Categorie: Vulnerabilitățile noastre

„Cum să iubești”

Ce este cu adevărat iubirea? Ce simt când sunt îndragostit? Iubirea doare? Este iubirea o cale de a mă vindeca? Întrebări peste întrebări pe care ni le punem când ceea ce simțim pentru cei apropiați nouă – partener, copii, părinți sau prieteni devine dureros, copleșitor, sufocant. Am găsit zilele trecute la librărie, spre marea mea bucurie, o cărticică minunată de Thich Nhat Hanh – “Cum să iubești”, care adună în ea esența bucuriei de a iubi și a fi iubit.

Mă bucur să citesc, să găsesc răspunsuri în studii și cărți profunde de științe, riguroase și explicative. Mi se pare însă neprețuit adevărul luminos, spus în cuvinte puține, care crește în tine, te învăluie și te protejează. Citești puțin, te oprești și te întorci înspre tine. Stai un pic și te duci iarăsi la carte – “ Dacă o relație nu poate oferi bucurie, atunci nu este vorba despre iubire adevărată. (…) Când iubești pe cineva, trebuie să ai capacitatea de a aduce ușurare persoanei respective și de a o ajuta să sufere mai puțin. Aceasta e o artă.”

Sau

“A iubi nu înseamnă a poseda cealaltă persoană sau a-i consuma toata atenția și iubirea. A iubi înseamnă a oferi celeilalte persoane bucurie și un balsam pentru suferința ei. Capacitatea aceasta este una pe care treuie să învățăm să o cultivăm.”

Și încă..

“Iubirea adevărată este generată din interior. Pentru ca iubirea adevărată să existe, trebuie să te simți complet în tine însuți, să nu ai nevoie de ceva din afară. Iubirea adevărată e ca un soare, își trimite razele și oferă lumina aceea tuturor.”

Vă invit să vă luați timp să citiți, să iubiți și să fiți iubiți.

14 aprilie 2016
Despre limite

…

Era tristă, o tristețe grea, de pierdere infinită, pe care ar fi vrut să și-o plângă, să și-o aline ea cu ea însăși. A încuiat prudent ușa și s-a băgat în pat. S-a înfășurat bine în plapumă, a închis ochii și a încercat să se concentreze pe respirație. “Sunt la mine în cameră, ușa este încuiată, sunt în siguranță.” Corpul întreg îi era încordat ca un arc. A auzit cum cineva apasă clanța și încearcă să intre. Nimic. Ușa, neasteptat, s-a opus. A apăsat încă o dată, de data asta mai ferm. A urmat un ciocănit furios și clanța zgâlțâită isteric:

– Domnisoară, descuie ușa imediat. Vreau să știu ce se petrece. Acum!

Și-a oprit câteva clipe respirația, ca un câine care se retrage în el, poate nu o să-l mai atingă piciorul care îl lovește. Clanța parcă prinsese viață, se mișca în sus și în jos, nemultumită, acuzatoare.

– Ana, sunt eu mama ta, descuie imediat. Ce fel de comportament e astă?! Cât stai la mine în casă ușa ta trebuie sa fie tot timpul descuiată.

Maică-sa începuse să țipe, aprope necontrolat, în timp ce isteric continua să încerce clanța.

– Deschide, deschide acum!

“Lasă-mă în pace, i-ar fi spus, lasă-mă-n pace. Vreau să fiu tristă, vreau să plâng cu mine, vreau să stau în liniște.”

-Ana, nu ți-e rușine, ne aud toți vecinii, îl chem pe taică-tu, să știi!

Se ridicase în fund pe pat și se uita ca hipnotizată la clanța vorbitoare. “Da, sigur, taică-su!”

Înfăsurată în plapumă, s-a ridicat resemnată. Știa ce o să urmeze, plânsul ei, doar stii cât te iubesc, nu suport să știu că nu ești bine, eu sunt mai mult decât mama ta, sunt prietena ta, prietenele își spun totul una alteia, îmi promiți să îmi spui totul despre tine, ești bine, este, nu-i așa că esti bine, sunt bine, sigur că da, niciodata să nu mai încui ușa, promiti, promit cum să nu.

Vocea bâzâia isteric în continuare de partea celaltă a ușii.

Pe noptieră, lângă pat, a vazut telefonul și căstile care atârnau din el. A întins mâna încet, și-a potrivit căștile în urechi și a pornit muzica. S-a ghemuit în pat, înfășurată în pilota ei călduroasă, cu muzica curgându-i în urechi. S-a întors în ea, îmbrățisându-și rana și tristețea cu căldură.

Scandalul de la ușă, la un moment dat, s-a oprit, era la ea în cameră, în siguranță. Cel putin pentru un timp.

…

Limita ne defineste, avem început și sfârsit, ne putem conține și ne putem cuprinde.

Echilibrul, binele, liniștea din noi vin și din capacitatea de a ști de unde până unde suntem, noi și cei de lângă noi. Se întâmplă adesea ca ceilalți să intre prea mult, față de nevoia noastră de siguranță, în spatiul nostru intim, fizic sau emoțional. Si o fac pentru că poate nu știm să îi oprim, nu putem sau desi crează disconfort, simtim că suntem datori să tolerem acestă acapare.

Pot să stau în liniște cu mine, mă pot întoarce în spațiul meu interior când simt că pot opri intruzinea, când pot să spun stop – cu credința că acest lucru nu va rupe relația, că nu voi fi pedepsit sau pedepsită pentru asta.

Învăț să stau cu mine pornind de la limitele mele fizice – imi cunosc corpul, îl iubesc, sunt atentă la ce imi spune și țin cont de asta. Îmi respect nevoile fizice de bine. Sunt în contact apoi cu vulnerabilitățile mele, cu rănile mele emoționale și exprim nevoi în acord cu acestea. Intru în relații care să ma susțină si pe care să le pot susține.

Odată ce sunt în contact cu mine, sunt în siguranță între limitele mele, pot pune limite sănătoase și în relațiile cu ceilalți, limite care să nu fie despre distanță sau să fie prea laxe, adică să ma las înghitit/ă. Ci din contră, limite care să imi permită să exist articulat, alături de cei ce îmi sunt dragi, în care povestea să fie despre mine, despre el, despre ei și despre noi toti în egală măsura. Limite care să îmi ofere siguranța și bucuria propriei mele singurătăți, împreună cu linistea și confortul unei relației.

1 aprilie 2016
Exercitii de meditatie pentru depășirea depresiei – Eliberarea de nefericirea cronică

Mintea noastră este în continuă mișcare, în căutare de sensuri. Atașează interpretări, formează convingeri extrem de stabile. Necazul este că, adeseori, ne identificăm cu gândurile noastre, chiar și atunci când sunt interpretări neconforme cu relitatea. Simțim emoții și ne comportăm în funcție de cum vedem contextele prin care trecem. În cazul depresiei, în creier se formează o legătură între tristețe și gândurile negative. Legătura este atât de stabilă încât “chiar și tristețea trecătoare poate redeștepta în minte gânduri distructive.” Autorii arată că “La începutul stării depresive, reacționăm, de obicei din motive perfect explicabile, încercând să scăpăm de sentimentele noastre, reprimându-le sau făcând eforturi să nu ne mai gândim la ele. (…) Căutăm în minte soluție după soluție, și nu durează mult timp până începem să ne simțim rău, pentru că nu reușim să găsim ceva care să ne aline emoțiile dureroase prin care trecem. (…) trăim aproape cu totul în lumea gândurilor noastre. Începem să ne frământăm. Pierdem contactul cu realitatea, cu oamenii din jurul nostru, chiar si cu cei la care ținem cel mai mult si care țin mult la noi. Ne refuzăm darurile bogate ale vieții și plăcerile ei.”

În primul capitol al cărții, autorii prezintă modul în care se dezvoltă tulburarea depresivă, cum găndurile automate negative influentează comportamentul, emoțiile, felul in care percepem lumea și pe noi înșine. Din lista de gânduri automate negative a personelor aflate în depresie, iată câteva: “nimeni nu mă înțelege”, “nu mai suport”, “aș vrea pur si simplu să dispar”.

“Principala problemă a depresiei recurente și persistente nu este faptul că ne intristăm. Tristețea este o stare de spirit normală, care face parte din viața noastră. Nu e nici o atitudine realistă, nici de dorit, să ne închiupuim că putem sau ar trebui să scăpăm de ea. Adevărata problemă este ce se întâmplă în continuare – imediat după tristețe. Tristețea în sine nu constituie o problemă, ci felul în care mintea noastră reacționează la acestă stare.”

Tristețea este o emoție de acceptat, avem nevoie să învățăm că nu emoția în sine ne face rău, ci modul în care fiecare dintre noi reacționează la ea. Ca urmare a fugii de emoții negative, ajungem să devenim alergici la ele.

Programul pe care Williams, Teasdale, Segal și Zinn îl propun, ca remediu împotriva depresiei, pornește de la rezultatele bune pe care terapia cognitiv comportamentală le-a avut în tratarea depresiei, și integrează practica veche budista de prezență constientă.

Studiile arată că “cultivarea concentrării asupra prezentului te poate ajuta să te eliberezi de regrete, cât și de grijile în privința viitorului. În plus va crește flexibilitatea minții, în așa fel încât vei găsi noi opțiuni, cu clipă înainte să crezi că nu mai e nimic de făcut. Exersarea concentrării asupra prezentului poate împiedica apariția obișnuitului sentiment de nefericire pe care îl simțim cu toții când cădem în depresie. Acest fapt ne ajută să reluăm contactul cu toată seria de resurse interioare și exterioare, prin care putem să învățăm, să ne perfectionăm și să ne vindecăm, resurse pe care nu suntem conștienți că le avem.”

Cartea prezintă exerciții clare, bine structurate care au ca rezultat conștientizarea si asumarea emoțiilor noastre, a celor care ne plac și a celor care nu ne plac, a gândiurilor și a poveștii de viață pe care acestea le crează, exerciții de meditatie care ne ajută să rămânem ancorați în prezent.

Rezultatele programului pe care cei patru autori il propun sunt extrem de stabile, dar nu sunt imediate și așa cum ei ne previn – “te sfătuim să încerci să renunți la tentația pe care o avem cu toții de a forța lucrurile să meargă într-un anumit fel, în loc să ne străduim să le lăsăm așa cum sunt ele în fiecare clipă.”

Cartea ne invită, fie că suferim de depresie sau nu, într-o călătorie spre noi înșine, al cărei scop este acela de a ne tolera cu curaj și înțelepciune fiecare emoție, de a înțelege ca tristețea este parte din exeperința umană, de a găsi bogație in fiecare stare pe care o trăim.

Lectură plăcută tuturor!

Exercitii de meditatie pentru depăsirea depresiei- Eliberarea de nefercirea cronică – Mark Williams, John Teasdale, Zindel Segal, Jon Kabat-Zinn, trad. Alexandru Macovescu, Editura Trei, 2013.

26 februarie 2016
„De ce el? De ce ea?”

Este în natura omenească să căutăm tipare, să înțelegem cum anume funcționeză mintea noastră, ce ne determină comportamentele, alegerile, să putem anticipa dacă și cum vom acționa. Helen Fisher, antropolog și-a propus să găsească o explicație pentru modul în care ne alegem parteneri, ce anume ne determină să ne îndreptăm spre un anumit tip de parteneri. Cartea “De ce el? De ce ea?” își propune să ofere răspunsuri în acest sens.

Personalitatea, așa cum o definesc psihologii, este alcătuită din două tipuri distincte de trăsături principale – sunt trăsăturile care țin de caracter, care sunt influențate de contextul în care ne naștem și creștem, repsectiv de relațiile cu părinții, de valorile și pasiunile acestora, și nu în ultimul rând de influența culturală a grupului, și sunt trăsăturile care țin de temperament, respectiv acele înclinații bilogice înnascute, care pe parcursul vieții se transformă într-un tipar al modului în care gândim, simțim și ne comportăm. Helen Fisher, în urma a numeroase cercetări, descrie temperamentul ca fiind încadrabil în patru categorii, iar aceste categorii sunt determinate, în principal de modul în care se secretă și ne influențează patru hormoni – dopamina, serotonina, testosteronul și estrogenul.

Cele patru tipuri de personalitate, ca urmare a influenței celor patru hormoni sunt: exploratorii – cei care au anumite gene din sistemul dopaminei, cei care au moștenit anumite gene în sistemul serotoninei sunt constructorii, conducătorii au legătura cu secreția de testosteron, iar negociatorii cu cea de estrogen.

Exploratorii sunt caracterizati de energie, creativitate, optimism, entuziasm, constructorii sunt descriși ca perseverenți, loiali, respectă regulile și adevărul, conducătorii sunt atenți, analitici, exacți, reținuți, îndemânatici cu aparatele, pricepuți la sisteme matematice și care se bazează pe reguli.

Negociatorii, cei care așa cum Fisher spune “prezintă o activitate intensă a estrogenului”, au o vedere de absamblu, adică “fac legături între lucruri total diferite pentru a gândi în context și holistic”, sunt creativi, intuitivi, grijulii și altruiști.

Este extrem de schematic ce vă povestesc eu acum, Fisher detaliază pe larg fiecare dintre aceste tipare.

S-a întrebat desigur, care este tendința în construirea relațiilor pornind de la aceste caracteristici. Concluzia studiului, pe un eșantion generos de peste 28.000 de persoane arată că în general “Exploratorii erau atrași de alți Exploratori, oameni cu numeroase trăsături similare de temperament. Și Constructorii se învârteau în jurul altor constructori. Conducătorii însă erau atrași de Negociatori, iar Negociatorii de Conducători. Aceste două tipuri de temperament sunt atrase de persoane cu un temperament complementar.”

Fisher arată că suntem o sumă a măcar două din cele patru tipare mai sus povestite, unul dintre ele manifestându-se mai pregnant, respectiv despre mine am aflat ca în principal sunt Negociator, și secundar Explorator.

Scrisă alert și accesibil, cartea ne oferă posibilitatea de a ne înțelege mai bine pe noi și pe partenerii nostri, de a accepta cu mai mare ușurință sincopele din relații, cea de cuplu, cu părinții sau copiii nostri, cu prietenii sau colegii de muncă, care, unele se datorează cu siguranța temperamentelor diferite.

Vă urez așadar lectură plăcută!

„De ce el? De ce ea? Cum să găsești dragostea adevărata înțelegându-ți tipul de personlitate”- Helen Fisher, trad. Alina-Nicoleta Ion, Ed. Humanitas, 2013

29 ianuarie 2016
„Vâltoarea minții – puterea și rolul transformărilor cerebrale în adolescență”

Adolescența este perioada de care unii ne aducem aminte cu mare bucurie, iar alții dimpotrivă, evităm să ne gândim la ea. Vârstă a creșterii, a căutariilor, a desprinderii de cuib, adolescența poate fi încărcată de conflicte, înăbușită de rușine și neputință sau dimpotrivă poate constitui începutul unui drum frumos și echilibrat.

Daniel Siegel, psihiatru, profesor de psihiatrie la UCLA School of Medicine, terapeut cu practica îndelungată în domeniul terapiei copilului și al familiei, el însuși tată a doi copii, prezintă în cartea “Vâltoarea minții”, perioada adolescenței din perspectiva evoluției, a schimbărilor fiziologice și de comportament, ca pe o sursă de creștere și nu de disconfort. El arată că “Atunci când privim scânteia emoțională, implicarea în viața socială, căutarea noului și explorările creative ca pe niște aspecte esențiale pozitive și necesare ale identității adolescenților si ale adulților care ar putea deveni daca vor cultiva aceste calități într-un mod benefic, această perioadă capătă o mare importanță. Nu trebuie să îi supravițuim, ci să o și cultivăm.”

Siegel prezintă lucid și cu înțelegere avantajele și riscurile acestei vârste. “Schimbările cerebrale din timpul adolescenței timpurii stimulează apariția următorelor patru caracteristici ale minții la această vârstă: căutarea noului, implicarea socială, intensitatea emoțională crescută și explorarea creativă. Adolescența este diferită de copilărie în urma schimbărilor care intervin în circuitele fundamentale ale creierului. Aceste modificări influnețează modul în care adolescenții caută satisfactii prin: încercarea de lucruri noi, relaționarea cu semenii în moduri diferite, experimentarea unui șir de emoții intense și respingerea tiparelor, pentru a găsi noi modalități de a exista în lume.”

El arată cum nevoia de actiune a adolscenților poate fi însoțită de insufucienta înțelegere a riscurilor, ca urmare a unei hiperraționalizării, respectiv analizarea intensă a detaliilor, în detrimentul imaginii de ansamlu, prin neglijarea circumstanțelor sau contextului în care se desfășoară evenimentele. Desemenea nevoia crescută de căutare a satisfacției se poate manifestă prin impulsivitate crescută – când comportamentele se manifestă fără reflecție prealabilă sau printr-o mai mare predispoziție către adicții. Adolescenții se îndreaptă cu predilecție spre cei de o seamă, se bazează pe grupul de prieteni, dar rolul adulților rămâne extrem de important, daca aceștia dispar, îi vor lipsi de modele așezate și echilibrate de viață.

În “Vâltoarea minții”, Siegel arată care sunt modificările cerebrale importante ce au loc în perioada adolescenței, cum pot fi acestea înțelese și susținute de părinți și copiii lor adolescenți.

O parte importantă a cărții este dedicată înțelegerii capacității de a rămâne prezent, de acceptare și integrare a transformărilor specifice vârstei – “prezența înseamnă să fim conștienți de ceea ce se întâmplă în momentul în care se întâmplă, să fim receptivi la propria viață mentală interioară și sa ne acordam la viața mentală a unei alte persoane.”

În “Vâltoarea minții”, Sigel sintetizează ultimele cercetări din neuroștiințe cu privire la schimbările din perioada adolescenței, le aduce în realitatea fiecărui părinte prin exemple concrete de viață, pune în discuțuie problemele spinoase și provocatoare ale vârstei, propune soluții și exerciții, atât pentru adolescenți, cât și pentru părinții lor.

Lectură plăcută așadar, o adolescență frumosă pentru și alături de copii și multă înțelepciune!

„Vâltoarea minții – puterea și rolul transformărilor cerebrale în adolescență”, Daniel J. Siegel, trad. Raluca Toth, Editura Herald, 2014

20 ianuarie 2016
Despre autocritică

Avem nevoie să fim iubiți, să fim acceptati, să progresăm, să fim astăzi mai mult decât ieri, să ne simțim în siguranță, să fim fericiți. Căutăm în multe feluri să ne îndeplinim toate aceste nevoi – alegem drumuri bune, sănătoase pentru noi, sau drumuri care încearcă să ne ducă spre destinație cu costuri mari pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce am vrea să ajungem. Pentru a face față provocărilor de zi cu zi, pentru a putea tolera disconfortul incertitudinii și al nereușitei ne întoarcem de multe ori cu obidă și nemulțumire intensă înspre noi înșine, cu speranța că un perdaf autoadministrat ne va ajuta să fim mai aproape de ceea ce așteptăm de la noi. “Ar fi trebuit să fiu mai atent, să muncesc mai mult, să îmi controlez mai bine furia. Sunt leneș, nu sunt bun de nimic, sunt un prost, nu fac suficient pentru copiii mei, sunt o mama/un tata rea/rău.”

Vocea critică poate fi însă discretă, aproape firescă. Nu sunt critic, doar mă motivez. Nu ma critic, doar analizez unde nu sunt ok. Se întâmplă adesea să nici nu o auzim, să simțim numai tensiunea nemulțumirii, rușinea propriei neputințe, teama de a nu face față. Adunăm senzații și imagini neplăcute – dacă am fi atenți la corpul nostru am simți cum umerii ne sunt încordați sau aduși, coplești, ne strângem, mintea ne este încordată, suntem nemulțumiți, nu ne este bine. Presiunea devine uneori aproape insuportabilă.

Vocea critică interioră poate fi vocea părintelui sau a profesorului sever, nemulțumit de ceea ce eram ca și copii, pe care, fără să vrem am făcut-o parte din noi. Critica, deși pentru unii ar putea părea motivațională, nu este orientată înspre soluții, nu caută să îmbunătățească o situație, caută un vinovat. Sapă la temelia încrederii în propriile abilități „nu sunt în stare”, „nu sunt bun”. Pentru că mă simt defect, îmi este rușine cu mine, evit să mă gândesc la mometul de eșec sau greșeală, implicit voi amâna rezolvarea lui. Critica reduce dorința de a acționa, înăbușă creativitatea, este îndreptată înspre trecut, și otrăvește viitorul.

Este important să facem diferenta între critică si evaluarea unei situații. Ne criticăm atunci când atașăm judecăți negative anumitor situații sau comportamente, judecăți care ne pun la colț, ne reduc din valoare, ne pedepsesc. De exemplu: – “Am picat examenul” – este o constatare – “Nu am fost în stare să trec exemenul” – este critică.

Autocritica ne pedepsește și ne împuținează – nu merit să mă bucur, nu merit să primesc înțelegere. Nu îmi exprim nevoile, pentru că nu merit să am nevoi, nu știu care sunt emoțiile mele, pentru că ele nu sunt importante, am greșit și mă pedepsesc pentru asta.

Reversul auto-criticii este auto-compasiunea, capacitatea de a accepta prezentul, de a înțelege că ceea ce mi se întâmplă mie nu este nici mai mult nici mai puțin decât ceea ce trăiesc și alte persoane, dorința de a acționa pentru mine și înspre mine cu înțelgere, empatie și căldură. Putem transforma vocea părintelui sever și constant nemulțumit, în vocea unui adult sănătos echilibrat și empatic. Avem nevoie însă să ne înțelegem și să ne acceptam limitele, să tolerăm disconfortul și tensiunea acestor limite, să știm care ne sunt punctele tari și să ne bucurăm de ele, să acceptăm că putem greși, și că puterea de schimbare este în fiecare dintre noi, numai dacă îi vom da voie să crească.

19 ianuarie 2016