența emotională – scurtă introducere

    a40bd7c58c950ff5e1db1dbf8c8f2fc2“Nu inegalitatea este cel mai mare ghinion, ci dependența”

    Voltaire

    Drumul spre independență, spre asumarea completă a propriei persoane,  pornește din momentul nașterii. Ne începem viața legați și dependenți de mamă, incapabili să ne sa satisfacem propriile nevoi. Ajunși în lume, odată tăiată legătura fizică, concretă începe să se formează legătura emoțională dintre copil și părinții săi. Tiparul de atașament, dat de modul în care au loc interacțiunile dintre părinti și copil,  se formează și se consolidează încă din primele luni de viață, și va influența covârșitor capacitatea de relaționare în viața adultă. Dacă legătura emoțională cu părinții este una bazată pe încredere, respectiv, copilul este încrezător că nevoile sale vor fi constant îndeplinite, că atunci când puterile lui sunt depășite de situație se poate baza fără grijă pe părinții lui, că aceștia vor fi alături de el, necondiționat, va fi capabil, ca adult, să construiască și să întrețină relații (intime sau de prietenie) sănătoase. Adulții securizați emotional își permit să se arate vulnerabili, să le ofere celorlați încredere, știu să depindă de alte persoane, fără să fie copleșiți de acest fapt. Privită în acești termeni, dependența reprezintă un aspect normal al vieții interioare.

    Dependența emoțională însă, văzută ca disconfort al vieții psihice, se explică prin necesitatea existenței anumitor factori externi care să garanteze și să mențină echilibrul emoțional al unei persoane. Cu alte cuvinte, starea de bine este legată de stimuli exteriori, echilibrul nu depinde de și nu este în controlul persoanei, este dat de factori sau persoane din contextul imediat. Persoanele dependente nu își asumă responsabilitatea pentru propria stare de bine, pentru definirea propriei valori, sau pentru crearea unei stări interioare de securitate, nu sunt în controlul propriei lumi interioare. Echilibrul lor emoțional depinde de lumea externă, pare că binele lor este la cheremul celorlalti, nu intră in responsabilitatea lor directă. Dependența emoțională poate fi astfel interpretată ca o lipsă de asumare a responsabilității propriului echilibru emoțional. Ce presupune asumarea răspunderii cu privire la propriile noastre emoții și capacitatea de a le face față?  In primul rând, abilitatea de a fi conștient că emoțiile noastre sunt influențate de gândurile, convingerile și comportamentele noastre, mai degrabă decât de factorii externi. Cum se poate manifestă, din această perspectivă, in mod concret dependența emoțională? De exemplu, dacă cineva este furios pe dvs., daca sunteți dependent emoțional, vă puteți simți respins, speriat, amenințat sau chiar rănit. Veți încerca să îndepărtați furia celuilalt, prin orice mijloace, pentru a vă simți iarăși bine împreună, pentru a vă putea întoarce la o stare de oarecare siguranță. Nu veți putea valida emoția celuilalt, veți încerca să o faceți să dispară, pentru a vă putea apăra. Pe de altă parte, în același context, o persoană ce își asumă propriile emoții, va răspunde diferit aceluiași stimul. Primul lucru pe care si-l va spune va fi probabil că furia celuilalt este numai în legătură cu el, celălalt se simte probabil rănit sau inadecvat pentru momentul respectiv. Oricare ar fi motivul, emoția celuilalt este în responasbilitatea lui. O persoana in controlul propriilor emoții, înțelege că nu poate controla  ce simt sau ce fac cei din jurul ei. Poate doar să fie conștientă de emoția trăită de celălalt, ca fiind complet separată de propria trăire, și în același timp  de afectele, trăirile personale generate de situația dată.

    Privită din perspectiva relațiilor sociale, o persoană dependentă emoțional se comportă ca o victima – emoțiile ei sunt cauzate de ceilalți, este o victimă a furiei lor, a criticismului lor, a evitării, a învinovățirii sau a respingerii lor. Reactivitatea crescută la emoțiile și comportamentele celorlalți vă poate arăta că nu sunteți în contact cu emoțiile dvs., că sunteți depedent de emoțiile si stările celor din jur.

    Deși se poate manifesta in cadrul oricărui tip de relație, dependența emoțională poate fi extrem de dureroasă mai ales zona relațiilor de cuplu. Margaret Paul, în “Inner Bonding” arată că există două moduri în care ne putem îndrăgosti. Când dragostea vine din sinele rănit, te îndrăgostești de fapt de modul în care celălalt te poate iubi. Ii oferi celuilalt controlul cu privire la starea ta de bine, la exprimare apropriei tale valori.  Dacă așteptările îți sunt îndeplinite și partenerul îți pune la picioare lumea pe care o asteptai, atunci poți spune că ești îndrăgostit. Nu celălalt este cel de care te-ai îndrăgostit, ci de modul în care el te tratează. Ii oferi celuilalt, în numele iubirii,  putere nelimitată asupra ta. Liiceanu, în “Despre seducție”, arată atât de frumos. “Seducția este o formă de putere (…) Orice seducător intră în viața noastră purtând cu el promisiunea de împlinire a unei așteptări neprecizate”. Dacă simți că lumea ta nu există în afara lumii lui, daca comportamentele si emotiile lui îți construiesc sau îți distrug lumea, atunci ești dependent emoțional de celălalt. Margaret Paul arată că persoana dependentă caută astfel să umple imensul gol interior pe care îl trăiește. Ea se agață de partener, pentru a primi mai mult și mai mult, îl investește cu așteptările sale pentru liniște si confort emoțional, oricum ar fi acesta înțeles, își dorește de la celălalt ceva ce ea însăși nu poate defini. Valoarea personală, capacitatea de a se simți bine sunt dictate de emoțiile și starea celuilalt, așteaptă să i se ofere siguranță și iubire, le cere cu insistență, în termenii și condițiile proprii.

    In cazul iubirii adulte, tipul de relație este de cu totul altă natură. Ca adult, ai învățat să îți definești propria valoare, să lași iubirea să îți inunde sufletul. Ai învățat că iubirea vine din interiorul tău, ești capabil să te simți viu și conștient de tine, fără să fie nevoi de o altă persoană care să te facă să simți că trăiești. Această capacitate de a simți deplin și conștient iubirea îți dorești să o împarți cu o altă persoană adultă, conștientă deasemenea de propria-i capacitate de a iubi și de a fi fericită.

    Există numeroase strategii de reconectare cu sinele pierdut sau niciodată aflat, de ieșire din capcana dependeței emoționale, dar despre ele, pe larg într-un alt articol.

    Bibliografie selectivă:

    Arntz, A. (2005) – Pathological Dependency: Distinguishing Functional from Emotional Dependency, Clinical Psychology: Science and Practice

    Bornstein, R. F. (1998). Dependency in the personality disorders: Intensity, insight, expression, and defence. Journal of Clinical psychology

    Gude, T., Hoffart, A., Hedley, L., & Rø, Ø. (2004). The dimensionality of dependent personality disorder. Journal of Personality Disorders

    Liiceanu,  G. (2007) Despre seducție, Ed. Humanitas

    Paul, M. (1992) Inner Bonding, Harper Collins

  • Terapia cognitiv comportamentală – câteva informații

    Terapia cognitiv comportamentală (TCC) este o forma bazată pe principiul conform căruia  conform caruia gândurile, tiparele de gândire, sunt cele care ne influențează emoțiile și comportamentele. Cauza confortului sau a disconfortului, precum si explicația cu privire la  acțiunile noastre este, conform terapiei cognitiv comportamentala, internă, dată de interpretarea personală cu privire la diferitele situații, și nu generată de persoane sau diverse contexte, exterioare nouă. TCC este deci un tip de terapie care ajută clienții sa își înțeleagă gândurile și emoțiile, și modul în care acestea le influențează comportamentele.  TCC presupune atât o formă de terapie cognitvă, care se adresează cognițiilor, cât și una comportamentală. Terapia cognitivă se adresează tiparelor de gândire, pe când cea comportamentală acționează asupra comportamentele asociate. Combinate, în cabinet, reprezintă o metodă extrem de eficientă pentru a rezolvă o gamă foarte largă de afectiuni pentru adulti, copii sau adolescenți.

    1.  Terapia cognitiv comportamentală are în centrul său relația de colaborare între terapeut si clientul său. Împreună, clientul și terapeutul,  vor pune bazele unei relații de încredere, vor discuta problemele actuale ale clientului. Acesta va propune ordinea în care aceste problme vor fi abordate, stabilindu-și astfel obiectivul sau obiectivele terapiei.  O relație solidă între client si terapeut este extrem de necesară, dar nu este elementul central al terapiei, după cum această relație nu este suficientă în a genera schimbarea. Clientul este cel care provoaca și susține schimbarea, prin însușirea unor noi modalități de gândire, le va pune în practică în viața sa de zi cu zi,  va actiona ca urmare a celor învățate.  In cadrul ședintelor de terapie cognitiv comportamentală, terapeutul și clientul vor analiza împreună problema adusă în cabinet, elementele care o mențin, inclusiv – cognițiile, comportamnetul și mediul, contextul în care ea apare. Clientul este deci extrem de implicat, activ in procesul terapeutic, primeste si ofera feed-back constant cu privire la evoluția terapiei. Fiecare întâlnire presupune discuții, exersarea anumitor abilități sau deprinderea anumitor tehnici. TCC este deci o abordare teraputică bazată pe efortul de colaborare între client si terapeut. Terapeutul urmărește să descopere scopurile, motivațiile, dorințele clientului. Rolul său este de a asculta, de a oferi sugestii, de a încuraja si a-l ajuta pe client să-și atingă scopurile. Rolul clientului este de a fi deschis, de a-si exprima nevoile, de a implementa ce a învățat în interacțiunile din cabinet.
    1. Terapia cognitiv comportamentala este relativ scurtă ca durată, se concentrează să îl ajute pe client să dezvolte singur mecanisme sănătoase de adapatare la situațiile care îi generează disconfort, îl învață sa facă fată contextelor de viată prin identificarea tiparelor de gândire disfuncționale, a comportamentelor dezadpatative și apoi prin schimbarea lor. TCC este limitată în timp tocmai datorită principiului conform căreia se desfășoara în mediul natural al clientului, in interactiunile sale de zi cu zi, prin implementarea abilităților însușite și exerasate  în cabinet. Sfârșitul terapiei se stabilește împreună cu clientul, odată cu atingerea obiectivului pe care clientul și l-a propus la începerea terapiei.
    1. TCC reprezintă un model educațional. TCC se bazează pe ipoteza, demontrastată științific, conform căreia cele mai multe reacții emoționale si comportamentale sunt învățate. Pornind de aici, scopul terapiei este acela de a-i ajuta pe clienți să renunțe, să se dezvețe de reacțiile disfuncționale și să învețe altele noi. Tocmai acest aspect educativ are rolul de a menține pe durată lungă de timp rezultatele obținute ca urmare a terapiei. Atunci când oamenii înțeleg ce fac pentru a le fi bine, pot sa reproducă acest model oricând si în orice circumstanțe.
    1. TCC are o structură clară, este orientată pentru atingerea unor scopuri predeterminate. Terapuetul TCC are un plan structurat pentru fiecare ședință în parte, în fiecare ședință sunt învățate, integrate tehnicie, exercitții specifice. TCC, dupa cum am mai arătat și mai sus se concentrează pe obiectivele clientului. Pentru atingerea acestora, clientul va învăța in cabinet modalități noi de gândire, de comportament. Terapeutul TCC nu îi va spune clientului său ce sa facă, ci îl va învăța cum să o facă.
    1. Temele pentru acasă reprezintă un element extrem de important in TCC. Perioada necesara atingerii obiectivelor clientului ar fi considerabil mai indelngată, daca exersarea tehnicilor TCC s-ar face numai in cabinet. De aceea clientul va primi teme clare, respectiv de lectura a anumitor materiale, de exersare in contexte de zi cu zi, sau de monitorizare a gândurilor, compoartamentelor sale.

    Beneficiile terapiei cognitiv comportamentale:

    • TCC are o bază științifică extrem de solidă, conceptele sale au fost investigate în numeroase studii clinice si experimente științifice si are o bază empirică consistentă.
    • TCC este bine structurată, este orientată spre scop și se concentrează cu precădere pe disconfortul imediat, dar nu pierde din vedere implicațiile pe termen lung. Îi solicită clientului implicare activă.
    • TCC este felxibila, se adpateaza unei plaje largi de tulburări sau disfuncționalități, printre acestea: depresie, anxietate generalizată, atacuri de panica, fobii, anxietate socială, anxietate de separare, tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburare de stres posttraumatic, tulburări de alimentație, tulburări somatoforme, disfuncții sexuale, probleme de cuplu, managmentul furiei, atât pentru adulți, cât și pentru copii și adolescenți.
    • TCC îl învață pe client noi strategii, pe care le poate folosi nu numai pentru a depăși probleme actuale, le poate adapta pentru contexte de viață noi. TCC se concentreaza pe “aici și acum”, dar în aceiași măsură are în vedere modul în care trecutul a condus la formarea tiparelor și schemelor prezente.

    Vă invit așadar în cabinet pentru a deprinde un mod de gândire și comportament care să vă conduca la echilibru și acceptare.