Corina Dobre

Categorie: Vulnerabilitățile noastre

  • Sensurile ascunse ale vieții

    2738_4eabe343Când reușim să ne ridicăm capul peste problemele noastre de supraviețuire, peste durerile noastre mai vechi sau imediate, peste grijile de astăzi sau de ieri, peste neliniștile de fiecare clipă, întâmplările vieții ar putea să ni se înfățișeze în unghiuri diferite, să ne arate fețe ascunse, să dea alt sens față de cele pe care le-am deslușit până atunci.

    “Sensurile ascunse ale vieții” cartea lui Stephen Grosz, tradusă cu drag și suflet de prietena mea Aura Acasandrei, încearcă să ne arate că avem nevoie să ne luăm timp să pătrundem sensul poveștilor noastre, ale celor pe care îi iubim sau pe care viața ni aduce în cale.

    Întâmplările pe care Grosz le aduce și le desfășoară sub ochii noștri povestesc despre oameni singuri sau căsătoriți, despre copii, sau adulți de succes, despre femei și bărbați. Grosz încearcă să pătrundă în spatele vorbelor, ale semnificatiei imediate, privește cu înțelegere înspre umanitatea fiecăruia și încearcă să descifreze care sunt înțelesurile nevăzute – care poate fi  semnificația unui secret, ce poate ascunde minciuna, cum furia este un răspuns la tristețe, de ce schimbarea poate fi dificilă, dar necesară, ce ne reține să vedem ceea ce, câteodată, este limpede ca lumina zilei.

    Povestea mea preferată este aceea a lui Thomas, un băiețel de 9 ani, cu diagnostic sever, abuzat de mama lui, retras de la școală, internat la clinica de pihiatrie, îl provoacă pe terapeut în fel și chip, printre altele la fiecare ședință îl scuipă cu obidă, scuipat pe care Grosz îl suportă cu stoicism, dar care pe parcurs devine aproape intolerabil. Blocați în procesul terapuetic, Grosz încearcă să găsească semnificația furiei copilului, de ce era important pentru copil ca el, analistul să se înfurie. Si după căutari, și frământări se întoarce înspre copil:

    “- Când mă scuipi, am spus, vrei ca eu să ma înfurii pe tine, pentru că dacă mă înfurii înseamnă că eu cred ca ai putea fi altfel de cum ești acum. Dacă sunt furios însemană că eu încă mai cred ca putem repara ceea ce e distrus. 

    A tăcut pentru o clipă și apoi l-am întrebat:-

    – Poți să îmi spui ce e distrus

    – Creierul meu e distrus, prost! Creierul meu nu merge, nu așa ca al altor oameni. Eu nu am un ghiozdan. Sunt un rahat la fotbal. Fac chestii de bebeluș la școală. Ți-am spus că surorile mele exersează înmulțirea una cu cealaltă? Sunt mai mici decât mine, dar pot face toate aceste lucruri pe care eu nu le pot face, pentru că lor le funcționează creierul. Al meu e stricat. 

    M-a privit în ochi.

    – E foarte trist. Nu-i așa că e foarte, foarte trist?

    – Da, e trist. Foarte, foarte trist.

    S-a lăsat o liniște adâncă în cameră.

    Două zile mai târziu m-a scuipat din nou, însă atunci a fost pentru ultima oară.”

    O carte care odata închisă te invită să deschizi ochii cu atenție si să privești  – în jur și la tine.

    Vă urez cu drag lectură plăcută!

    „Sensurile ascunse ale vieții”, Stephen Grosz, trad. Aura Acasandrei, Editura Trei, 2015

  • Tristețea este parte din noi

    Tristețea este parte din noi

    Este omenește să fugi de disconfort, să îți dorești ca lumea ta să fie echilibrată, să fie liniște și totul să meargă lin. Dar viața, așa cum ne este ea dată, se face și se desface, se amestecă și se arată la urmă, dintr-o serie întreagă de simțiri – furie, tristețe, fericire, vinovăție, dezgust, frică.  Tristețea, o emoție adesea greu de dus, are legătură cu pierderea – sunt trist pentru că ceva ce am avut s-a dus, pentru că cineva a plecat, pentru că visele mele au fost zadarnice, pentru că m-am certat cu iubitul/iubita mea și legătura dintre noi s-a subțiat.

    Uităm adesea că tristețea este o emoție care vine și pleacă, care, onorată cu adevărat, ne aduce în contact cu noi, cu dorințele noastre, cu trecutul nostru și discret ne îndreaptă înspre prezent. Ne lăsăm înghițiți sau fugim de tristețe. Ni se pare că va fi permanent alături de noi, și până la urmă, cine își dorește să fie trist? Dar tristețea, daca am sta cu adevărat să o ascultăm, ne poate arăta ce ne lipsește sau ce ne doare. Este de multe ori copleșitoare, te atrage în hăul cel mai adânc, iti ia cu totul puterile, lumea se vede și se simte ca prin ceață, și chiar și așa, și tristețea este trecătoare.

    Să nu fugi de tristețe presupune să accepți partea ta fragilă, rănită, care are nevoie de compasiune și căldură, să stai și să vezi ce și unde se simte în corpul tău. Să nu fugi de tristețe preupune să accepți ca lumina și întunericul, durerea și plăcerea sunt parte din tine, te fac bogat și puternic.

    Uneori ascunsă sub furie, tristețea ne cere timp – să înțelegem ce s-a întâmplat, să facem pace cu noi și cu noul context. Tristețea își duce drumul singură, dar nimic nu este mai tămăduitor ca un umăr pe care să te sprijini, o vorbă bună, o îmbrățișare sau o mângâiere. Avem nevoie de prieteni când suntem triști și avem nevoie să ținem minte că a fi trist este profund omenesc și normal. Și după ce tristețea îți spune tot ce avea de spus, și ai ascultat-o cu atenție, dă patinele jos din cui, sau poate bocancii de zăpadă, adidașii de sport sau salteluța de yoga, pentru că, alături de căldura prieteniei, nimic nu este mai sănătos si revitalizant ca mișcarea și aerul curat!

  • Un an se schimbă cu altul

    M-am uitat astăzi în oglindă si am zâmbit ridurilor care îmi îmbrățișau ochii. M-am bucurat să le văd acolo, sunt semnul meu că am râs și am plâns, că am căzut si m-am ridicat, că am trăit. M-am bucurat să știu că mă însoțesc, că le pot mângaia. Atâta risipă în a te îngrijora de bătrînețe. Vine, este în noi de când ne naștem. Un an se termină, altul începe. Zilele ne scapă printre degete. Să înveți să te bucuri de ele, găsesc că este un dar neprețuit. Băieții mei, frumoși și puternici, iau viața pieptiș, o mai ceartă din când în când, se iau la trântă, vor să o controleze ca pe un cal nărăvaș. Încearcă să își ridice privirea desupra ei, să afle și să pătrundă ce nu e de pătruns. Încearcă. Te domolești de la un timp, și te bucuri de dorința și de puterea lor. Viața merge înainte. Mi-a fost greu să învăț să fiu bună cu mine. Mi-a fost greu să învăț că zilele sunt frumoase, fiecare în altfel. Sunt zile liniștite, sunt zile cu durere, sunt zile cu speranță, sunt zile vesele și sunt zile triste.

    Un an se schimbă cu altul, și sunt recunoascătoare pentru ridurile care îmi îmbrățișează ochii, sunt semnul meu că am râs și am plâns, că am căzut si m-am ridicat, că am trăit.

    Să avem cu toții un an generos, să învățăm să fim buni cu noi și să ne bucurăm de viață așa cum este ea.

    early-206151

  • „Nu sunt în stare” – Despre durerea de a te simți lipsit de valoare

    9fe34a4a67a17b5d0337804e6da1a3bc…“Nu ești în stare! Nu ești în stare!Nu ești în stare!”

    Ședința se terminase. Nu, nu a fost un fiasco. Avea de refăcut numai o parte din raport, apoi de reformulat concluziile. Oamenii erau mulțumiți de rezultate. Una peste alta, a fost un an bun. Mai făcuse asta de nenumărate ori. Și totuși…

    ”Trebuia să fie perfect. De fapt nu ești capabil. Nu ești în stare! Pur și simplu nu ești în stare!”

    A stins lumina în birou, și-a pus căștile și a pornit muzica. Avea nevoie să își oprească mintea. Gândurile aproape că îl sufocau. Mâine era o noua zi și trebuia să se apuce serios de treabă.…Își dorea numai să fie în stare, dacă ar putea să fie în stare!

    …

    Greșim sau performăm, facem lucruri bune, sau se întâmplă să o mai dăm în bară, este firesc. Progresul, creșterea noastră pot avea loc acceptându-ne greșeala, să cad și să mă ridic, tolerându-ne îndoielile, “sunt ok?, este suficient? oare o să reușesc?” Pentru a putea însă să acceptăm ca a greși face parte dintr-un proces normal de creștere este necesar să fii fost accepatați, necondiționat, cu bune și cu mai puțin bune, în momentele de strălucire, dar și în cele de căutare, de către cei ce ne-au avut în grijă – părinți, bunici, învățători sau profesori. Mulți dintre noi experimentează, ca vulnerabilitate centrală a existenței lor, durerea de a se simți defecți, insuficienți, pentru ei înșiși și pentru ceilalți. Emoția ce se insinuează si nu îi mai părăsește este rușinea – oamenii vor râde de mine; dacă ar afla cum sunt de fapt nu ar mai sta lângă mine, din cauză că sunt incapabil, că nu am dat suficient, am fost părăsit de iubită sau am pierdut promovarea. Pentru că  vocea mea critică îmi spune constant că sunt lipsit de valoare, mă subestimez, fie explicit, față de ceilalți sau tăcut, în mintea mea, ascuns adânc înăuntru. Le permit celorlalți să mă pună în poziții de inferioritate; pentru că merit critica, nu mă revolt atunci când sunt denigrat sau când sunt prost tratat, adesea nu simți furie pentru abuzurile din diversele relatii, ci tristețe și rușine.

    Cum se formează și cum se manifestă acest tipar?

    Când suntem criticați, loviți, pedepsiți, pentru cum arătam, pentru ceea ce spunem, pentru ceea ce facem,  învățăm că suntem defecți. Dacă ni se spune că lucrurile în familie merg prost din cauza noastră, învățăm că suntem defecți – “mai bine nu vă aveam, viața mea ar fi fost mai bună fără voi”. Atunci când părinții favorizează un frate/soră față de altul sau când pur și simplu îți arată că nu ești iubit, mintea ta de copil înțelege că lucrurile se întâmplă astfel pentru că nu ești suficient de bun, pentru că ești defect, pentru că, dacă ai fi fost valoros, situația ar fi fost cu totul alta. Tu ești de vină, criticile părinților erau indreptățite. Iar atunci când tu ești de vină, cu adevărat nu meriți să fii iubit, nu meriți să primești înțelegere. Este dureros să te simți inadecvat, lipsit de valoare, în pericol constant de a-ți fi expuse slăbiciunile.

    De aceea, cei care au acestă vulnerabilitate sunt adesea atrași de parteneri la fel de critici și de punitivi cum au fost părinții lor.

    Pentru că adaptarea în mediul toxic de proveninență era o condiție pentru supraviețuire, cei care au ca vulnerabilitate schema de “Defecțiune/Rușine – Sunt lipsit de valoare” pot acționa la poluri diametral opuse – sunt fie cei care și-au internalizat critica, și răspund ca atare “nu sunt bun, merit să fiu tratat ca atare” sau la polul opus, sunt cei care ar face orice pentru a arăta o imagine perfectă – se înfurie când simt că le sunt expuse defectele, atacă, au o toleranță scăzută la greșeli, sunt reci și detașați.

    Această schemă cognitivă, de a fi defect, de a simți că ceva în tine nu este ok, o trăiesc în mod paradoxal mulți oameni de succes. Adânc ascunsă în suflet se află teama că vor fi expuși public, că nu sunt atât de buni pe cât lasă să se vadă, că nu va mai trece mult și ceilalți îi vor vedea, precum copilul pe împăratul lipsit de haine și vor fi arătați cu degetul – “hahaha, de fapt împăratul este dezbrăcat.”

    Cum putem ieși din această capcană?

    In primul rând este important să fim conștienți de vocea critica din mintea noastră care ne pune jos cu fiecare ocazie. Cei mai mulți dintre noi asociază critica cu progresul – daca nu mă critic, cum pot să progresez? Răspunsul sănătos pe care mintea noastră îl poate da este cel de autocompasiune, de înțelegere, nu de justificare narcisistă a acțiunilor mele sau de critică.

    O altă cale de însănătoșire este să aleg să mă înconjor de persoane pozitive, să închei relațiile toxice cu cei care mă judecă și care sunt în permanență nemultumiți de ceea ce eu sunt sau de ceea ce le ofer.

    Deasemenea, este important să fiu obiectiv cu defectele sau limitele pe care le am, să fiu conștient de ele și de măsura în care le pot corecta, să înțeleg cum îi afectează pe ceilalți ceea ce eu fac – pot să întărzii frecvent, sau să flirtrez mai mult decât e cazul la petreceri, să uit să întorc apelurile ratate primite de la soț sau de la soție, să evit ședințele cu părinții de la școala copiilor și multe altele.

    Cei care au fost criticați, cresc ei înșiși ca adulți critici – fiți conștient de acest comportament și opriți-l.

    Și, ca în cazul celorlaltor tipare cognitive și compoartamentale pe care le retrăim de-a lungul vieții, și pentru schema despre rușine și lipsa de valoare, este important să ne împrietenim cu noi înșine, cu onestitate și bucurie, să fim conștienți de ceea ce suntem, să nu ne ascundem de eșecurile și greșelile noastre, să ne onorăm victoriile, mici și mari, să rămânem prezenți, zi de zi, în pielea noastră.

  • Când singurătatea este dureroasă – sau despre capcana deprivării emoționale

    heart-915562…Îi era cam frig. S-a întins să ia telefonul de pe noptiera. 3 jumătate. S-a înfășurat mai bine in plapumă. Astăzi nu trebuia să plece devreme. La birou avea programată o ședință la 11 și cam atât. Îl auzea pe Mihnea cum sforăie pe canapea în sufragerie. Adormise iar la televizor. Locul gol de lângă ea, ca în toate serile o neliniștea. Nu îi plăcea să doarmă singură, dar se obișnuise. Ce era să mai facă? A oftat. A aprins veioza si a căutat laptopul pe sub pat, pe unde il pusese inainte sa se culce.  Și-a pus ochelarii si l-a deschis. Lumea virtuală, colorată, plină de informații a năvălit în cameră. Un film, o carte, e-mailuri, știri, articole, facebook, pinterest. Pe la 6 a curpins-o toropeala, a închis laptopul, l-a pus în pat lângă ea, si a ațipit. Astăzi nu trebuia să se grăbească.…

    Singurătatea are atât de multe fațete. Este singurătatea celui care, neamenințat de ceilalți, știe să se bucure de sine, să stea în pace cu propriile gânduri, neliniști, tensiuni sau bucurii. În acest context singurătatea este o binecuvântare. O pauză de la lumea din jur, pentru a-i face loc lumii din noi.

    Există însă singurătea dureroasă, care te amenință, te înghite, te desființează. Dacă ai sta să o asculți, ai simți-o ca pe o neliniște permanentă, o tristețe adâncă, surdă, o lipsă, a ceva sau a cuiva, o lipsă pe care nici nu știi prea bine cum să o explici. Încerci să te întorci înspre ceilalți, dar adeseori te gândești că nu vei fi niciodată auzit sau înțeles. Așa cum ai tu cu adevărat nevoie.

    Cum răspunzii durerii de a nu te simți iubit până la capăt? Alegi poate să te retragi, să nu mai exprimi, să nu mai ceri.  Ce rost are să aștepți ceva ce nu mai vine? Imaginea pe care o arăți este una rece și detașată. Sau dimpotrivă – te agăți cu disperare, de cei dragi, le ceri și le ceri si mai ales te înfurii atunci când ei nu pot răspunde cerințelor tale.  Este totul sau nimic. Deși nevoia ta este de a primi iubire, îndepărtezi iubirea.

    Capcana pe care o experimentezi este aceea a deprivării emoționale, și se traduce în a te depriva, a fi deprivat – adică a nu avea parte de – căldura emoțională, înțelegere, suport.

    Golul, lipsa, neliniștea ei dureroasă sunt parte din ceea ce ești, așa ai crescut. În fapt nu știi ce îți lipsește cu adevărat, pentru că, încă începând cu copilăria timpurie ai experimentat prea puține contexte în care să primești înțelegere, empatie sau îndrumare. Deprivarea emoționlă este dată mai ales de relația copilului cu mama, și depinde de cât de caldă, înțelegătoare, emptică este aceasta. Atunci când copilul se simte valoros, special, iubit necondiționat, mângâiat și drăgălit, primește timp și atenție din partea mamei, este în siguranță, cineva este lângă el, nu este singur. Este văzut, înțeles și iubit necondiționat. Lumea lui emoțională se dezvoltă armonios. Nevoile lui emoționale sunt importante, învață despre el, le exprimă pentru că știe că vor fi văzute. Când însă mama este rece, detașată, nu se poate conecta la lumea copilului, îl respinge, îi ignoră sau îi pedepsește disconfortul emoțional, copilul rămâne singur. Trebuie să facă ceva pentru a-și alina suferința. Emoțiile, nevoile lui nu sunt importante, singur trebuie să găsească o modalitate de a le face față, de a se descurca. Un  mod sigur este să nu mai aibă nevoi, să nu mai exprime emoții. Este atent la nevoile și la emoțiile celor din jur, pentru ca astfel îi poate ține aproape, așa poate umple golul singurătății, care încet, dar sigur pune stăpânire pe el. Învață să nu ceră – a cere reprezintă o vulnerabilitate. Iar ca adult,  nu poate, nu știe să primească, pentru că nimic nu este suficient. Pentru că nu primește necondiționat iubire nu va știi cum să iubească sau să se lase iubit.

    Cum îți pot vindeca golul dureros al lipsei de iubire? 

    A te vindeca de acestă capcana prespune să îți permiți să fii vulnerabil. A fi vulnerabil în acest context se referă la a învăța să ceri, a accepta ca ai nevoie de ceilalți, înseamnă să primești cu inimia deschisă atât cât pot ei să îți ofere.

    Este important să îți asumi răspunderea îndeplinirii nevoilor tale. Când renunți la ceea ce îți dorești, pentru a le face pe plac celorlalți, nu faci decât să întârești capcana deprivării. Renunți la a face ceva pentru tine, pentru că astfel simți ca îi poți păstra alături pe cei dragi, îți amăgești singurătatea, golul din tine de care vrei să fugi.

    În egală măsură însă poți învăța despre nevoile și emoțiile tale fiind atent la nevoile și emoțiile celor din jur. Să le raspunzi lor, nu din nevoia de a primi grijă și atenție, ci pentru ei, pentru iubirea, grija pe care le-o porți.

    Este un drum lung, să înveți ce îți lipsește, să accepți că ai nevoi, să îți dai voie să simți și să îți exprimi emoțiile, dar alegându-ți cu înțelepciune prietenii, primind cu recunoștință ceea ce îți dă fiecare, ascultându-te cu compasiune tu pe tine, învățând să ceri ajutorul îți poți umple inima, sufletul cu liniște și bucurie. Când singurătatea nu va mai fi amenințătoare și dureroasă, ci o pauză odihnitoare de la tumultul din jur, vei știi că ai vindecat capcana deprivării emoționale.

  • Narcisicii dintre noi

    …

    “Am îmbătrânit, s-a gândit. Am obosit să alerg între case cu oalele de mâncare.”

    Liftul s-a oprit.  A deschis mecanic ușa și a lăsat-o în spatele ei să se trântească. Ca de fiecare dată, mirosul de pe holul blocului o neliniștea, i se strângea ușor stomacul. Dacă ar fi întrebat-o cineva de ce, nu ar fi știut să îi răspundă. A lăsat bagajele grele lângă ușa si a scotocit după chei pe la fundul genții. A intrat tiptil și a auzit televizorul.

    – Hei, salut, ce faci? Am sosit.

    – Salut, salut, l-a auzit mormăind.

    A lăsat sacoșele în hol și s-a dus la el în sufragerie.

    – Ce faci? Cum îți este?

    – Greu cum să îmi fie. Ai întârziat. Nu te mai lecuiești de întârziatul astă.

    L-a lăsat în pace, s-a dus în bucătărie și s-a apucat de treabă. A spălat vasele, a scos din frigider ce nu ii mai era bun, l-a umplut cu ce adusese. I-a pus mâncare în farfurie, i-a pregtiti si pentru seara si i-a pus în cuptorul cu microunde.

    – Iti e foame? Vii la masa? a strigat după el.

    – Vin, vin, ai răbdare, să se termine meciul!

     A strâns repede și prin hol, a dat cu mătura si cu mopul. A pus o mașină la spălat. Cât freca ea prin baie, l-a auzit cum se duce în bucătărie.

    S-a auzit ușa de la frigider, scaunul cum se târșâie când și-l potrivește. Și, liniște.

    – Ei, cum e, îți place?

    Nu avea cum să o scutească:

    – N-ați învățat niciodata, nici tu nici maică-ta, să faceți o ciorbă ca lumea!

    De 3 ori pe săptămâmă. Numai și pentru asta și ar fi trebuit să îi angajeze o femeie. Dar ori de câte ori aduce vorba îi arunca în cap toate lăturile: “Normal, te-ai săturat să ai grijă de bătrânul tău tată. Asta e respectul pe care mi-l arăți. Am muncit ca un bou pentru voi toată viața și acum asta imi trebuie să primesc. Să vină o venetică să îmi măture si să îmi pună un blid cu mâncare. Dacă nu ești în stare, vezi-ți de viața ta și lasă-mă că mă descurc eu singur. N-am nevoie de mila ta”

    Și de fiecare dată își inghițea cuvintele și lacrimile si venea și pleca cu plasele de mâncare și îi deretica de 3 ori pe săptămână. Și el îi făcea favorea să o lase să muncească.

    …

    bd4b2da83d7eefd0b7a6291fa9ae2eb5Sunt persoane cărora le este aproape imposibil să vadă, să înțeleagă nevoile, așteptările, dorințele celorlalți. Ba mai mult decât atât se simt amenințate de ele. Sunt narcisicii dintre noi.   Persoane absorbite de sine, preocupate să atingă și mai ales să arate ceea ce ele consideră o imagine perfectă,  narcisicii au o capacitate minimă de a asculta, de  a considera importante opiniile celorlalți sau de a înțelege nevoile acestora.

    Adesea într-un cuplu în care unul din cei doi parteneri are caracteristici narcisice va avea loc următorul dialog:

    “Mă rănește când spui sau faci asta.”

    “Este problema ta că te simți rănit/ă”.

    Sunt lipsiți de empatie, consideră că nu datorează nimănui nimic, ei înșiși se pot descurca fără să ceară ajutorul.

    Când se simt răniți, adesea pentru că imaginea pe care și-au construit-o în mintea lor le-a fost știrbită, pot deveni furioși. Atacă pentru a restabili echilibrul. Se protejează controlând și criticând. Pentru a compensa ceea ce consideră o ofensă, pentru a-și recâștiga autoritatea, narcisicul are nevoie să se asigure că celălalt se simte slab, lipsit de putere și, de ce nu, prost.

    “Niciodată nu ai fost în stare de nimic.”, “Dacă nu m-ai fi avut pe mine, praful se alegea de tine.”

    Un alt tipar, este narcisicul care se simte îndreptățit – regulile nu sunt pentru el, ceilalți trebuie să le respecte. Consideră că este superior celorlalți, că nu e cazul să se amestece cu ei. Atunci când comportamentele sale rănesc, când împinge limita mai mult decât poate fi tolerat, nu simte nici un fel de vină, empatia pentru ce simte celălalt nu există. A făcut ceea ce era de făcut, pentru că nevoile lui o justificau. Te-a rănit? Ridică-te și treci mai departe, pentru că el nu are cum să te înțeleagă, nu are cum să te ajute. Problema ta pentru el nu există.

    Există și un model nobil al narcisicului, martirul care se sacrifică, care știe să arate, fără putință de tăgadă, cine e bun și cine e rău. Este cel care consideră că trăiește în deplină moralitate, este deasupra celor “puturoși si egoiști”. Imaginea sa de om moral, caritabil este bine întreținută, este el însuși impresionat de cât de generos, bun și corect este.

    Cum te simți ca partener al unui narcisic?

    În primul rând simți că nu poți stabili o legătură emoțională cu el. Atunci când ai probleme și ai avea nevoie de suportul lui, îți pare că nu înțelege despre ce vorbești. Incapacitatea de a fi empatic, de a se pune în locul tău îl face indisponibil să te susțină. Mai mult, ajungi să te simți vinovat că nu ești în stare să te descurci. Ai de rezolvat și problemele tale și furia, disprețul sau răceala partenerului/partenerei.

    Înveți în relația cu un narcisic să îți lași deoparte nevoile, pentru că numai așa este liniște. Te depersonalizezi, te îndepărtezi de ceea ce ai vrea și ai putea să fii. Iar atunci când încerci să îți exprimi nevoile sau emoțiile, se declanșează un val distrugător de furie – nu îți pasă de el, numai la tine de gândești. În mod paradoxal îți reprosează că nu îi ești alături, că ești egoist, pentru că oricât de mult i-ai da și i te-ai da nu este suficient. Limitele în ceea ce te privește, în relația cu un narcisic nu există. Ești dator să exiști pentru el și mai ales la standardele lui.

    Un alt element dureros în relația cu un narcisic poate fi lipsa de siguranță. Pentru că nu are nici un respect cu privire la nevoile celorlalți, sunt persoane narcisice care nu ezita să manipuleze pentru a obține ceea ce doresc. Lipsa lui de onestitate, de asumare a relației o poți simți ca pe o lipsă de stabilitate, nu ai pe cine să te bazezi. Te minte cu seninătate, îți ascunde lucruri, aranjează ca ceea ce își dorește să se întâmple întocmai.

    Ocupă fără să simtă nici o vină întreaga scenă și este deranjat când nu apreciezi firimiturile pe care, în marea lui generozitate, ți le aruncă.

    Își asumă arareori responsibilitatea deciziilor sale, vinovat pentru situația dezastruasă în care se află ești tu partenerul, prietenii, colegii, vecinii, oricine altcineva si niciodată el.

    Simți că relația cu el îți consumă extrem de multă energie, pentru că ți-ai asumat responsabilitatea de a face lucrurile să meargă – te ocupi de casă, de copii, de planificat vacanțe, week-enduri împreună, iar adesea ceea ce primești în schimb sunt reproșuri că nu este suficient, că nu te-ai gândit cu adevărat la el. Îți ceri scuze, și îți asumi mai mult și mai mult de făcut.

    Referințe:

    Behary, W. (2013) – Disarming the Narcisist, New Harbinger Publications, Inc.

    Twenge, J.M., Campbell, W.K. (2009) – The Narcissism Epidemic: Living in the Age of Entitlement, Free Press