Unul din sentimentele care ne ridică din tumultul și zbuciumul de fiecare zi, și ne așează firesc acolo unde să fim în echilibru cu noi înșine și cu ceea ce trăim, este recunoștința. Cred, fără nici o urmă de îndoială, că recunoștința ne poate transforma în versiuni mai bune ale noastre, ne crește și ne ajută să ne vedem ca fiind parte din ceva mai mult decât noi, conectați la ceilalți, la lumea largă.
Suntem astăzi aici pentru că am avut părinți, bunici, mătuși și unchi care ne-au îngrijit și ne-au iubit, pentru care am fost importanti, pentru că am avut profesori care ne-au dat din înțelepciunea si pasiunea lor, pentru că am avut prieteni, colegi, amici care ne-au fost alături si au crezut în noi, ne-au sprijint când ne-a fost greu, ne-am bucurat împreună când am fost bine. Nu creștem singuri. Sigur, suntem consecința deciziilor noastre, dar care decizii întotdeauna se sprijină pe ce am primit de la ceilalți – iubire, protecție sau experiență.
Am învățat de la soțul meu că orice situație are în ea un sâmbure pentru care merită să fii recunoscător. Iar recunoștința, tocmai pentru că te face parte din ceva mai mult decât propria persoană, îți ia din spate greutatea îndreptățirii: mie mi se cuvine pentru că sunt special, trebuie să primesc pentru că eu merit, sunt vigilent la exact cât si cum iau de la ceilalți, la cât am dat și nu care cumva să fie prea mult. Pentru că, da, îndreptățirea, vigilența cu care este asociată, poate fi o povară. Recunoștința însă schimbă cu totul perspectiva: mă bucur și apreciez după ce primesc, nu pun presiune, înțeleg și accept limitele unei situații și ale unei persoane.
Și am mai învățat că uneori să primești recunoștința poate fi la fel de greu cu a o feri. Este la fel de necesar acest gest, diferit de vulnerabilitatea de îndreptățire. Nu mi se cuvine ca cineva să îmi fie recunoscător, dar pot să îi fac loc celuilalt să o exprime atunci când o simte, pentru că tocmai acest spațiu pe care îl las ne permite amândurora să fim prezenți unul lângă celălalt. Să fii recunoscător sau să primești recunoștința este despre relație, ești parte dintr-o comunitate.
Câteodată însă recunoștința o putem confunda cu ideea de a fi îndatorați, de a nu exprima nevoi pentru că astfel, ne gândim, îl vom deranja pe cel de la care am primit, ne va vedea ca fiind îndreptățiți, ne va respinge, ne va pedepsi, ne va abandona. Recunoștința sănătoasă presupune existența unei autonomii emoționale. Știu cine sunt, în ceea ce cred, îmi cunosc nevoile și mă consider responabil de propria mea persoană, de starea mea de bine.
Când experimentez o vulnerabilitate de abandon, de exemplu, singura mea grijă și nevoie este de a fi în permanent contact cu cel pe care îmi doresc să îl țin aproape: dau fără să țin cont de mine, și orice primesc, oricât puțin, mă asigură că relația noastră există. Îi sunt recunoscător celuilalt pentru că pur și simplu nu pleacă din lumea mea, pentru că nu mă abandonează, pentru că există. Cine sunt eu fără el/ea, ce aș fi eu fără relația noastră? Și pentru că dau mult, aștept să primesc grijă și atenție, iar când simt că iubitul/iubita sau orice persoană apropiată se retrage, furia ce mă cuprinde poate fi ca un foc ce pârjolește tot, nu lasă nimic bun în urmă. Persoana minunată pe care o vedeam, și căreia îi eram veșnic recunoascătoare, se transformă în răul absolut. Recunoștința privită astfel nu are legătură reală cu ceea ce primesc, ci cu faptul că simt că îmi rămâi alături, și numai astfel neliniștea abandonului scade și îți sunt recunoscător pentru asta. Autonomia emoțională presupune să îmi înțeleg această vulnerabilitate, să fiu responsabil eu pentru modul în care dau și primesc, să învăț cum să am grijă de mine fără a fi în permanență vigilent/ă la celălalt. A putea fi cu adevărat recunoascătoare presupune să îl văd pe partenerul meu sau pe oricare dintre prietenii mei, ca fiind bun și mai puțin bun, în acelasi timp, și atunci când îmi este alături, dar și când are nevoie să se ocupe de el/ea. Pot astfel să apreciez efortul lui/ei, iar recunoștința mea spune povestea amândurora: te văd și apreciez ceea ce îmi oferi, cunoscându-te și înțelegând ceea ce suntem fiecare dintre noi.
O altă vulnerabilitate în care aproape mă identific cu celălalt este legată de nevoia de a fi perfect, de a fi demn de iubire pentru că numai astfel îmi va rămâne alături. Pentru persoanele cu vulnerabilitatea de abandon nevoia centrală este de a fi vigilent dacă celălalt este sau nu disponibil, dar pentru cei ce experimentează vulnerabilitatea de a nu fi suficienți de buni, nevoia centrală este de a se simți acceptați. Caută și sunt alerți la orice semn că celălalt aprobă sau dimpotrivă nu este de acord cu ceea ce sunt. Modul în care învăță să relaționeze, pentru a nu se mai simți defecți, este de a se construi în funcție de ce anume așteaptă partenerul: soția mea admiră psihologii, mă voi face psiholog. Încearcă să nu fie diferți de ceea ce celălalt își dorește să vadă. Inevitabil, îi sunt recunoscătoare partenerului pentru ceea ce am devenit – “Fără tine aș fi nimic.” Mă pierd însă pe mine. Și dacă partenerul meu apreciază modul în care mă transform pentru el, iar relația noastră are legătură mai degrabă cu ceea ce ar trebui să fim și nu cu ceea ce suntem, limitele mele vor începe să mă sufoce, pentru că nicicând nu voi fi suficient de bun/ă. Mă revolt și mă înfurii, pentru că am făcut atât de mult și nu am ajuns unde mi-am dorit – să fiu necondiționat acceptat. Voi respinge, pentru că mă simt respins. Vinovăția de a nu putea să mai fiu recunoscător va fi din ce în ce mai greu de dus, și atunci, îmi este mai la îndemână să ies din relație. Dacă sunt înțelept, voi încerca să mă caut pe mine, să mă construiesc în funcție de ceea ce îmi doresc si de ceea ce am eu cu adevărat nevoie. Numai desprinzându-mă pot să fiu recunoscător pentru ceea ce am primit de la celălalt, punând alături și ce am construit eu. Din nou, povestea recunoștinței este despre amândoi: primesc de la tine pentru că eu am nevoie cunscându-mă pe mine, și nu din dorința de a te mulțumi pe tine; îmi rămâi alături pentru că vrem să fim împreună, pentru că mă accepți în imperfecțiunea mea. Recunoștința oarbă exprimată din nevoi inconștiente, din vulnerabilități, este mai degrabă împovărătoare, pentru că o trăiesc, ca să primesc ceva în schimb: prezență, acceptare, să mă umplu pe mine, siguranță, iubire.
Recunoștința sănătoasă, care ne transformă pe noi și relațiile noastre, prinde viață atunci când accept că o persoană, realitatea, viața mea este imperfectă, cu bune și cu mai puțin bune, iar de această imperfecțiunea sunt eu responsabil si o pot gestiona; și așa cum soțul meu m-a învățat, orice situație are în ea un sâmbure pentru care merită să fii recunoscător.
Corina Dobre 