Corina Dobre

Categorie: Vulnerabilitățile noastre

  • Infidelitatea – cum afectează o relație. Se poate trece peste o aventură?

    Infidelitatea – cum afectează o relație. Se poate trece peste o aventură?

    Fara aceasta convingere, fara sa simti baza stabila pe care ti-o da increderea in cel de alaturi, in ceea ce aveti impreuna, nu poti construi, nu te poti dezvolta.

    Infidelitatea reprezinta o prezentare distorsionata, mincinoasa a realitatii unei
    relatii. Partenerul infidel construieste o viata falsa de cuplu, intretine o iluzie, il asigura pe partenerul inselat de prezenta si disponibilitatea sa, cand acest lucru nu este adevarat.

    Infidelitatea poate fi vazuta ca o fuga din relatie, nu sunt aici pentru tine, nu construim impreuna. Poti fi infidel intr-o relatie sexuala, dar in egala masura esti infidel cand alegi sa te indrepti spre altcineva decat partenerul sau partenera ta pentru a primi atentie, pentru a-ti impartasi ganduri intime, pentru a-ti valida nesigurantele de barbat sau femeie.

    Infidelitatea emotionala, flirtul care ti se pare inofensiv, real sau virtual, prietenia stransa chiar non-sexuala dintre un barbat si o femeie, ranesc, iau din energia buna a relatiei, o destabilizeaza. Infidelitatea, sexuala sau emotionala, reprezinta asadar orice amenintare reala sau perceputa cu privire la legatura de incredere dintre parteneri, si se traduce in actiuni care ameninta sa dizolve legatura de atasament esentiala dintre cei doi.

    Putine evenimente in cuplu pot fi la fel de devastatoare precum dezvaluirea unei relat ii extraconjugale. Pentru partenerul inselat, viata asa cum o stia nu mai exista. Mai mult decat atat, ceea ce a trait se dovedeste a nu fi fost real, el insusi este in pericol de a nu mai stii cine este.

    Infidelitatea odata dezvaluita si cunoscuta este traita ca o forma intensa de tradare: a increderii, a trecutului relatiei, a ceea ce am construit impreuna, a viselor, a asteptarilor, a promisiunilor. Daca ceea ce am avut nu a fost adevarat, cum ar putea sa fie ceea ce vrem sa construim de acum incolo?

    Daca este atat de dureroasa de ce alegem calea infidelitatii?

    Vulnerabilitatile partenerului infidel

    Partenerul care inseala cauta sa isi implineasca, in afara relatiei, nevoi emotionale pe care nu stie cum sau nu poate sa si le implineasca in relatie. O relatie extraconjugala poate fi pentru partenerul necredincios modul prin care sa isi rezolve teama de a fi parasit, de a reduce incarcatura emotionala si pericolul pe care relata de cuplu le reprezinta, de a-si recastiga libertatea, controlul asupra propiei persoane, de a redeveni invulnerabil.

    Pot sa fiu cu cine vreau eu, deci nu sunt dependent de tine si astfel numai eu controlez ce mi se intampla, nu ai cum sa imi faci rau. Este frica lui de a iubi si de a fi iubit.

    Un alt motor al relatiilor extraconjugale il reprezinta golul emotional intens, pe care partenerul necredincios il simte. Are nevoie de adrenalina pe care i-o dau ascunzisurile, anticiparea intalnirilor cu iubitul sau iubita pentru a simti ca
    traieste. Isi justifica aventura prin incapacitatea de a simti iubirea partenerului sau partenerei – „oricum nu ma iubeste, deci nu tradez relatia noastra”, „nu credeam sa mai simt iubirea vreodata, dar el/ea ma face sa o simt atat de intens”.

    Poti alege sa inseli atunci cand simti ca nu esti indeajuns, ca nu valorezi prea mult nici pentru tine, si crezi ca nici pentru sotul sau sotia ta. Nevoia de a-ti reface sinele ranit te poate impinge sa cauti in afara: „Oricum nevasta-mea ma critica intr-una, ea ma apreciaza, orice as face”. Te bucuri cand gasesti pe cineva care te vede formidabil, unic, de neinlocuit. Iti doresti ca ceea ce traiesti cu acesta persoana sa fie realitatea.

    Un tipar frecvent al partenerului care inseala este cel al personei care considera ca i se cuvine orice, ale carei nevoi sunt mai importante decat ale celor din jur. Convingerile sale sunt: „viata este prea scurta pentru a nu te bucura la intensitate maxima de ea”, „mi se cuvine ce este mai bun”, „nu imi pot stapani impulsurile, deci nu sunt eu de vina pentru ca te-am inselat”, „daca mi-ai fi oferit ceea ce amantul sau amanta imi ofera nu te-as fi inselat”.

    Lipsit de empatie, nu va intelege durerea pe care o pricinuieste partenerului sau partenerei sale. Toate aceste tipare disfunctionale apar ca urmare a vulnerabilitatilor dobandite de-a lungul vietii, pe care persoana infidela alege sa le rezolve prin adulter.

    Ranile partenerului inselat

    Care este insa tiparul persoanei inselate? Suntem cu totii predispusi la a fi inselati? Pentru a putea depasi acest moment devastator cel care a fost inselat are nevoie sa se priveasca cu onestitate, pentru a intelege care dintre vulnerabilitatile sale au condus la deterioarea relatiei de cuplu, are nevoie sa vada ce anume din trecutul sau l-a impins intr-o astfel de relatie si cum poate creste pentru a pune bazele unei noi relatii sanatoase.

    Abandonul partenerului, inconsistenta unei relatii iti sunt familiare din propriile relatii cu parintii. Ti se pare firesc sa traiesti in nesiguranta, si atunci te poti agata de partener, si astfel sa il indepartezi si mai tare, sau dimpotriva, pui distanta, esti detasat de partener, pentru a nu fi din nou ranit. Ca si partener inselat, poti astepta ca celalalt sa iti umple existenta, nu ai puterea de a-ti crea o viata si o identitate proprie.

    Te poti simti atat de nesigur de tine, incat esti constant critic cu ceea ce faci tu si cu ceea ce face si este partenerul, il instrainezi prin negativismul tau constant. Poti sa ai standarde atat de inalte, si ca urmare a acestora devii extrem de rigid, incat viata alaturi de tine isi pierde din spontaneitate, din bucuria de a te lasa dus de val. Nimic nu pare sa fie suficient de bine.

    Un alt tipar care poate genera infidelitate este, ca si in cazul partenerul infidel, si din partea partenerului ranit cel al indreptatirii: mi se cuvine ca partenerul sa imi ghicesca nevoile, este firesc sa aibe grija de mine, fara ca eu sa fac ceva pentru el/ea, relatia este un drept al tau, ti se cuvine.

    Consecinte ale infidelitatii

    Relatiile extraconjugale sunt toxice pentru ca nu permit nici unuia dintre parteneri sa isi rezolve problemele personale, precum si pe cele din cuplu, din contra le intretin. Energia partenerului infidel este concentrata spre relatia din afara, de unde primeste cu usurinta recompense. Orice ar face sau ar spune sotul sau sotia nu poate fi la fel de intens ca emotiille pe care le traieste alaturi de amanta sau amant.

    Desi de necrezut in primele momente ale dezvaluirii, poate exista viata si dupa aventura. In care fiecare dintre cei doi parteneri invata sa iubeasca, sa se iubeasca, sa ierte si sa se ierte. Deprind din nou, pas cu pas, viata impreuna. Isi onoreaza fiecare partea lui de relatie si impreuna incep sa contruiasca o relitate comuna solida, vindecandu-se de trecut.

    Articol scris pentru ziare.com
  • Despre control sau când incertitudinea devine insuportabilă

    Despre control sau când incertitudinea devine insuportabilă

    Perioade întregi, ceea ce trăim ni se așează ca într-un șirag de mărgele. Experiență după experiență, învățăm să cunoștem și să așteptăm ce va veni. Câteodată viața are hopuri, iar șiragul de mărgele, așezate frumos și ordonat se rupe, se împrăștie în toate părțile. Haosul preia controlul.

    Avem nevoie să știm din nou că lucrurile sunt așezate, ușor de anticipat. Liniștea și predictibilitatea ne ajută să ne simțim în siguranță. Să ne încredem în faptul că ziua de mâine, cu toate provocările ei, este în puterea noastră de a fi dusă cu bine până la capăt. Ne gândim că dacă controlăm ceea ce se petrece cu noi și în jurul nostru, este o garanție suficientă că vom trăi viața pe care ne-o dorim.  Și atunci apar – liste diverse pentru fiecare zi, obiective clare de neratat, care să mă conducă la alte obiective, sarcini precis trasate, așteptări ca lucrurile să se întâmple numai într-un anumit fel, în cel corect desigur, presiune asupra celor apropiați, să nu iasă din drumul de mine trasat. Toate acestea sunt comportamente de control.  “Dacă nu aș fi eu, nu știu cum ați face față”, “Dacă m-ai  fi ascultat, ar fi fost altfel”, “Știi că nu te descurci dacă nu merg eu cu tine.” “Cel mai bine facem cum spun eu”, “Ai și tu dreptate, dar…”, “Toate apasă numai pe umerii mei.”

    Nevoia de control este răspunsul la dificultatea de a tolera neliniștea neprevăzutului — ceva rău s-ar putea întâmpla dacă lucrurile ies de pe făgașul pe care eu le-am așezat.

    Cum recunosc comportamentele de control?

    Un compoartament frecvent este cel de critică – nu sunt mulțumit, corectez adesesa ceea ce celălalt face — “nu așeza masa așa, nu o să fie bine.”  “ti-am spus de o mie de ori că….,”  “nici până acum nu ai învățat să…” “ai cumpărat apa greșită” și tot așa. Prea puțin din cum ceilalți se comportă mi se pare mulțumitor. Deși îi cer partenerului să facă lucruri, mă aștept să le facă în felul meu — cum își petrece timpul cu copilul, cum face curățenie, cum alege o vacanță. Pentru că nimeni nu face la fel de bine sau de repede ca mine, sunt de multe ori nemulțumit/ă de rezultat.

    Controlul este un exercițiu de putere. Adesea cel ce controlează vrea să te schimbe  – cum te îmbraci, cum vorbești, ce cărți citești, ce prieteni ai. Se poate insinua în multe domenii ale vieții tale. De ce o face? Dacă intri în tabloul lui, nu apar evenimente neprevăzute. Ajungi să devii parte din el.  El știe cel mai bine cum stau lucrurile, modul lui de a acționa este cel corect.

    Partenerul/a tău controlează când se simte confortabil cu tine numai atunci când depinzi de el/ea – “nu are rost să te surmenezi muncind, câștig eu suficient. Mai bine stai acasă și odihneste-te”, sau îți face programări la doctor nesolicitate, îți impune diverse diete, îți selectează prietenii, îți anticipează nevoile și le rezolvă, uneori fără să te consulte, poate altfel decât tu ai fi facut-o, cardul tău de salariu este la el/ea, iar reciproca nu este adevărată. “Este/A fost pentru binele tău”. Se supără, te respinge când problemele tale vin să  îi tulbure lumea lui – dacă ești obosit si muncești prea mult, dacă ești necăjit/ă din cauza tensiunilor cu un prieten.

    Gelozia este și ea o formă de control  – unde ai fost și cu cine, trebuie să știu tot să pot avea încredere în tine, îți verifică telefonul, vreau să fim cât mai mult împreună. Plâng, ma înfurii, fac crize dacă nu știu ce faci sau dacă suspectez că ai vorbit cu cineva nepotrivit, sunt atent cum te îmbraci, cui îi zâmbești, la cine te uiți pe stradă.

    O formă subtilă de control este victimizarea – am probleme nenumărate, pentru că nu mai așa te pot face atent la mine și la nevoile mele, mă plâng, mi se pare că singur/a nu pot, am nevoie de tine să îmi fii constant alături. “m-am simțit abandonat cât timp ai fost plecat/ă”

    Trebuie să facem totul împreună, suntem o echipă, ce am eu nevoie ai și tu, cum reacționez eu, reacționezi și tu, unde îmi place mie, îți place și ție. În acest fel știu că între noi totul este perfect armonizat, nu vom avea probleme, ne va fi bine și vom rămâne mereu împreună.

    De ce am nevoie să controlez?

    Cândva, în trecutul meu, lucrurile au luat-o razna. Se poate să mă fii simțit neputincios, la mâna altora, copleșit, singur și fără de putere, pentru că adulții din viața mea au fost absenți sau abuzivi.  Am învățat să controlez, pentru că vreau ca nevoile mele să fie îndeplinite – vreau să mă simt iubit, vreau să mă simt în siguranță, vreau să mă simt valoros, și cel mai important nu mai vreau să mă simt vulnerabil sau lipsit de putere. Nu am încredere că toate aceste se vor întâmpla, dacă eu și numai eu nu mă ocup de ele. Critica frecventă, neglijarea nevoilor imediate ale copilului, părinți absenți fizic sau emoțional sau dimpotrivă părinți supraprotectivi sau intruzivi, lasă răni pe care mintea poate alege să le vindece încercând din toate puterile să controleze persoane, contexte, emoții, comportamente, să așeze totul într-o ordine familiară.

    Se poate să am constant  îngropată adânc în mine teama că voi rămâne singur/ă, voi fi părăsit/ă, nu voi mai avea pe nimeni alături. Când soțul meu nu îmi răspunde la telefon, îmi fac în cap fel de fel de scenarii. Pentru că neliniștea data de incertitudine este insuportabilă, îmi creez mecanisme de control prin care să o evit — devin insistentă, fac scandal, mă victimizez, îi cer să petrecem si mai mult timp împreună. Sau, ca să fiu sigură că ceilalți vor rămâne cu mine, încerc să anticipez nevoile lor, le sunt alături necondiționat, pentru că astfel încerc să mă asigur că nu mă vor părăsi.

    M-am simțit adesea respins, inadecvat, lipsit de valoare. A fost dureros și încă mai este, și tocmai de aceea, am învățat poate să critic și să fiu nemulțumit, să cer de la ceilalți să atingă standarde de neatins.

    Narcisismul este iarăsi o vulnerabilitate care conduce la comportamente de control – eu merit să fiu ascultat, dacă nu m-aș implica eu nimic bun nu ar ieși. Este despre mine, despre nevoile mele,  despre capacitatea mea de a face totul cel mai bine.

    De ce este controlul toxic?

    Cel ce controlează îndepărtează una câte una persoanele care l-ar putea ajuta, pe care s-ar putea sprijini. Ajunge să își perceapă partenerul ca fiind insuficient implicat, pasiv sau dezinteresat, nu îi poate lăsa acestuia spațiu să se apropie sau să își dezvolte abilități de autonomie   Deconectat de ceilalți, împovărat de griji și de sarcini, se îndepărtează de fapt de obiectivul său de a-și găsi liniștea, de a se simți în siguranță. Controlul are ca și consecință rigiditatea – nu are rost să încerc altceva, calea bătută de atâtea ori este cea mai sigură. Cel ce controlează se simte de multe ori neapreciat, pentru că se străduiește, iar ceilalți nu îi recunosc eforturile – „am vrut să îți fie ție bine.” E drept că este vorba de binele pe care mintea lui l-a proiectat pentru tine și nicidecum cel de care ai cu adevărat nevoie.

    Controlul aduce multă tensiune într-o relație – subminează încrederea, sufocă bucuria, inițiativa, plăcerea de a face lucruri împreună, îi îndepărtează pe cei doi, rănește.

    Ce pot face să renunț la comportamentele de control?

    Ca în cazul oricărei probleme să îmi dau seama cum, când și de ce controlez. Să caut nevoia neîmplinită pentru care controlez și rădăcina ei veche și dureroasă din trecut. Să mă împrietenesc cu neliniștea mea când nu pot anticipa rezultate și să le dau celorlalti o șansă să crească, să le dau spațiu să se manifeste în felul lor. Să accept că am mai degrabă nevoie de senzația de control. Controlul absolut în sine este de fapt o utopie.

     

  • Școala, un loc mai bun pentru băieții noștri

    Școala, un loc mai bun pentru băieții noștri

    „Înțelepciunea africană spune că o fată știe că viața va crește chiar sub inima ei, pentru un băiat acest gând nu există. El știe că viața va crește numai din mâinile sale.” – Michael Gurian, “The Purpose of Boys”

    Septembrie este luna de început de școală – creioane ascuțite, cărți, caiete și coperți noi, revederi și regăsiri cu prietenii, discuții reluate de unde au fost lăsate la sfârșitul lui iunie, noi campionate de fotbal sau de baschet, teme din nou, ședințe cu părinții, profesori mulțumiți sau nu, carnete de note, medii mai mari sau mai mici. Dar poate fi școala un loc mai bun pentru băieții nostri? Au ei nevoie ca școala să fie structurată altfel?

    Înainte de a răspunde la aceaste întrebări, e imporant să înțelegem care sunt diferențele dintre creierul băieților și cel al fetelor.

    Creierul băieților este mai mare, dar se dezvoltă mai lent. Cercetările arată că fetele au mai dezvoltate ariile coretxului cerebral, specifice funcțiilor verbale. De asemenea hipocampul, centrul memoriei și al exprimării verbale, se dezvoltă mai devreme și este mai mare la fete față de băieți. Consecința este că, în medie, fetele dezvoltă mai repede și cu mai mare ușurință abilități de scriere, citire sau exprimare liberă.

    Băieții pe de altă parte au mai dezvoltată zona creierului specifică relațiilor spațiale. În consecință, ei învață mai ușor prin experiențe vizuale și prin mișcare. Fetele produc mai multă serotonină și oxitocină, pe lângă abilități socio-emoționale mai bune, fiindu-le astfel mai ușor să stea la birou perioade mai îndelungate decât băieților, pentru care mișcarea este extrem de importantă. Nevoia de mișcarea a băieților este adesea văzută ca un simptom al unei patologii.

    Iar toate aceste diferențe sunt importante mai ales pentru vârste de grădiniță și anii de școală generală.

    Odată ce copiii cresc, mediul pe care părinții, educatorii și profesorii îl construiesc pentru ei adâncesc sau estompează aceste diferențe biologice. Sistemul școlar, așa cum este el astăzi construit avantajează mai degrabă dezvoltarea academică a fetelor și nu ține cont, în mod real, de nevoile băieților.

    Unul dintre obiectivele noastre, atât ale părinților și ale profesorilor, este de a le insufla copiilor dragostea de învățătură. Capacitatea de a învăța constant, de a se adapta la dinamisul vieții noastre este și va fi una dintre calitățile cele mai importante pe care o putem transmite copiilor noștri.

    Dar cum putem face școala un loc mai bun pentru băieții noștri?

    • Băieții au nevoie de proiecte pe care să le construiască, să aplice concret informațiile pe care le învață. Orientați mai degrabă spre acțiune, spre rezolvarea concretă, orele lungi de teorie, statul în bănci fără sfârșit este pentru mulți dintre ei demotivant.
    • Băieții au nevoie să fie încurajați să își găsească eroi în care să creadă, să descopere care le sunt personajele preferate, să fie incitați să citească, să povestească fără teamă. Aceste exerciții îi ajută, în egală măsură să își dezvolte abilitățile verbale, dar și să învețe cum să-și exprime emoțiile, să își dezvolte lumea interioară.
    • Băieții au nevoie de sport, au nevoie ca școala să le ofere un cadru sănătos în care să poată fi competitivi. Au nevoie de contexte care să le permită să își dezvolte spirtul de camaraderie, atît de important pentru ei.
    • Băieții, crescuți acasă de mame și bunici protectoare, cu o prezență destul de firavă a taților în viața lor, sunt educați și la școală, în proporție covîrșitoare tot de femei. Însă ei au nevoie, în afara familieide modele masculine, cu care să se identifice, au nevoie de mentori, de bărbați puternici.

    Așadar, trist, dar programa școalară, cu perioade lungi de stat în bancă, informații abstracte, lipsa bărbaților dintre cadrele didactice, etichetarea cu multă ușurință a băieților ca ”năzdrăvani”, ”leneși”, ”dezinteresați” îi îndepărtează de școală, de ei înșisi. Și poate cel mai trist, nu le oferă sprijinul pentru a-și descoperi visele, pentru a-și atinge potențialul.

    E evident că școala poate fi un loc mai bun pentru băieții noștri. E însă nevoie de înțelegere, de efortul de a conștientiza și trece peste gândirea “fete, băieți, toți copiii sunt la fel” (nimic mai fals) și, nu în ultimul rînd, de implicare.

    Articol scris pentru Mind Education Health.

  • Când am încredere

    Când am încredere

    Oricât de mult imi place de tine, putem avea o poveste comună numai dacă și tu îți dorești. Relațiile, oamenii sunt ținuti laolaltă în primul rând de dorința de a fi împreună. După pasul deciziei, al apropierii, consistența, greutatea legăturii dintre mine și celălalt este dată și de încredere.

    Loialitatea, deschiderea, grija, empatia, compasiunea, asumarea, capacitatea de a fi prezent sunt cărămizi care puse una lângă cealaltă construiesc încrederea.

    O relație crește, funcționează în limita încrederii celor doi unul în celălalt și în ce ar putea construi împreună.

    Mă pot apropia de tine, mă pot dezvălui, îți dau și primesc atât cât încrederea dintre noi îmi permite. Am încredere când știu că mă asculți, că lumea mea are loc alături de lumea ta în viața noastră comună.

    Am încredere când știu că mă cunoști, ce îmi place, ce mă doare, ce am fost, ce sunt și ce aș vrea să fiu.

    Am încredere când am nevoie de tine și ești acolo, lângă mine.

    Am încredere când mă lași să te cunosc, cu toate ale tale, bune și nu numai, momente de strălucire, dar și greul pe care l-ai îndurat.  Când știu ce te bucură, dar și de ce îți e temă, când mă chemi să te ajut și primești ceea ce am să îți dau.

    Am încredere când știu că pot și eu și că poți și tu să ducem discuțiile grele dintre noi.

    Învăț să am încredere în tine și tu înveți să ai încredere în mine. Încrederea crește sau dimpotrivă, încrederea se pierde.

    De ce unii oameni au încredere cu ușurință, iar altora le este mai greu?

    Tiparele comportamentale și emoționale, convingerile fiecărei persoane sunt influențate de două categorii de factori – cei biologici și cei determinati de mediu (cultura, experiențele pe care le-am trăit, contextul social)

    Sunt oameni căroa le este biologic mai ușor să aibe încredere, altora mai dificil. Hormonul încrederii, după cum arată studiile este oxitocina. Același hormon care ne face săm fim mai empatici,mai iubitori sau mai generoși. Testosteronul, hormonul masculinității, influențează încrederea, dar în sens negativ.

    Stresul crescut este deasemenea un inhibitor al secreției de oxitocină, și de aici al nivelului de încredere (Zak, 2010).

    Dacă oxitocina influentează biologic încrederea, care sunt comportamentele care cresc încrederea? Gottman, ca urmare a cercetărilor sale cu cupluri în relații mai vechi sau mai noi, sugerează că încrederea se formează zi de zi și din interacțiuni mici – sunt atent, observ ce are nevoie partenerul meu, renunț la ceea ce am eu de făcut, și mă întorc spre el – „sunt aici, poți conta pe mine.” Este ca și cum ai trece pe lângă o ușă întredeschisă, observi cu coada ochiului ce se întâmplă în spatele ei și alegi să te implici, să o deschizi larg și să pășești în lumea celuilalt și construiești încrederea sau dimpotrivă, treci mai departe, indiferent.

    Ceea ce el a identificat ca fiind important în construirea încrederii este acordajul emoțional: sunt conștient de emoția pe care o trăiești, pot să tolerez opinia ta, chiar dacă este diferită de ceea ce simt eu, încerc să te înțeleg, răspund cu empatie, fără să fiu defensiv.

    Dar care sunt contextele care ne afectează încrederea? Abuzul, fizic și emoțional, distruge filonul încrederii, uneori iremediabil. Trăit de la vârste mici, abuzul îți destructurează realitatea. Părinții, cei pe care ar trebui să te spijini necondiționat, sunt cei de care trebuie să te protejezi. Înveți că lumea nu este un loc sigur, nu poți să mai ai încredere. Abuzul emoțional – critica, controlul, manipularea- poate fi uneori mai subtil și mai toxic decât cel fizic. Am scris despre tiparul de abuz aici, și despre modul în care el ne influențează viața.

    Cum știu însă că un partener este de încredere?

    Paul Zak ne propune următoarele: Sunt persoanele care te suțin să crești, să te dezvolți, care exprimă recunoștință și vorbesc despre ceea ce ai bun, care își asumă riscuri împreună cu tine, care împărtășesc despre sine și cer ajutorul, au propriile momente de vulnerabilitate, care investesc timp și resurse în relația voastra, nu controlează, te susțin să fii autonom.

    Dacă vreți să aprofundați tema despre încredere John Gottman scrie pe larg despre acest subiect în “The Science of Trust: Emotional Attunement for Couples”. Paul Zak are tradusă la noi cartea: “Molecula Morală”, la editura Humanitas.

  • Detașarea emoțională

    Detașarea emoțională

    Te întorci acasă după încă o zi grea. La muncă, de ceva timp, situația este complicată, te neliniștește viitorul, te învinovățești pentru trecut, ai obosit.  Trăiești sentimente amestecate, de furie, neputință, îngrijorare. Te-ar ajuta să te poți sprijini, să povestești, să simți că cineva te înțelege, să dai jos, chiar și pentru o clipă, bolovanul pe care îl duci în spate: “Da, dragul meu, sunt aici și te ascult, îți este greu, pot să văd asta.” Ești în siguranță. Partenerul/a nu este copleșit de ceea ce trăiești. Este prezent. Poți să te lași o clipă sau două în grija lui, să îți tragi sufletul, să te întorci apoi la responsabilitățile tale, la drumul tău și ocolișurile lui.

    Dar nu întotdeauna lucrurile stau astfel – “Poate este momentul să îți schimbi jobul” ar putea să îți răspundă. Sau “Cred că exagerezi, ești prea sensibil/ă”, “Nu înțeleg de ce faci atâta caz, ți-a făcut la fel și anul trecut, cum să fii uimit?”, “Nu îi arăta că ești slab, acționează și tu în forță.”, “Nu mă interesează ce ți s-a întâmplat, ti-am spus de mai multe ori părerea mea și nu ai ținut cont de ea, este un subiect pe care aș vrea să nu îl mai aduci în discuție.” Ceea ce tu trăiești este prea mult pentru el/ea. Ai senzația că te lovești de un zid. Ești perplex, năucit, singur. Îl simți pe cel de lângă tine la distanță, aștepți de la el/ea căldură, iar căldura este singurul lucru pe care nu ți-o poate oferi. Nu știe cum, nu înțelege de ce. Cu cât îi ceri mai multă alinare emoțională, cu atât te respinge mai tare. Este blocat. Pune un scut între voi, se detașează. Detașarea emoțională este în mod evident pentru el/ea o formă de apărare. Emoțiile și tumultul lor sunt periculoase, să simtă tristețea sau neliniștea ta, poate milă sau compasiune sunt semne de slăbiciune, iar să fii slab este periculos. Se retrage, îl simți cum pleacă.

    Când emoțiile sunt copleșitoare, durerea prea mare, detașarea emoțională poate fi una din soluțiile  de adaptare pe care mintea o alege.

    Mi s-a întâmplat de multe ori ca drumul să mi se intersecteze cu oameni ce păreau împietriți. Adunați în ei înșiși, retrasi, la distanță parcă de toti cei din jurul lor. Rațional prezenți, emoțional însă absenți, închiși sub propria lor carapace.

    Detașarea emoțională, ca toate apărările pe care mintea noastră le-a învățat își are originea în trecut. Un copil trăiește și arată o gamă largă de emoții – plânge când mama pleacă, de frică sau de furie, se agită când este nelinștit de oamenii noi pe care îi întâlnește, se retrage când nu reușește să își facă prieteni, aleargă în colo și încoace de bucurie. Acum învață să spună și să înțeleagă ceea ce simte – frică, furie, tristețe, rușine, entuziasm. Părintele este cel care îi primește emoțiile, îl sprijină să le poată înțelege. “Ah, am văzut că te-ai întristat când Mihai nu s-a jucat cu tine!”, iar copilul plângând își găsește refugiu în brațele mamei. Imaginati-vă însă un adult rece, distanțat, mai mult, furios de deranjul pe care emoțiile copilului îl provoacă: “Termină cu prostiile astea, ți-am spus să nu te mai joci cu el.”, “Adună-te, mă faci de râs, se uită tot parcul la noi.” Copilul rămâne împietrit cu lacrimile uscându-se singure. Un exemplu de o clipă, o interacțiune numai, multiplicați-o însă la toate celalate momente în care copilul are nevoie de părintele lui, iar acesta îl abandonează sau îl respinge, este rece, indisponibil. Copilul învață acum cât de inadecvat este să ceri sprijin, să aștepți să fii înțeles, să arăți ceea ce simți. Toate acestea înseamnă să fii slab, ba mai mult, vei fi pedepsit, în nici un caz nu vei primi ajutor, iar dacă tu nu ai primit sprijin atunci când aveai nevoie, dacă te-ai descurcat singur când erai atât de vulnerabil, de ce să îl oferi? Nu ar trebui toată lumea să se descurce, dacă tu ai facut-o? Fiecare este pe cont propriu. Părinții intruzivi, care controlează excesiv, sau părinții copleșiti de propriile lor emoții, care își trăiesc viața prin copil, incapabili să se organizeze pe sine pot fi deasemenea un mediu toxic in care copilul să învețe să se detașeze de ei și astfel de ceilalți și de sine însuși.

    Din frica de a nu mai simți durerea, de respingere sau de abandon, de a nu mai fi copleșit cu emoții care nu sunt ale lui, mintea ia distanță, de context și de emoțiile lui. Pare că se împietrește, se inchide ca într-o fortăreața. Este ca și cum cel care a învățat detașarea emoțională și-ar anestezia trăirile, incapabil să se conecteze cu sine și cu ceilalți.  Îl simți într-un vid emoțional. Ironia, cinismul, raționalizarea excesivă, nevoia exagerată de a controla mediul și pe cei apropiați, respingerea până la anihilare a oricărei exprimări a disconfortului fizic sau emoțional sunt toate comportamente specifice unei persoane detașate emoțioanal.

    Paradoxal, deși are nevoie de relații calde în care să se regăsească, nu știe cum să și le construiască. Emoțiile unei relații crează haos, iar haosul este periculos. Îi îndepărtează pe cei care ar vrea să îi  fie alături, pentru că orice apropiere este terifiantă, simte că îl sufocă. Suferința si durerea abandonului sau a respingerii le trăiește din nou și din nou cu fiecare relație eșuată. Golul emoțional este foarte apăsător, uneori dureros, trebuie însă cumva umplut. Și atunci pot fi la îndemână diverse comportamente toxice – munca multă, alcoolul, mâncarea, jocurile de noroc. Caută și menține senzații prin care să simtă că trăiește, încearcă să transforme realitatea în ceva suportabil, în controlul său.

    Cum este să trăiești alături de o persoană detașată emoțional? Este o relație care pentru tine crează confuzie. Știi că te iubește, ați construit împreună, te-a scos din multe greutăți, ai învățat că te poți baza pe el/ea dar ai momente când ai nevoie să îți fie alături, și pur și simplu dispare. Ca într-un spectacol macabru de magie, ai rămas singur. Îți trântește zgomots ușa în nas, și cu cât bati mai tare în ea, cerându-i ajutorul, cu atât mai repede auzi lacătele cum se zăvorăsec în urma lui. Nu ai decât să te liniștești, să ai singur grijă de tine. Lacrimile tale astăzi, se vor usca singure, așa cum ale lui s-au uscat in copilărie. Tu ești rănită, poate furioasă sau foarte tristă, iar el copleșit, blocat în propria-i neputință. Și pentru că a fi slab și neputincios este inacceptabil, persoana detașată emoțional se va întoarce cu furie, și în felul acesta va recăpăta controlul. Ești de vină pentru că ai nevoie de el, pentru că îi arăți că de fapt este vulnerabil, pentru că simte din nou panica de a nu știi ce să facă cu emoțiile lui și ale tale.  Când tensiunea se amplifică, nu vezi altă soluție decât să recunoști că ai exagerat, ca de obicei, îți ceri scuze pentru slăbiciunea ta, iar după un timp, când lucrurile par a se mai fi liniștit începe să se apropie din nou de tine. Vă reconectați, atât cât poate. Trist și dureros.

    Persoanele detașate emoțional, deși își doresc relații pline de sens și vitalitate, renunță foarte rar la carapacea pietrificată pe care și-au construit-o vreme atât de îndelungată. Poate teama de pierdere, suferința pe care o provoacă celui apropiat, durerea propriei lor depresii să fie motivele, breșa în zidul solid, care să îi împingă spre schimbare. Dacă sunteți într-o relație cu o astfel de persoană vina, inadecvarea, singurătatea pot fi greu de dus. Drumul însă măcar spre o ameliorare poate fi extrem de dificil, iar în acest caz terapia, de cuplu sau individuală, este una din soluțiile de mare ajutor.

  • Cum să nu mai renunț la mine

    Cum să nu mai renunț la mine

    Ți s-a întâmplat să te oprești într-o zi și să te gândești despre ce este povestea vieții tale? Să fii confuz, să nu știi ce anume din ceea ce faci este cu adevărat pentru tine?

    Sunt persoane pentru care de multe ori este mai simplu să le facă pe plac celor apropiați, aleg, conștient sau nu, să se lase pe sine deoparte. Natural, fără mare greutate, experiență după  experiență și zi după zi. Este singurul mod, se gândesc prin care îi pot păstra aproape. Convingerea cu care trăiesc este că în mare parte de ei, de grija, de implicarea lor, depinde bunul mers al conviețuirii.

    Dacă sunt atent, dacă anticipez nevoile iubitului sau prietenei mele, dacă nu vreau mai nimic, sper că nu mă va părăsi sau nu mă va respinge. Vom fi mereu împreună și așa ne va fi bine. Renunț la mine, pentru că numai așa știu să păstrez sub control binele relației. Adesea nici nu știu ce am nevoie. Arareori cer. Mă surprind simtindu-mă vinovat atunci când o fac, mi se pare nejustificat să am grijă de ceea ce îmi doresc. Este copleșitor să exprim. Intru în panică sau resping când cineva încearcă să aibe grijă de mine. Oamenii care știu să ceară, cei care au grijă de ei înșiși, mă gândesc că sunt egoiști. Atenți la ei, cum ar putea fi atenți și la ceilalți? În lipsa propriei exprimări, sensul se diluează, viața mi se întâmplă, nu o hotărăsc eu.  Devine lipsită de bucurie. Pentru că nu mă văd,  mă simt pierdut, eu față  de mine.

    Când paharul se umple, și mai devreme sau mai târziu așa se întâmplă, fug pentru că sunt copleșit sau reacționez cu furie, resping – “nu vreau să mai am de a face cu voi, lăsați-mă în pace”, judec aspru “toți sunt egoiști”, încerc să preiau controlul, “vreau să se întâmple numai în felul meu”,  pun presiune – “acum vreau ca totul să se schimbe”.

    Adesea ceilalți sunt de vină pentru că nu mă înțeleg. Ei sunt de vină pentru că profită de mine, de bunătatea mea.

    Furia mă eliberează câteodată, dar sunt mai mereu încordat/ă, neliniștit/ă. Grija celorlalti este în răspunderea mea și nu pot face nicicând ceea ce vreau, am permanent ceva de dus în spate. Simt că cineva, mai mereu, mă controleaza sau îmi dictează ce am de făcut – partenerul, colegii, părinții. Mă limitează. Mă imaginez uneori, într-un moment de rebeliune – cum ar fi să îi las baltă pe toți, să fiu liber/ă, să nu dau socoteală nimănui? Pentru că mă simt obligat/ă să am grijă de nevoile celorlalți, relațiile cu ei, fără să îmi dau seama, devin o povară. Și deși m-am străduit, și am dat, mai mult decât am primit, pentru că așa mi se pare firesc, relațiile scârțâie. Sunt nefericit/ă.

    Relațiile sunt însă un dans echilibrat, în care cei doi se conectează unul la ritmul celuilalt. Nu se contruiesc oferindu-ne pe tavă. Într-o lume de adulți sănătoși fiecare își cunoaște propriile nevoi, propriile limite. Dă și cere în acord cu acestea.

    Dar dacă o viață întreagă am învățat că nevoile mele nu sunt importante, că sunt responsabil pentru binele celuilalt, cum aș putea descoperi ce vreau eu? Cum să învăț să aștept ca celălalt să vină spre mine? Cum să tolerez frica pierderii, rușinea și vinovăția de a nu fi făcut suficient?

    Aș pute începe, fiind atent la momentele în care cedez pentru a le face pe plac celorlalti. De ce o fac? Cedez pentru că nu pot pune limite, pentru că aceștia sunt intruzivi și nu îi pot opri sau cedez pentru că astfel am învățat să construiesc relații?  Este ceva ce îmi pot eu asuma din interaciunea cu ei? Este important să înțeleg și să învăț că îndeplinirea nevoilor mele este în primul rând responsabilitatea mea.

    Mă ajută să îmi cunosc nevoile, dacă sunt atent la ceea ce simt, la emoțiile mele, la schimbările de dispozitie – furia sau tristețea sunt semnale ale unor nevoi neîndeplinite. Mă pot întoarce să analizez contextul respectiv și mă pot întreba ce mi-a lipsit? ce aș fi avut nevoie să se întâmple?

    Pentru a mă apropia cu adevărat de mine, de nevoile și de dorințele mele, este important să experimentez – să învăț despre mine. Am nevoie să stiu ce filme îmi plac, cum, unde și cu cine  imi place să îmi petrec concediul, care sunt mâncărurile mele preferate, care sunt activitățile care mă relaxează, cum îmi doresc cu adevărat să arate cariera mea. Pentru aceasta însă este necesar să mă expun în contexte cât mai variate, să ies, să trăiesc fiecare zi, și pentru mine. Pentru a fi aproape de mine și de nevoile mele, este sănătos să cer și să dau, să îmi exprim nevoile și să fiu atent și la nevoile celorlalți.

    Ca să pot să îmi creez spațiu emoțional și astfel să pot învăța mai ușor despre mine, am nevoie să învăț să tolerez furia, disconfortul celor apropiați atunci când exprim ceea ce am nevoie, când prioritar în viața mea sunt eu însumi. “Astăzi nu pot veni să te ajut, am mult de lucru, și nu pot amâna, dar mâine între 2 si 5 pot trece pe la tine, dacă mai este nevoie. Înțeleg că ești dezamăgit, dar astăzi chiar nu pot trece.” Cum te simți când te pui pe tine în capul listei? Poate simți că nu meriti, sau poate te aștepti să fii pedepsit, dar nu uita, nu le poti fii de nici un folos celorlalti dacă tu nu ai bateriile încărcate, dacă nu înveți să dai în limita realistă a resurselor tale.

    Este iarăsi important să învăt să îi confrunt pe ceilalți, să exprim asertiv, fără să pedepsesc și fără să mă retrag, ceea ce aștept, ce îmi doresc, sau îmi este necesar să se întâmple. Construiesc astfel relații care îmi permit să fiu în contact cu mine și nevoile mele.

    Sigur, este important să învăt cum să am alături oameni care consideră firesc să fie atenți și la nevoile celorlalți, să îmi aleg prieteni care știu să dea și să primească în egală măsură.

    Odata ce am relații pe care mă pot sprijini, pot să fiu atent la mine,  să învăț ce anume îmi spune corpul meu moment cu moment –  când sunt tensionat sau obosit, de exemplu, să îmi creez rutine sănătoase pentru mine.

    Este mai ales în puterea mea ca nevoile mele să îmi fie îndeplinite. Și mă ajută să nu uit –  numai dacă am grijă de mine, pot fi prezent și pot avea grijă și de ceilalți.