Corina Dobre

Categorie: Vulnerabilitățile noastre

  • Cine îmi este oare alături? – sau despre capcana abandonului

    6051fe5fae90d368eb75da2b743dbb5c-2…A închis cu grijă telefonul. Obosise, din disperarea că o să-l piardă și apoi din furia că nu o mai iubește. Niciodată nu fusese cu cineva atât de mult timp. Se lăsase cu greu în grija lui. Habar n-avea cum, dar totul se stricase. Când ea a devenit disponibilă, el a încetat să o mai caute. Își pierdea și acum respirația când îl simțea cum se îndepărtează. Și cu cât ea se agăța mai tare de el, cu atât el pleca mai departe, și mai departe. Delegații lungi, din ce în ce mai lungi. Ca de atâte ori, știa că este în puterea ei să oprească chinul.

    Încordată s-a ridicat. Nu mai avea ce să aștepte.

    Pe drum spre dormitorul ei a aruncat un ochi în camera lui Ștefan. Dormea liniștit. A intrat pe vârfuri. Două – trei rânduri de hăinuțe îi sunt suficiente. Cu teancul de haine mititele în brate s-a dus în dormitor. Le-a asezat pe pat, a deschis ușile de la dulap. Blugii, câteva tricouri si 2 pulovere. A înghesuit totul mecanic în geamantan.

    S-a schimbat de hainele de casa. A dus geamantanul în mașină.

    A urcat apoi și l-a luat pe Stefan în brate, înfăsurat în păturica lui. Ar fi trebuit să îi lase un bilet. Poate o sa ii trimită un mesaj.

    A pornit motorul, a aprins farurile. Nodul din gât, lacrimi de durere și de dispearare, mâinile încleștate pe volan, muschii cripați, o dureau. Nicicând nu o să mai aibă nevoie de iubirea nimănui. Niciând. Casa bunicilor, goală, o aștepta. De acolo o să pornească, singură, din nou mâine dimineață…

    Ca si copii suntem absolut dependenți de părinții nostri, avem nevoie să fim hrăniti, iubiți, văzuți pentru a ne dezvolta în persoane armonioase, echilibrate, conștiente de sine și încrezătoare, care să poată oferi la rândul lor iubire, suport fizic sau emoțional. Abandonul trăit în copilărie, mai ales în perioada timpurie presupune fie absența fizică a unuia sau a ambilor părinți fie un tipar instabil sau distant emoțional din partea acestora. Abandonul poate fi experimentat în diverse contexte. Sunt părinții care au o relație proastă, se ceartă  constat. Sunt apoi părinții care au divorțat și s-au recăsătorit, iar copilul nu mai are loc în noua lor viață. Sau se poate naște un frate sau o soră și atenția părinților se îndreptă spre acesta. Sau pot fi părinți copleșiți de propria lor viața, în care copilul este dat spre îngrijire altora – bone, bunici, creșe sau grădinite.

    Pentru cei ce au crescut trăind acut abandonul, ruptura, deconectarea de părinți, fizică sau emoțională, iubirea pare să fie ca o fata morgana, o vezi, dar când incerci să o simți, undeva, nu se știe unde a dispărut.

    Capcana abandonului se poate manifesta în doua moduri – este nevoia permanentă, din ce în ce mai mare de celălalt, de prezența lui. Încerci să îl înghiți, nu este nicicând suficient, nu ai încredere că mai târziu, că mâine îl vei găsi acolo. Orice distanță de partener/parteneră, orice tip de comportament pe care îl traduci ca fiind deconectare te aruncă în haosul cel mai adânc – sunt singură, nu îi pasă de mine, nimeni nu va fi niciodată lângă mine. Frica, neliniștea că cel pe care îl iubești va dispărea devine de nesuportat. Transformi apoi toată această suferință în furie, îndreptată asupra celui pe care de altfel ți-l dorești aproape, de la care aștepți iubire – “nu contez niciodată pentru tine, nicicând nu ai fost alături de mine, daca ti-ar pasa m-ai înțelege”. Îți este greu să accepți jumătăți de măsură, dacă nu ți se dă cu totul, în termenii tăi înseamnă că nu te iubește. Întărești însă în acest mod tiparul de abandon, îi indepărtezi pe cei care și-ar dori să îți fie alături. În nici un caz nu primești grija, iubirea după care atât de mult tânjești.

    Cel de-al doilea tipar de răspuns la abandon este detașarea emoțională. Alegi să nu te implici cu adevărat în nici o relație – relațiile pot fi scurte sau te îndrepți spre parteneri indisponibili, incapabili să îți fie alături, fizic sau emoțional sau poți alege drumul infidelității, duci mai multe relații în paralel, nefiind prezent cu adevărat în nici una dintre ele. Te asiguri ca astfel nimeni nu te mai lasă baltă, ai învățat să te protejezi plecând înaintea lor. Îți este greu tolerezi prezența altcuiva, să te lași atins sau conținut.

    Suntem însă biologic constituiți să ne dezvoltăm în relație cu cei din jurul nostru, depindem de părinți și de disponibiltatea lor pentru a supravițui, cum depindem în parte și de parteneri, de prieteni pentru a a ne simți vii, prezenți, îmbogățiți. Unul din aspectele cele mai distrugătoare al acestui tipar disfuncțional este faptul că îți este greu să crezi că oamenii sunt acolo pentru tine, îți este greu să te bazezi pe ei, și atunci când te hotărăști să o faci, când îți asumi riscul de a te lăsa susținut de celălalt, pare că el nu este acolo. Tiparul este astfel întărit din nou. Pentru că partenerul pe care l-ai ales dupa tiparul pe care îl cunoști, indisponibil, rănit el însuși, este cel mai probabil incapabil de a-ți fi aproape.

    Te poți însă elibera de această capcană. Primul pas este, ca de atâtea ori, să te cunoști, să înveți cum functionează mecanismul abandonului în ceea ce te privește, cum nevoia ta de mai mult te conduce spre a nu mai primi nimic. Dă-ți spațiu să crești si dă-le spațiu celorlalți să crească. Alegeți parteneri ce îți pot fi alături, chiar daca chimia nu este copleșitoare. Învață să primesti atât cât celălalt îți poate da, bucură-te când acesta te susține, în propriile lui limite.

    Ai nevoie să înveți să tolerezi disconfortul separarării, să te bucuri asumat de tine, sa stai singur, nu din dorința de a te feri de ceilalți, ci din bucuria de a te descoperi, de a te regăsi, poate  rănit și vulnerabil, Ai nevoie să te poți conține, tu pe tine,  cu grijă și cu compasiune, așa cum părinții tăi nu au făcut-o.

  • Despre frica de iubire – sau cum capcana abuzului ne otrăvește relațiile

    …Începea să se întunece. A scurs ultima gură de vin în pahar. Trebuia să apară. Ar fi vrut să plece, să  fugă amândoi, să se elibereze de furia și neincrederea ei, de demonii care ieșeau din adâncuri când le era mai bine.Cândva era convins că iubirea lui o să o vindece. Nu avea altceva de făcut decât să aibe grijă de ea, să o mângâie, să fie lângă ea, să încerce să o înțeleagă. Nu ar fi trebuit să fie greu. Dacă i se dădea cu totul, hăurile întunecoase din ea însăși se vor acoperi. Monștrii din mintea ei vor fi îmblânziți. Dar monștrii si hăurile i-au înghițit pe amândoi. Neîncrederea ei a subțiat iubirea lui, clipă de clipă. “De ce ai plecat, unde te-ai dus, cu cine ai fost”. Furia pe ceilalți, pentru ce le dădea si pentru ce nu primea otrăvea orice ar fi vrut să facă împreună. Nimeni nu făcea indeajuns, ea însăsi nu era indeajuns. Și acum avea si motivul concret de care să se agate.

    Vera si Mircea, prietenii lor cei mai vechi, foști colegi de liceu, se hotărâseră să divorteze. Aproape ca se bucura pentru ei. Il sunase plângând, pe la prânz, că Mircea avea o relație cu secretara. Și pe nesimțite, povestea prietenilor, s-a transferat în relația lor. Îl ura și pe el si pe Mircea. Ca si cum infidelitatea lui Mircea era infidelitatea lui. El cum să se lupte cu asta? Obosise. Ar fi vrut doar să o țină în brațe și să o mângăie, atât. Dar ei îi era frică de liniște, și de iubire…

    Abuzul distruge, de multe ori iremediabil, siguranța și bucuria de a te încrede în celălalt. Când cei care aveau datoria să îți ofere un mediu sigur și stabil în care să crești, să te cunoști si să cunoști lumea, nu își aumă acest rol, neîncrederea în ceilalți va deveni parte din tine. Abuzul are atât de multe forme. Sunt formele lui extreme, de abuz sexual sau violență fizică – copilul este bătut de unul dintre părinți, sau este pur si simplu martor la bătăile si certurile părinților.  Sunt însă și forme mai subtile: unele justificate pentru binele copilului: nu ai voie să…primesti prieteni acasa, să iei note mici, să te îmbraci cum vrei, să fii cine esti. Alte forme apar din incapacitatea părintelui de a fi empatic cu copilul lui – critica și ironiile cu privire la ceea ce este copilul, cum arată, cum simte, cum se exprimă sunt forme de abuz. Iar o altă categorie de experiențe abuzive sunt momentele în care copilul ia rolul părintelui si are grijă de binele acestuia – “Stai liniștită mamă o să mă descurc.”, “Te înțeleg că ești furioas, meritam să mă cerți, aș fi putut să ma concentrez mai mult.”  sau “Mama nu mă bate, mai mă plesnește din când în când, dar e și normal, că am lăsat dezordine la mine în cameră. E și ea obosită săraca când vine de la servici”

    Abuzul trăit astfel este o experiență constantă, otrăvitoare. Frica devine pentru copil a doua natură. Nicicând nu este în siguranță. Crește vigilent și atent la tot ceea ce se întâmplă în jur. Învață să interpreteaze prin lentilele experienței abuzului toate relațiile – oamenii nu sunt de încredere, vor să mă folosească, trebuie să fiu atent cât și cui dau. Nu se  poate relaxa nici măcar atunci când primește grijă, atenție și iubire. Pentru că cel ce le oferă poate oricând să dispară, sau poate să aibe un motiv ascuns pentru căre se poartă frumos, sau pur și simplu nimic nu îi este suficient. Poate intra în relații în care se repetă tiparul abuzului sau devine el însuși abuzator.

    Unul din mecanismele perfide de adaptare la contextul abuzului este mecanismul de seducție. O parte din tine îi urăște pe cei ce îți fac rău, dar ai nevoie de grija lor pentru a supraviețui, și încerci că îi îmbunezi, și astfel o altă parte din tine învață să îi iubească, să le facă pe plac, să îi convingă să îți fie alături. Devii astfel inconsistent. Abuzul te învață să nu ai încredere în ceilalți, dar într-un fel nici în tine. Ești constant pe nisip miscător. Lumea ta devine haotică și amenințătoare, iar oricine este într-o relație cu tine va fi pus permanent la încercare – “îți este sau nu alături?”, “este sau nu de încredere?”

    Viața însă le poate zâmbi si celor atât de încercați. Iubirea și relațiile sănătoase pot vindeca capcana abuzului, dar primul pas este să te iubești tu pe tine. Nu ești de vină pentru ceea ce ți s-a întâmplat, iar compasiunea, auto-compasiunea, desi cuvinte de nerostit pentru cei abuzati sunt pansamente li549603ad4ac2534babb4986f40da87f7-2niștitoare pentru sufletul lor greu încercat. Când rănile sunt foarte adânci, când neîncrederea este copleșitoare, când relațiile sunt extrem de amenințătoare un pas înțelept ar fi să cauți ajutorul unui terapeut. Într-un mediu sigur și într-o relație în care exiști doar tu pentru a te vindeca poți elibera toți demonii, îi poți privi, poți lăsa furia pentru cei care te-au rănit să iasă la suprafața.

    Alege să intri în relații cu oameni onești și loiali, încearcă să fii realist când evaluezi pericolele prezente, s-ar putea ca ceilalți să nu aibe nimic cu tine, ci doar să își doreasca să trăiasca ei înșiși. Când rănile se deschid, în contexte ce nu par să aibe legătura cu clipa prezentă, încearcă să îți accepți cu înțelegere neliniștea, tristețea și nesiguranța. Tu înaintea celorlalți.

    Și poate cel mai important pentru cel abuzat rămâi în prezent, cu toate simțurile tale – dă-ți voie să simți mângâierea iubitului tău, dă-ți voie să auzi marea, dă-ți voie să miroși vara. Meriți asta, să te lasi conținut de clipa de acum, de liniștea și de bucuria ei!

  • Când ceilalți sunt mai importanti ca tine – sau despre capcana “subjugării”

    3aa7d77899b386cf9745dc7cb37328d4-2…Stătea cuminte, în mașină, lângă nepoată. Alina venea și o ducea în fiecare săptămână la oraș, pentru chimioterapie. Asa îi zicea. Marțea la 7 era la ea în poartă. Știa că nu are rost tot chinul, simțea cum se duce, orice om cu frica lui Dumnezeu știe asta.

    Dar nu a putut să se pună contra, ce au zis, aia a făcut. Când doctorii i-au pus diagnosticul, disperarea nepoatei a fost asa de mare, că ar fi făcut orice să o vadă sănătoasă. Degeaba încerca să o împace. “Alina, mamă, oricum o să ma duc. Și daca vreau și dacă nu. Sunt bătrână, e prea greu tratamentul asta pentru mine. Hai să mai așteptăm un pic.”

    “Nu se poate, mamaie. Nu se poate se te las.” Și până la urmă a dat iar de la ea, tristețea fetii era prea greu de îndurat.

    Și-a legat basmaua strâns la spate, si-a dat-o olecuță spre ceafă să nu îi strângă gândurile.

    “Hai, mamaie, ești gata?” Cum ajungea, Alina o pupa si o strângea tare în brațe, o așeza grijulie in mașină și îl lăsa pe tatai-su ocărând cu toate pe cap până când se întorceau.

    Și în fiecare marți mamaia o ruga pe asistentă de la spital, dacă poate să se grăbească o țâră, că Gicuță al ei nu a mâncat și mai are o grămada de treabă de făcut până diseară.

    “Odihnește-te, mamaie, un pic. Trageți o dimineață și matale sufletul.”

    N-avea cum să și-l tragă când atâtea depindeau de sufletul ei – si nepoți, si copii, și mosul ei, si curtea plină de viețuitoare…

    Mulți dintre noi trăiesc sub presiunea de a satisface dorințele și așteptările celorlalți, sunt prinși în ceea ce Jeffrey Young în Terapie Schemelor numeste capcana subjugării.

    Nevoile, visele, dorințele tale au fost atât de neimportante față de cele ale celor din jur – părinți, familie, încât ai învățat că binele, liniștea vin când îi mulțumești pe ei, când te ignori pe tine. Ești flexibil și te adaptezi la orice cerință, numai să nu fii dat la o parte. Mai mult, ceea ce ceilalți au nevoie, ce își doresc – părinți, soț sau soție, copii, prieteni sau colegi este în responsabilitatea ta directă să duci la bun sfârșit. Ești sub presiune constantă să îi mulțumești pe toti, iar singurul de care nu ții cont ești tu însuți. Când ești îndreptat numai spre ceilalți, nu înveți să te cunoști. Renunți la tine, făcându-le pe plac celor din jur. Pare că nu ai cu adevărat nici o nevoie. Te diluezi în așteptările celorlalți, nu mai știi cine esti, încotro te duci. Te simți prins și legat. Necunoscându-te nu poți să iei decizii pentru tine. Te simți de multe ori vinovat pentru că nu poți  să dai la infinit. Te înfuri când e prea mult, și ignori furia si pe tine până când furia răbufnește si usucă totul în calea ei. Este momentul în care te poți elibera de presiune, dar cu ce cost. Nevoile tale sunt în continuare neexprimate, te simți vinovat pentru că ai încercat să te arăți, iar ceilalți se simt îndreptățiți să fie supărați. Pentru că furia, deși pe moment eliberează, rănește. Pe toți cei atinși de suflul ei.

    Ai învățat că dragostea și grija vin atunci când ești bun și ascultător. Ai învățat să eviți pedepse aspre dacă le faci pe plac părinților. Si astăzi, deși puterea este la tine, nu o simți, te pui la dispoziția celorlalti pentru a nu le pierde atenția.

    Părinții intruzivi, care vor să controleze cât mai  mult din viețile copiilor lor, părinții care își învinovățesc copiii pentru că nu se ridică la înălțimea așteptărilor lor, cei care le restricționează copiilor lor sansele de a se exprima liber nu fac decât să își îndrepte fiul sau fiica înspre capcana subjugării. Relațiile pe care copiii le învață și le experimentează acasă, vor fi modelul pentru relațiile pe care le vor trăi pe termen lung, în cuplu, cu prietenii sau cu proprii copii.

    Și totuși ca și adult, puterea schimbării este la tine. Primul pas pentru a scăpa de capcana subjugării este să înțelegi mecanismul acesteia. Apoi să îți dai voie să te cunoști, să te accepti cu înțelegere. Desoperă care îți sunt preferințele: ce filme îți plac, ce mâncare, care sunt restaurantele preferenate și ține cont de ele atunci când îți faci planuri cu cei dragi.

    Învață să ceri și să primești de la ceilalți ceea ce ai nevoie. Cere sănătos, într-un mod asertiv, înainte ca furia să te copleșească. Încurajează relațiile în care celălalt investește cel puțin în aceiași măsura ca tine, sunt relațiile sănătoase pe care te poți baza, în care ai loc cu adevărat să crești.

    Nu este un drum ușor, dar este drumul care te eliberează, care te învață să onorezi ceea ce ești, ceea ce visezi, ceea ce îți dorești.

  • Cum facem față când emoțiile ne sunt ignorate

    …Ștergătoarele ticăiau ritmic pe parbriz. Dus-intors, dus-întors. Radioul mergea, știri diverse, cât să îl țină alert. Fusese o săptămână grea, abia aștepta să se întoarcă.  Avea atâtea de sărbătorit! Pe scaun, lângă el, florile pentru Daria. Un semafor, încă unul, a cotit pe străduța și a ajuns. A parcat în fața blocului, mulțumit. Și-a luat geanta din portbagaj, sticla de vin si florile. A intrat cu cheile lui, să nu o deranjeze. Daria, agitată vorbea la telefon, i-a făcut semn că mai durează 5 minute, și  s-a închis în sufragerie. Se certa cu maică-sa, din nou. Și-a lăsat geanta la ușă si a rămas stingher, în hol cu florile în mână și cu sticla de vin. Nerăbdarea și bucuria au început să i se risipească. Îi auzea vag vocea, care devenise stridentă și încărcată. Oare ce era atât de important? A intrat în bucătărie, și-a tras un scaun și s-a așezat. 5 minute s-au transformat în 10, 10 în 15. A deschis sticla de vin și și-a pus un pahar. Daria a apărut în sfârșit:

    – Iarta-mă, știi cum e mama. Ce dor mi-a fost de tine! Arăți obosit. Este totul ok? Cum vrei să sărbătorim?

    – Da, merge. Sunt cam obosit. Sărbătorim noi altă dată. Mă duc acum să îmi verific mailurile.

    Și-a luat sticla de vin și s-a închis în birou.

    …

    Ne simțim întregiți când emoțiile pe care le trăim, pozitive sau negative, sunt văzute și înțelese, validate, de cei apropiați. Nu este însă în controlul nostru comportamentul celorlalți, iar aceștia, oricât de mult ne-ar iubi, se întâmplă să nu ne fie alături, să fie deconectați de ceea ce trăim și astfel, întregirea ca urmare a validarii emoționale primite din partea lor, să nu se petreacă. Starea de bine a fiecăruia depinde astfel și de modul în care face față, se adaptează situațiilor de invalidare emoțională.

    De multe ori, ceea ce faci ulterior durerii trăite după ce te-ai simțit deconectat de persoana de la care așteptai un răspuns emoțional, poate să adâncească disconfortul, să îți amplifice starea proastă. În astfel de momente, retragerea, evitarea oricăror discuții, sau dimpotrivă comportamentul critic și agresiv, pedepsirea celuilalt vor duce la îndepărtarea persoanei de la care așteptăm înțelegerea, primirea emoțiilor noastre.

    Care pot fi răspounsurile nerecomandate ca urmare a invalidării emoționale?

    •  Cel rănit se poate retrage și astfel nu mai vrea să aibă cu nimic de a face cu persoana pe care o percepe ca indiferentă la emoțiile lui, se protejează în acest fel de o altă posibilă dezamagire.
    • Persoana invalidată poate să pedepsească, își dorește ca celălalt să simtă cum este să fii rănit, să îl doară și acționează, conștient sau nu în acest sens.
    • Deasemenea persoana invalidată emoțională poate deveni critic/ă sau agresiv/ă. “Dacă ți-ar pasa cât de putin de mine…” sau “Nu te mai suport când ești atăt de indiferent/ă.”
    • Iar în cazurile extreme ca urmare a lipsei valdării emoționale el/ea poate amenința cu auto-mutilarea.

    Și totusi, cum putem răspunde altfel durerii lipsei de conectare și înțelegere din partea celor apropiați?

    Alternative sănătoase care au ca răspuns ulterior îmbunătățirea stării persoanei invalidate emoțional includ, printre altele – exprimarea asertivă, așezarea lucrurilor în perspectivă, activități de auto-liniștire. Ne ajută să rămânem în contact cu emoțiile și nevoile noastre, să le exprimăm onest – “M-aș fi bucurat să închizi telefonul. M-am simțit neimportant. Îmi era dor de tine, aveam nevoie să te îmbrățișez.”

    Când ne simțim vulnerabili într-un anumit context, poate fi util să ne propunem să vedem situația și din perspectiva celuilalt, fără însă să ignorăm emoția proprie – “Nu îmi aude ingrijoarea, încearcă din nou să îmi ofere soluții practice. Asta mă înfurie. Dar poate face asta pentru că mă iubește si se simte copleșit câteodată de fricile mele.”

    e1bd14ea6f1665b1f32921b074722da2Ca în multe situații de viață, și în contextele în care emoțiile noastre, de bucurie sau tristețe, de furie sau disperare, dintr-un motiv sau altul sunt ignorate sau negate de cei din jur, este important să nu uităm să ne întoarcem înspre noi, să căutăm rezolvarea care ne păstrează în contact cu noi înșine și cu cei apropiați. Să fim conștienți că puterea de a ne simți bine este în interiorul nostru, trebuie doar să îi dăm voie să iasă la lumină.

    Referințe:

    Leahy, R. L., Tiech, D., Napolitano, L. A., 2011 – Emotion regulation in psychotherapy: a practitioner’s guide, Guilford Press

  • Ușa spre noi înșine

    eb0383067f38d2b5179758ccdda4c692Experiențele lăsate în urmă, trecutul imediat sau mai îndepăratat ne învață să descifrăm și să răspundem la ceea ce trăim în prezent. Momentele dificile pe care le-am depășit și modul în care le-am rezolvat devin de cele mai multe ori calea spre rezolvări similare în prezent. Ca într-o pădure deasă, odată tăiată o potecă, o apuci pe ea de fiecare dată și cu greu te încumeți să îți faci un drum nou, si ajungi mereu în același loc, unde te poți simți vulnerabil, rănit sau singur. Unii dintre noi, am fost în trecut de atât de multe ori criticați, încât critica devine un atac la integritatea noastră, și alegem să fugim de sau să desființăm pe oricine pare că nu este de acord. Alții am fost de atât de multe ori neglijați, încât orice deconectare de persoane apropiate reprezintă o amenințare imensă, și putem interpreta acțiunile celor de lângă noi numai prin lentilele abandonului. O altă parte dintre noi am învățat că numai când ești special poți să fii iubit și prin urmare te simți amenințat de orice ar putea să întunece imaginea grandioasă pe care ți-ai creat-o despre tine.

    Vulnerabilitățile fiecăruia devin acute mai ales în relațiile cu persoanele apropiate. Să ne imaginăm următoarea situație:

    Un cuplu, trecut prin momente bune, foarte bune și mai puțin bune, tocmai ce a încheiat un week-end romantic și, amândoi, se întorc, ușor nostalgici, la muncă. După 3 zile de declarații arzătoare, plimbări mână în mână, cine romantice și cadouri delicate, întorși în pragmatismul vieții citadine, ar mai prelungi un pic magia zilelor de vacanță. Ea așteptă prin urmare ca el să o sune, să îi mai susure ceva vorbe frumoase. El, nici vorbă, întors la treabă, se apucă de lucru și este eficient. Adâncit în proiecte și ședințe nici nu simte cum trece ziua. Ea, însă, până seara, fără nici un telefon macar „de ce mai faci”,  este convinsă că lui nu îi pasă cu adevărat de relația lor, că nu o iubește și că nu este interesat de persoana ei. Ajunsă acasă, se închide în dormitor si nu vrea să îi mai spună nimic. El se culcă furios pe canapea – “iar am greșit, niciodată nu fac nimic bine!” Dimineața la cafea se pornește uraganul: “daca ti-ar fi păsat cât de puțin, măcar un telefon ai fi putut să dai” Ea este critică și agresivă, el se simte amenințat si atacă la răndul lui.  La sfârșit pleacă epuizați la servici. Nici azi sigur nu o va suna.

    O situație, ca multe altele,  ce pare imposibil de rezolvat, și totuși există ieșire. Când ne întoarcem spre noi, spre ceea ce ne doare cu adevărat, și nu încercăm să aruncăm durerea înspre celălalt, ne putem opri și putem privi situația în ansamblul ei, nu numai bucata noastră. Ea se simte deconectată de el, este o neliniște pe care nu o poate tolera, pe care o transformă în furie. Aruncând furia înspre el, nu face decât să îl îndepărteze și mai mult,  își adâncește neliniștea și tristetețea, este din ce în ce mai departe de a primi ceea ce își dorește.

    Pe de altă parte, când suntem în contact cu emoțiile noastre, cu ceea ce suntem și cu ceea ce ne doare, când ne cunoaștem rănile vechi, punctele sensibile, putem să înțelegem ce trăim:

    – Sunt tristă că nu am vorbit, m-aș fi bucurat să prelungim magia din vacanță. Mă bucur când vorbim în timpul zilei, simt că legătura dintre noi există.

    – De ce nu m-ai sunat, am avut imens de mult de lucru, stii cum ma absoarbe munca. As fi plecat mai devreme si puteam să mergem la un concert in oras.

    – Nu stiu de ce nu am sunat, poate așteptam să mă vezi tu și să îmi arăți că mă iubești.

    – Dar te iubesc, știi bine. Imi place însă munca mea, dar asta nu are legătură cu iubirea pentru tine.

    Noi înșine ne întreținem vulnerabilitățile, intrăm în capcana lor, de fiecare dată și de fiecare dată, făcându-le din ce în ce mai puternice. Și ne-ar ajuta dacă, în situațiile grele, când ne simțim puși la pământ, am face un pas în spate si ne-am întreba – Cum mă simt acum? Ce este la mine din tot ce se întâmplă? Ce din mine, din trecutul meu îmi întreține și îmi amplifică starea? Care este interpretarea mea? Este interpretarea in acord cu vulnerabilitatea mea? Care ar putea fi o altă interpretare a situației?

    Fuga de slăbiciunile și durerile noastre nu face decât să le întrețină. Să te privești cu onestitate, să te împrietenești cu tine, să faci loc disconfortului sunt instrumente ce ne aduc in liniște cu noi si cu cei de lângă noi. Este ca și cum am găsi cheia potrivită și cu ea am deschide ușa spre noi înșine.

  • Partenerul și binele ascuns în fiecare dintre noi

    …

    The-KissCu ceașca în mână, se uita gânditoare pe geam. Îi era dor de acasă. Era bine și la Ioana în vizită, aveau atâta grijă de ea, dar deloc nu își gasea locul. Astăzi avea iarăși două interviuri si mâine o întâlnire cu o domnișoară drăguță de la o galerie. Și gata. Putea să se întoarcă în atelier. La liniștea și gândurile ei. S-a întors înspre Ioana. Fata ei mare, prima născută, ce care o provocase de atâtea ori și care îi adusese atât de multă bucuria. Lucra concentrată la computer. Se bucura de bucuria ei. Expoziția era un așa de mare succes. Cine ar fi crezut că o să ajungă aici?! Poate doar Mișu. Ar fi fost tare de mândru de ea. Tot timpul era. Când picta, și acum, după doi ani, mai uita că Mișu a murit. Îi era greu fără el, poate și din cauză că lumea îi părea mai puțin colorată. Și apoi tot tam-tamul asta. Cu presa și cu fotografii, si cu uimirile tuturor – unde ați fost, de ce ați stat ascunsă, si titlurile de primă pagină din gazete  – “Un debut târziu și un succes copleșitor.” sau “Succesul ascuns în atelierul din mansardă” sau “Viața începe la 60 de ani”. Ce să le spună? Că fără soțul meu nu aș fi pictat? Că nu dădeam doi bani pe ce făceam? Că el a crezut orbește în mine?

    Mâine era din nou ziua ei. 60 de ani. Atât împlinea. Expoziția fusese cadoul Ioanei. A convins-o cu greu să își scoată tablourile din bârlog. Cui i-ar fi păsat de norii si de florile ei, de monștrii care o tulburau atât, de povestea din spatele fiecărui tablou, de neliniștile si de speranțele ei.

    Acum 20 de ani Mișu i-a făcut o supriză cu atelierul din mansardă. Pictura a fost scăparea ei. Era așa de fericit să o ajute – i-a comandat pensule, pânze și culori, îi înrăma tablourile de care ea era mulțumită. Puține, e drept. Tot el a fost lângă ea când s-a hotărât să studieze artele serios, dar a rugat-o să rămână la cum era. Perfectă. Să lase tehnica pentru alții, cei fără har. Ea să își vadă de drumul ei. Îi zâmbea doar, ce har, ce drum? Nu le vedea. Se simțea însă eliberată când punea cularea pe pânză. Era în siguranță, se regăsea. Și acum toată povestea asta, era ca un vis. Cât ar fi râs cu Mișu.

    Ioana s-a oprit din tastat. I-a zâmbit.

    – Mama, ești o femeie bogată, i-a spus, o să vinzi tot ce ai expus.

    – Iubirea m-a făcut bogată,  draga mamii, iubirea!

    …

    Ce face un cuplu să fie mai fericit decât altul?  De ce pentru unii relația cu partenerul este raiul, pe când pentru alții este iadul? Putem fi persoane mai bune ca parte a unei  relații sau singuri? Sunt întrebări pe care ni le punem adesea, când suntem în dificultate sau atunci când pur și simplu încercăm sa întelegem ceea ce trăim și privim la relația noastră și a celor din jur.

    Iubirea pare un domeniu poetic, dar știința face progrese remarcabile în a defini și a ajuta la construirea unei relații de cuplu autentice, în care ambii parteneri să își găsească locul, să se simtă iubiți, văzuți, apreciați și împliniți.

    Următoarele patru articole m-am gândit să scriu despre cuplurile fericite, cum fac să ajungă acolo și cum își păstrează fericirea.

    Astăzi însă despre cum iubitul sau iubita ne ajută să fim mai buni, ne ușurează drumul spre a ne descoperi partea frumoasă din noi.

    Un fenomen interesant, pe care cercetătorii l-au numit fenomenul Michelangelo, este acela în care unul dintre parteneri se dezvoltă și se apropie de sinele ideal, imaginea cea mai bună pe care o persoană o are cu privire la sine însuși, ca urmare a atitudinilor si comportamentele partenerului său. Unul dintre mecanismele care stau la baza acestui fenomen se desfășoară astfel – unul dintre parteneri dezvoltă anumite convingeri cu privire la abilitățile celuilalt, ca urmare, comportamentele sale vor fi convergente cu convingerile sale. Atunci când convigerile partenerului sunt similare cu imaginea ideală a celuilalt, acesta il va conduce pe iubitul sau iubita sa spre sinele ideal, spre ceea ce visează să ajungă. Soțul meu de exemplu, este convins că sunt înzestrată pentru scris. Scrisul este drept mă eliberează și mă bucură, dar fără susținerea lui mi-ar fi fost greu să mă expun, să mă arăt vulnerabilă și imperfectă. Mă încurajează și se bucură de pașii pe care îi fac pentru a-mi descoperi si dezvolta pasiunea. Când unul dintre parteneri este convins de și crede în abilitățile celuilalt, îl ajută să creeze oportunități pentru comportamente ce conduc la dezvoltarea acestora, și reduce apariția comportamentelor ce ar avea ca efect inhibarea lor.  Interacțiunile care astfel se formează între cei doi parteneri, se transformă ca urmare a frecvenței lor în dispoziții stabile, în convingeri si atitudini, într-un sistem care guvernează astfel relația. Reprezintă o formă de adaptarea la o anumită realitate, cea a partenerului. În fiecare relație o consecință a acestei adaptări este faptul că partenerii apropiați sculptează practic sinele celuilalt, dau deoparte unele aspecte și dezvăluie altele. Dispozițiile stabile, valorile fiecărei persoane și tendințele comportamentale pot deveni o reflecție parțială a realității interpersonale create de partener. Este un fel de a spune, ca atunci când oglinda celuilalt reflectă binele din noi, acest bine devine realitate. Există desigur și reversul medaliei, când unul din parteneri prin comportamentele, acțiunile sale inhibă, anulează dezvoltarea celuilat.

    Relațiile fericite sunt însă acelea în care crezi în celălalt și actionezi în virtutea acestei credințe, iar iubitul/iubita sunt astfel persoane mai bune, mai aproape de ceea ce își doresc. Asemeni lui Michelangelo, care spunea că sculptorul nu face decât să scoată statuia dintr-un bloc de piatră, relația, partenerul, conștient sau nu,  este cel ce poate ajuta la dezvăluirea mai binelui din fiecare dintre noi.

    Bibliografie selectivă:

    Drigotas, S. M., Rusbult, C. E., Wieselquist, J., & Whitton, S. (1999). Close partner as sculptor of the ideal self: Behavioral affirmation and the Michelangelo phenomenon. Journal of Personality and Social Psychology.

    Drigotas, S. M., (2002), The Michelangelo phenomenon and personal well-Being, Journal of Personality

    Rusbult,C. E.,&Van Lange, P.A.M. (1996). Interdependence processes. In E.T. Higgins & A. Kruglanski (Eds.), Social psychology: Handbook of basic principles

    Ruvolo, A. P.,&Brennan, C. J. (1997). What’s love got to do with it? Close relationships and perceived growth. Personality and Social Psychology Bulletin