Etichetă: relații

  • Cum învață băieții evitarea

    Cum învață băieții evitarea

    Copiii noștri au nevoie să crească primind iubire, afecțiune, sprijin de la ambii părinți, mama și tatăl lor. Încă din primele zile de la naștere, relațiile pe care copilul le formează cu fiecare dintre ei sunt diferite. Mama este biologic construită, prin hormonii pe care corpul ei îi secretă (estrogen, progesteron, oxitocină), să fie profund atașată de copil. Este modul în care natura ajută nou-născutul să supraviețuiască. Tatăl, însă, este cel care biologic este predispus să se poată desprindă, să plece să aducă hrană, să protejeze mama și copilul.

    Mai puțin aplecat înspre relaționare, și mai degrabă orientat spre acțiune, bărbatul va forma diferit relația cu copilul său, băiat sau fată. Evident, modul în care biologia susține relaționarea bărbaților este specific și băieților.

    Creierul băieților îi împinge să fie mai puțin aplecați înspre partea de redare, de exprimare a emoțiilor sau a diferitelor experiențe de viață pe care le trăiesc. Au nevoie de timp și de spațiu pentru a-și procesa experiențele și abia apoi se pot conecta cu cei din jurul lor. Pentru mamele lor acest mod de construire a unei relații este complet străin. Femeile relaționează, se conectează, povestesc imediat. Pentru un băiat efuziunile sentimentale ale mamei, chiar și cu cele mai bune intenții ale acesteia, pot fi copleșitoare.

    Băieții se conectează cu mai multă ușurință prin acțiuni – gătim împreună și îți povestesc ce s-a întâmplat la școală, ne plimbăm cu rolele și pot să îți cer sfatul despre cum să mă apropii de o fată care îmi place. Atunci când încărcătura emoțională pe care un băiat o are de procesat este prea mare – spre deosebire de fete care pot să exprime cu mai mare ușurință ceea ce simt – băiatul se va retrage, va fugi de tumultul emoțional. Este primul pas prin care își construiește mecanismul de evitare.

    De asemenea, modelul tatălui de a construi relații este important. În acest context, tatăl poate face diferența în ceea ce privește buna dezvoltare emoțională a fiului său. Tatăl o va susține pe mamă să se îndepărteze, nu să își abandoneze fiul, dar și să îi dea acestuia posibilitatea să crească emoțional în ritmul lui. Relația apropiată a tatălui cu fiul lui, amândoi biologic asemănători, îi va da mamei încredere să se desprindă, iar fiului posibilitatea să învețe cum să relaționeze, nu fugind, ci acceptând că există modalități diferite de a exprima și de a-ți gestiona emoțiile.

    Un alt factor care influențează dezvoltarea emoțională a băieților este relația dintre cei doi părinți. Modul în care tatăl interpretează și susține disconfortul emoțional al mamei reprezintă o lecție pe care fiul lor o va integra și pe care o va reda apoi, în relațiile sale, întreaga viață. Poate învăța, pe de o parte, că bărbatul este rănit cu ușurință de emoțiile femeii – de furia, de frustrarea, de tristețea, de deznădejdea ei, atunci când tatăl lui dispare, fizic sau numai emoțional, iar mama trebuie să se descurce cumva.

    Martor al încărcăturii emoționale pe care mama lui o trăiește și al absenței emoționale, a detașării tatălui, el, încă copil, se poate simți responsabil pentru durerea ei și, în același timp, pentru lipsa tatălui. Ar vrea să își asume răspunderea reparării, dar pălăria este încă prea mare. Și atunci, firesc, se identifică cu tatăl – “Mama este rea!” și închide instinctual ușa înțelegerii emoționale cu ea. Pe de altă parte, însă, când tatăl este prezent, atunci când exprimă emoții adecvat, de toate felurile, fiul lui va învăța că amândoi partenerii au loc, că emoțiile nu sunt amenințătoare și că există moduri sănătoase de a le face față.

    De aceea, este important ca amândoi părinții, mama și tata, să îi ofere fiului lor un cadru sănătos – definit de exemplul personal, de relația caldă și echilibrată dintre ei, ca soț și soție, de înțelegerea diferențelor biologice dintre băieți și fete, bărbați și femei – pentru ca el să își poată construi, la lumină, asumat, propria identitate emoțională.

    Vă aștept cu drag la seminariile din programul „În lumea băieților”, pe toți cei doritori să le oferim fiilor noștri tot suportul și înțelegerea pe care știința ni le oferă.

    Articol scris pentru Mind Education Health

     

  • Detașarea emoțională

    Detașarea emoțională

    Te întorci acasă după încă o zi grea. La muncă, de ceva timp, situația este complicată, te neliniștește viitorul, te învinovățești pentru trecut, ai obosit.  Trăiești sentimente amestecate, de furie, neputință, îngrijorare. Te-ar ajuta să te poți sprijini, să povestești, să simți că cineva te înțelege, să dai jos, chiar și pentru o clipă, bolovanul pe care îl duci în spate: “Da, dragul meu, sunt aici și te ascult, îți este greu, pot să văd asta.” Ești în siguranță. Partenerul/a nu este copleșit de ceea ce trăiești. Este prezent. Poți să te lași o clipă sau două în grija lui, să îți tragi sufletul, să te întorci apoi la responsabilitățile tale, la drumul tău și ocolișurile lui.

    Dar nu întotdeauna lucrurile stau astfel – “Poate este momentul să îți schimbi jobul” ar putea să îți răspundă. Sau “Cred că exagerezi, ești prea sensibil/ă”, “Nu înțeleg de ce faci atâta caz, ți-a făcut la fel și anul trecut, cum să fii uimit?”, “Nu îi arăta că ești slab, acționează și tu în forță.”, “Nu mă interesează ce ți s-a întâmplat, ti-am spus de mai multe ori părerea mea și nu ai ținut cont de ea, este un subiect pe care aș vrea să nu îl mai aduci în discuție.” Ceea ce tu trăiești este prea mult pentru el/ea. Ai senzația că te lovești de un zid. Ești perplex, năucit, singur. Îl simți pe cel de lângă tine la distanță, aștepți de la el/ea căldură, iar căldura este singurul lucru pe care nu ți-o poate oferi. Nu știe cum, nu înțelege de ce. Cu cât îi ceri mai multă alinare emoțională, cu atât te respinge mai tare. Este blocat. Pune un scut între voi, se detașează. Detașarea emoțională este în mod evident pentru el/ea o formă de apărare. Emoțiile și tumultul lor sunt periculoase, să simtă tristețea sau neliniștea ta, poate milă sau compasiune sunt semne de slăbiciune, iar să fii slab este periculos. Se retrage, îl simți cum pleacă.

    Când emoțiile sunt copleșitoare, durerea prea mare, detașarea emoțională poate fi una din soluțiile  de adaptare pe care mintea o alege.

    Mi s-a întâmplat de multe ori ca drumul să mi se intersecteze cu oameni ce păreau împietriți. Adunați în ei înșiși, retrasi, la distanță parcă de toti cei din jurul lor. Rațional prezenți, emoțional însă absenți, închiși sub propria lor carapace.

    Detașarea emoțională, ca toate apărările pe care mintea noastră le-a învățat își are originea în trecut. Un copil trăiește și arată o gamă largă de emoții – plânge când mama pleacă, de frică sau de furie, se agită când este nelinștit de oamenii noi pe care îi întâlnește, se retrage când nu reușește să își facă prieteni, aleargă în colo și încoace de bucurie. Acum învață să spună și să înțeleagă ceea ce simte – frică, furie, tristețe, rușine, entuziasm. Părintele este cel care îi primește emoțiile, îl sprijină să le poată înțelege. “Ah, am văzut că te-ai întristat când Mihai nu s-a jucat cu tine!”, iar copilul plângând își găsește refugiu în brațele mamei. Imaginati-vă însă un adult rece, distanțat, mai mult, furios de deranjul pe care emoțiile copilului îl provoacă: “Termină cu prostiile astea, ți-am spus să nu te mai joci cu el.”, “Adună-te, mă faci de râs, se uită tot parcul la noi.” Copilul rămâne împietrit cu lacrimile uscându-se singure. Un exemplu de o clipă, o interacțiune numai, multiplicați-o însă la toate celalate momente în care copilul are nevoie de părintele lui, iar acesta îl abandonează sau îl respinge, este rece, indisponibil. Copilul învață acum cât de inadecvat este să ceri sprijin, să aștepți să fii înțeles, să arăți ceea ce simți. Toate acestea înseamnă să fii slab, ba mai mult, vei fi pedepsit, în nici un caz nu vei primi ajutor, iar dacă tu nu ai primit sprijin atunci când aveai nevoie, dacă te-ai descurcat singur când erai atât de vulnerabil, de ce să îl oferi? Nu ar trebui toată lumea să se descurce, dacă tu ai facut-o? Fiecare este pe cont propriu. Părinții intruzivi, care controlează excesiv, sau părinții copleșiti de propriile lor emoții, care își trăiesc viața prin copil, incapabili să se organizeze pe sine pot fi deasemenea un mediu toxic in care copilul să învețe să se detașeze de ei și astfel de ceilalți și de sine însuși.

    Din frica de a nu mai simți durerea, de respingere sau de abandon, de a nu mai fi copleșit cu emoții care nu sunt ale lui, mintea ia distanță, de context și de emoțiile lui. Pare că se împietrește, se inchide ca într-o fortăreața. Este ca și cum cel care a învățat detașarea emoțională și-ar anestezia trăirile, incapabil să se conecteze cu sine și cu ceilalți.  Îl simți într-un vid emoțional. Ironia, cinismul, raționalizarea excesivă, nevoia exagerată de a controla mediul și pe cei apropiați, respingerea până la anihilare a oricărei exprimări a disconfortului fizic sau emoțional sunt toate comportamente specifice unei persoane detașate emoțioanal.

    Paradoxal, deși are nevoie de relații calde în care să se regăsească, nu știe cum să și le construiască. Emoțiile unei relații crează haos, iar haosul este periculos. Îi îndepărtează pe cei care ar vrea să îi  fie alături, pentru că orice apropiere este terifiantă, simte că îl sufocă. Suferința si durerea abandonului sau a respingerii le trăiește din nou și din nou cu fiecare relație eșuată. Golul emoțional este foarte apăsător, uneori dureros, trebuie însă cumva umplut. Și atunci pot fi la îndemână diverse comportamente toxice – munca multă, alcoolul, mâncarea, jocurile de noroc. Caută și menține senzații prin care să simtă că trăiește, încearcă să transforme realitatea în ceva suportabil, în controlul său.

    Cum este să trăiești alături de o persoană detașată emoțional? Este o relație care pentru tine crează confuzie. Știi că te iubește, ați construit împreună, te-a scos din multe greutăți, ai învățat că te poți baza pe el/ea dar ai momente când ai nevoie să îți fie alături, și pur și simplu dispare. Ca într-un spectacol macabru de magie, ai rămas singur. Îți trântește zgomots ușa în nas, și cu cât bati mai tare în ea, cerându-i ajutorul, cu atât mai repede auzi lacătele cum se zăvorăsec în urma lui. Nu ai decât să te liniștești, să ai singur grijă de tine. Lacrimile tale astăzi, se vor usca singure, așa cum ale lui s-au uscat in copilărie. Tu ești rănită, poate furioasă sau foarte tristă, iar el copleșit, blocat în propria-i neputință. Și pentru că a fi slab și neputincios este inacceptabil, persoana detașată emoțional se va întoarce cu furie, și în felul acesta va recăpăta controlul. Ești de vină pentru că ai nevoie de el, pentru că îi arăți că de fapt este vulnerabil, pentru că simte din nou panica de a nu știi ce să facă cu emoțiile lui și ale tale.  Când tensiunea se amplifică, nu vezi altă soluție decât să recunoști că ai exagerat, ca de obicei, îți ceri scuze pentru slăbiciunea ta, iar după un timp, când lucrurile par a se mai fi liniștit începe să se apropie din nou de tine. Vă reconectați, atât cât poate. Trist și dureros.

    Persoanele detașate emoțional, deși își doresc relații pline de sens și vitalitate, renunță foarte rar la carapacea pietrificată pe care și-au construit-o vreme atât de îndelungată. Poate teama de pierdere, suferința pe care o provoacă celui apropiat, durerea propriei lor depresii să fie motivele, breșa în zidul solid, care să îi împingă spre schimbare. Dacă sunteți într-o relație cu o astfel de persoană vina, inadecvarea, singurătatea pot fi greu de dus. Drumul însă măcar spre o ameliorare poate fi extrem de dificil, iar în acest caz terapia, de cuplu sau individuală, este una din soluțiile de mare ajutor.

  • De ce un program despre anii de adolescență

    De ce un program despre anii de adolescență

    M-am apropiat cu reținere de studiul anilor de adolescență și fără să trec din nou alături de băieții mei prin această perioadă poate nu aș fi făcut-o nicicând. Am vrut să înțeleg și să le fiu alături așa cum au nevoie, fiecare dintre ei. Adolescența lor mi-a dat șansa să înțeleg propia mea adolescență.

    Viața mea de adult a fost definită de experiențele, relațiile, trăirile de atunci. Unele minunate, iar altele îngrozitor de dureroase. Ca toți adolescenții am iubit și am suferit, am căutat să înțeleg și numai după ani de zile au avut sens experiențele pe care le-am trăit. Mi-aș fi dorit poate să am o relație mai apropiată cu părinții mei, dar cred că, într-un fel, și ei erau la fel de în ceață ca și mine.

    Senzația pe care și acum o am când rememorez anii de atunci este de libertate sugrumată. Aș fi vrut să fiu liberă, însă nu știam cum, aș fi vrut să zbor, dar îmi era teamă că nu o să mai am unde să mă întorc. Fără îndoială, să învăț de atunci să mă sprijin pe mine, să învăț să mă cunosc, să mă accept, cu bune și rele, să îmi dau voie să mă ridic și să cad, mi-ar fi făcut drumul mai lin și alegerile mai ușoare. Să fii avut curajul să mă bucur de ceea ce eram, m-ar fi ajutat poate să mă regăsesc mai devreme în profesie. Țin minte nesiguranță de atunci  – “oare sunt ok?” – aproape în orice – cum arătam, legat de școală, în ce meserie aș fi mai potrivită, în relațiile cu băieții. Fizic încă mai pot simți și acum această neliniște.

    Dar viața, experiență cu experiență, așa cum o trăim, are însă un rost. Și poate rostul anilor de atunci, nu tocmai ușori, ar putea fi să dau înapoi tinerilor adolescenți de astăzi ceea ce eu mai greu am aflat – că mintea te poate uneori păcăli, că trecutul și istoria familiei își pun amprenta asupra ta, că suferinta și durerea sunt parte din viața și nicidecum un semn de slăbiciune, că orice experiență, bună sau nu, te face mai bogat. Și, pentru că viața te răsplătește în feluri în care nici nu te gândești, am adunat și știința care să îi ajute și să dea un sens coerent cunoașterii lor.

    Lucrez cu adolescenți de o vreme și nu încetează să mă uimească, să mă impresioneze claritatea minții lor, puterea lor de a-și asuma propria persoana, bucuria și curiozitatea cu care se descoperă pe sine, pe ceilalți, energia și entuziasmul lor, de a face bine, de a construi, de a se construi pe ei înșiși, solid, așezat.

    Cred că dacă le oferim copiilor noștri adolescenți instrumente sănătoase, să înțelegă riscurile și beneficiile vârstei, dacă noi adultii învățăm despre noi și despre ei, în așa fel încât să le putem fi alături, viața lor, dacă nu mai ușoară, va fi poate mai bogată în momente de echilibru, cu alegeri mai sănătoase decât ale noastre și de ce nu, poate cu mai puțină durere. Vă aștept cu drag, de acum încolo, sper că pentru mult timp, alături de colegii mei de la Mind Education la evenimentele proiectului “Anii de adolescență”, ateliere pentru adolescenți – „Învat sa ma cunosc” – http://bit.ly/2ng1xFf, pentru părinții de adolescenți „Îmi cunosc copilul adolescent” – http://bit.ly/2mk8qqc, la evenimentele cu liceeni și cu profesorii lor.

  • Rușinea de a fi imperfect

    “…

    A închis telefonul cu mintea zbârnâindu-i. Îi țiuiau urechile. Cum de a fost așa naivă? De ce s-a lăsat păcălită? Cică erau prietene. Cum să își facă o firmă numai a lor și să mute toate contractele? Doar că era gravidă?

    Se sufoca. Dacă ar fi putut, ar fi vomitat. Și mațele și le-ar fi dat afară. Mintea ei căuta un sens. Un sens aproape de negăsit.

    Contruieseră pas cu pas, munciseră zile în șir să câștige contract după contract. Erau asociate. Doamne, Dumnezeule, asociate. Atâtea planuri. Atâta risipă de idei și de energie.

    Oare daca ar fi fost mai prevăzătoare ar fi putut să anticipeze? Oare s-a implicat prea mult? Sau prea puțin? Ar fi trebuit să clarifice mai clar prin documente ce aveau fiecare în firmă? Se simțea ultima proastă.

    Le primise la ea în casă, la mase vesele de familie. Veniseră la nunta ei, au râs și au plâns împreună. Le povestise durerile ei. S-a scuturat ca de un gând de nesuportat. Din nou un eșec. Dacă ar fi putut și-ar fi tras două palme. Să se trezească. Furia pe ea creștea ca un tăvălug. O tensiune de nesuportat. Dar cel mai greu, îi era rusine. Din nou. Îi era rușine cu ea, cu incompetența ei.  O rușine copleșitoare.

    ….”

    Relațiile sunt suportul fiecăruia dintre noi. Ne naștem într-o relație, creștem bazându-ne pe relații, relațiile ne aduc fericire sau dimpotrivă ne pot produce multă durere. Când relația cu părinții nu merge bine, un mod de a o asigura este de a încerca să anticipezi și să faci lucrurile perfect.

    “Dacă mă port bine, dacă sunt cuminte mama nu o să mai fie tristă, o să se joace cu mine.”

    “Dacă fac curat în casă, poate tata nu o sa se mai înfurie pe mama, și nu o să o mai lovească”

    “Dacă mă străduiesc și sunt atent, poate mama nu o să mai imi spună că sunt superficial”

    “Dacă iau note mari, poate tata o să se uite cu mândrie și la mine, cum se uită la fratele meu.”

    Dacă fac lucurile perfect sper că o să fiu acceptat, iubit sau nu o să mai fiu pedepsit. 

    Perfecționismul este legat de relații. Nu am nevoie să fiu perfect numai pentru mine însumi. O mamă perfectă, un soț perfect, o prietenă perfectă, un angajat perfect, un coleg perfect – toate îmi asigură relațiile cu cei ce imi sunt importanți.

    Perfecționistul pune presiunea pe sine și pe cei din jur ca rezultatele să fie cele așteptate, neapărat perfecte. Greșeala este o catastrofă. Dacă am dat greș nu mai știu cine sunt. Întreaga mea persoană este pusă sub semnul întrebării. Greșeală poate să fie că nu sunt primul, al doilea să fie inacceptabil, sau că nu sunt constant în primii 5% cei mai talentati, se întâmplă când sunt printre cei mai buni, să fiu doar mediu, dar asta este inadmisibil. Eșecul, după standardele perfecționistului, este o disoluție a sinelui, dacă nu pot fi perfect cine sunt, ce mă fac?

    Adesea perfecționistul se supraîncarcă, preia activități pe care ar putea foarte bine să le facă altcineva, pentru că numai așa este sigur că lucrurile vor ieși cum trebuie. Este o povară pentru cei din jur, pentru că în nevoia de a fi perfect, este critic, cere prea mult, respinge. Și adesea rămâne singur, plin de resentimente, furios pe ceilalți și pe sine.

    De cele mai multe ori numai rezultatul contează. Se întâmplă să îl atingă, după multă muncă, dar deaparte de a fi mulțumit, sleit de efort, golit pe dinăuntru, își propune următorul țel. Dacă ajung acolo o să fie mai bine.

    Perfecționistul nu face neapărat lucrurile perfect, are însă nevoie ca ele să fie perfecte, pentru că numai astfel, pe o perioadă scurtă, tensiunea interioră poate fi eliberată. Din teama de a nu greși, de a nu se supune la propria imperfecțiune se întâmplă să renunțe la proiecte, să aleagă numai zonele unde știe că va excela. In mod paradoxal, amânarea este tot un răspuns al perfecționismului. Nu știu dacă o să îmi iasă sau nu, așa încât, o las pe mai târziu, iar mai târziu se va simți vinovat că nu s-a apucat de treabă, și va amâna din nou. Intră astfel într-un cerc vicios.

    Va închide relații care îi vor confrunta propriile limite sau se va simți exclusiv vinonvat, rușinat pentru relațiile care nu merg bine.

    În spatele dorinței de a face lucrurile la standarde de multe ori nerealiste, perfecționistul trăiește, aproape constant, frica, neliniștea, rușinea de a fi văzut ca imperfect, defect. O tensiune surdă, continuă. Căută, adesea încrâncenat un drum ce pare să fie de negăsit.

    Ca și copil, perfecționistul a avut nevoie să își așeze lumea astfel încât să fie predictibilă. Pentru că   nu putea conta pe părinte pentru a-i organiza lumea interioară, dimpotrivă acesta mai degrabă o dezorganiza – prin critică, prin absență, prin respingere, prin abuz –  copilul a învățat că “dacă pot fi perfect, pot fi o partea a unei lumi predictibile și coerente, în care sunt acceptat, confirmat și valorizat.” (Greenspon, 2008). În final, dorința perfecționistului este de a conserva relația principală – “numai dacă ar mai fi trăit mama să mă vadă.”

    720eb344bade763d9fb2bf4b3b1332c4Drumul de vindecare al unui perfecționist este cel de acceptare a sa, de împăcare cu trecutul, de confruntare cu limitele și cu sine însuși – cum sunt și de ce anume am în mod real nevoie. Să te confrunți cu propria imperfecțiune, pentru un perfecționist este aproape de neimaginat. Este dureros, greu, dar necesar. Are nevoie să se expună pentru a-și găsi liniștea. Pentru a putea merge însă pe acest drum, este indispensabil suportul celor apropiați, este important să își aducă alături oameni care să îi ofere relații calde, sănătoase, în care să știe că dacă învață să fie vulnerabil, va fi acceptat. Și astfel, ca de fiecare dată, cercul se închide – rănit într-o relație, într-o relație își poate găsi complet vindecarea.

  • Sensurile ascunse ale vieții

    2738_4eabe343Când reușim să ne ridicăm capul peste problemele noastre de supraviețuire, peste durerile noastre mai vechi sau imediate, peste grijile de astăzi sau de ieri, peste neliniștile de fiecare clipă, întâmplările vieții ar putea să ni se înfățișeze în unghiuri diferite, să ne arate fețe ascunse, să dea alt sens față de cele pe care le-am deslușit până atunci.

    “Sensurile ascunse ale vieții” cartea lui Stephen Grosz, tradusă cu drag și suflet de prietena mea Aura Acasandrei, încearcă să ne arate că avem nevoie să ne luăm timp să pătrundem sensul poveștilor noastre, ale celor pe care îi iubim sau pe care viața ni aduce în cale.

    Întâmplările pe care Grosz le aduce și le desfășoară sub ochii noștri povestesc despre oameni singuri sau căsătoriți, despre copii, sau adulți de succes, despre femei și bărbați. Grosz încearcă să pătrundă în spatele vorbelor, ale semnificatiei imediate, privește cu înțelegere înspre umanitatea fiecăruia și încearcă să descifreze care sunt înțelesurile nevăzute – care poate fi  semnificația unui secret, ce poate ascunde minciuna, cum furia este un răspuns la tristețe, de ce schimbarea poate fi dificilă, dar necesară, ce ne reține să vedem ceea ce, câteodată, este limpede ca lumina zilei.

    Povestea mea preferată este aceea a lui Thomas, un băiețel de 9 ani, cu diagnostic sever, abuzat de mama lui, retras de la școală, internat la clinica de pihiatrie, îl provoacă pe terapeut în fel și chip, printre altele la fiecare ședință îl scuipă cu obidă, scuipat pe care Grosz îl suportă cu stoicism, dar care pe parcurs devine aproape intolerabil. Blocați în procesul terapuetic, Grosz încearcă să găsească semnificația furiei copilului, de ce era important pentru copil ca el, analistul să se înfurie. Si după căutari, și frământări se întoarce înspre copil:

    “- Când mă scuipi, am spus, vrei ca eu să ma înfurii pe tine, pentru că dacă mă înfurii înseamnă că eu cred ca ai putea fi altfel de cum ești acum. Dacă sunt furios însemană că eu încă mai cred ca putem repara ceea ce e distrus. 

    A tăcut pentru o clipă și apoi l-am întrebat:-

    – Poți să îmi spui ce e distrus

    – Creierul meu e distrus, prost! Creierul meu nu merge, nu așa ca al altor oameni. Eu nu am un ghiozdan. Sunt un rahat la fotbal. Fac chestii de bebeluș la școală. Ți-am spus că surorile mele exersează înmulțirea una cu cealaltă? Sunt mai mici decât mine, dar pot face toate aceste lucruri pe care eu nu le pot face, pentru că lor le funcționează creierul. Al meu e stricat. 

    M-a privit în ochi.

    – E foarte trist. Nu-i așa că e foarte, foarte trist?

    – Da, e trist. Foarte, foarte trist.

    S-a lăsat o liniște adâncă în cameră.

    Două zile mai târziu m-a scuipat din nou, însă atunci a fost pentru ultima oară.”

    O carte care odata închisă te invită să deschizi ochii cu atenție si să privești  – în jur și la tine.

    Vă urez cu drag lectură plăcută!

    „Sensurile ascunse ale vieții”, Stephen Grosz, trad. Aura Acasandrei, Editura Trei, 2015