Corina Dobre

Autor: Corina Dobre

  • Iadul abuzului

    Iadul abuzului

    … 

    Era întuneric afară. Nu se putea să fi fost mai târziu de opt, dar uneori întunericul serilor de toamnă poate să fie greu și compact, ca o noapte fără sfârșit, apăsătoare. Mică, la biroul prea mare pentru un copil de clasa întâi, luminată pe jumătate de veioza roșie, se concentra pe cartea si pe caietul din fața ei. Camera întunecoasă, ce creștea pe lângă ea, o îngrijora. Încerca din răsputeri să fie atentă, să încheie odată chinul de fiecare seară. Auzea repirația tatei în spate. O supraveghea. O liniuță, și încă o liniuță. Mâna părea că începuse să o asculte. Pe jos pe lângă birou zăceau cocoloașe mototolite de hârtie, martori rușinați ai nepriceperii ei. Încă un rând și gata. O să treacă, de fiecare dată trece. Umerii i se adunaseră spre gât, iar spatele arcuit aproape că îi amorțise. Începu ultimul rând. Mai că nu respira. De sus în jos, prima liniuță. Zbang, și palma grea căzu peste ceafa ei mică. Capul cât pe ce să îi atingă caietul.

    “Alineat, tu-ți ceapa mă-tii de copil! Ți-am spus să lași alineat. Ce dracu, nu e greu să ții minte atâta lucru.”

    “Nu o să se mai termine”, se gândi, “nu o să se mai termine…”

    “Mișcă mâna!” îl auzi, “Termină rândul! O lăsăm așa!” 

    O liniuță, și încă una. O lacrimă căzu pe caiet. Un strop aproape rotund, inutil, pecete a unei dureri însingurate, pe care nu avea să o împartă cu nimeni, ce ar fi fost de împărțit.

    ….

    Umblăm prin viață aparent întregi, dar mulți ducem răni nevăzute, de neatins și uneori de nepovestit. Abuzul trăit în primii ani ne rupe de lume, așa cum am fi putut să o cunoștem. Ne rupe de noi înșine. Ca urmare a bătăilor, pe care le-am trăit sau la care am fost martori, a certurilor prin care am trecut, sau pe care fără să vrem le-am ascultat, am învățat că lumea este un loc periculos, că oamenii îți pot face rău oricând. Nu ai nici o putere, oricât vrei nu poți controla, răul se întâmplă din cauza ta.

    Devine insportabil să fii în contact cu tine, să simți frica, tristețea, rușinea, umilința. Înseamnă să fii vulnerabil, și mic și neajutorat. Ai învățat că abuzul îl poți îndura dacă te desprinzi de tine și de ceea ce trăiești. “O să treacă” “Mă bate și se liniștește” “Țipă și o să se oprească”.

    Din păcate, ceea ce trăim rău rămâne adânc în noi cu mult mai intens decât ceea ce trăim bun. Este modaliatatea prin care natura ne-a protejat în zecile de mii de ani de evoluție. Să ținem bine minte ce ne pune în pericol și astfel specia să supraviețuiască. Răul trăit în zilele fragede ale primei copilării lasă urme adânci, pentru întreaga viață. 

    Când mama mă plesnește pentru că este furioasă sau când tata țipă la mine că am luat o notă mică, învăț că nu sunt bun de nimic, că pentru ei nu sunt important, așa cum sunt. Nu merit să fiu iubit. Ba mai mult, sunt de vină pentru ce se întâmplă. “Dacă aș fi mai atentă”, “Dacă aș face mai mult, “Dacă nu aș face atât de multe prostii”.

    Creierul copiilor care au trăit forme diverse de abuz se dezvoltă diferit față de cel al copiilor ce cresc în medii sigure, calde, cu părinți atenți și conectați la nevoile lor. Cele mai evidente schimbări sunt în regiunile creierului care ajută la gestionarea emoțiilor și controlul impulsurilor. Persoanele care au suferit abuzuri în copilarie prezintă un risc mai mare de consum de substanțe, de adicții, deoarece le este mai dificil să-și controleze impulsurile și să ia decizii raționale. Un studiu realizat de Dr. Martin Teicher si colegii săi de la Spitalul McLean, de la Harvard Medical School si Universitatea Northeastern, a constatat că dintre participanți, cei care au experimentat trei sau mai multe tipuri de abuz (sexual, fizic, verbal, neglijare), 53% au suferit un episod depresiv major la un moment dat în viață  și 40% au fost diagnosticați cu tulburare de stres traumatic (PTSD).

    În traumă, activitatea din aria Broca, centrul vorbirii, este redusă sau chiar inexistentă (Hull, 2002). Asta face ca povestea abuzului să fie simțită intens, dar dificil de pus în cuvinte, de povestit sau de împărtășit. Amigdala este suprastimulată (Wilson și colab., 2011; Pechtel și Pizzagalli, 2011). Amigdala este parte a creierului responsabilă cu procesarea emoțiilor și determinarea reacțiilor la situații potențial stresante sau periculoase, răspunsul de luptă/fugă sau îngheț. O persoană cu istoric de abuz este probabil să reacționeze exagerat la evenimente pe care le interpretează ca periculoase, deasemenea poate trăi extreme emoționale și are dificultăți în a-și gestiona emoțiile. Cortexul prefrontal, zonă a creierului unde sunt centrii empatiei, ai reglării emoționale, ai controlului impulsului, ai atenției, înregistrează o activitate diminuată (McCrory et al, 2012), se dezvoltă deficitar la copiii abuzați. Hipocampul devine mai mic (Wilson et al., 2011; McCrory et al, 2010). Acest lucru poate afecta atenția, învățarea și memoria (Hedges and Woon, 2011; Pechtel și Pizzagalli, 2011).

    Cum se simt aceste diferențe? 

    Senzația de frică, gândul că ceva rău este pe cale să se întâmple este continuă. Liniștea este periculoasă. Aproape că învață să se bucure de lucrurile bune numai după ce s-au întâmplat. Sunt astfel în siguranță în mintea lui/ei, nu le mai poate strica nimeni. Pentru că frica este constantă, este mereu în alertă și incapabil să se relaxeze, indiferent de situație. Spre deosebire de copiii ce cresc în medii calde, predictibile și cu părinți atenți, care cresc cu convingerea că lumea este un loc sigur, că se pot baza pe ceilalți și pot explora, pot fi creativi și relaxați, copiii cu istoric de abuz, martori la certuri și bătăi, ei înșiși agresați, minimazați, ignorați, au ca principal scop supraviețuiea. Și cât de înfricosătoare poate să fie lumea asta mare pentru un copil care nu are un sprijin real în părinții lui. Evitarea, procrastinarea, incapacitatea de a duce un lucru până la capăt devin astfel comportamente specifice. Relațiile cu ceilalți sunt dificil de construit și nesigure, pentru că oricine, oricând îți poate face rău. Instabilitatea emoțională, trăirea intensă a emoțiilor sau contrariul acesteia, amorțirea completă sunt și ele consecințe ale abuzului. Și ceea ce este și mai absurd, copiii cu trecut de abuz, ce duc în suflet și pe umerii lor mici povara experiențelor dureroase, vor fi pedepsiți din nou și din nou tocmai pentru ceea ce au devenit ca urmare a acestuia: “de ce nu te concentrezi”, “de ce țipi și nu esti cuminte”, “de ce nu ești atent/ă”, “ți-am spus să nu îl mai lovești pe fratele tău”. “Ești pedepsit!” sau nu esti bun de nimic. 

    Bătaia nu este ruptă din rai, pentru un copil este iadul însuși, un iad pe care îl va duce cu el pe viață, un iad al neputinței, al rusinii, al inadecvării, al pericolului permanent. 

    Dacă ați trăit diverse forme de abuz în copilărie și adolescență nu ezitați să cereți ajutor, însoțit de un terapeut vă veți recupera propria persoană, veți învăța să vă descoperiți și cum să vă bucurați de fiecare clipă.

  • Vulnerabilitățile părinților

    Vulnerabilitățile părinților

    Părinții își doresc ce este mai bun pentru copilul lor. Cei mai mulți se dau peste cap ca Harap Alb din poveste să le fie mai bine copiilor decât le-a fost lor – jonglează cu job-uri solicitante, se străduiesc să facă bani, caută să învețe despre meseria de părinte, încearcă să le fie alături copiilor, așa cum aceștia au nevoie. Câteodată reușesc, câteodată nu. Asta are, firește, legătură și cu trecutul fiecăruia, cu modul în care fiecare părinte se vede pe sine, cât de mult se înțelege și se acceptă și, în fine, de modul în care vede relația cu copilul.

    Fiecare dintre noi am avut nevoie, în copilărie, ca părinții noștri să fie puternici, dar și calzi, înțelepți. Să ne fie alături necondiționat, să ne vadă, să ne audă, să ne înțeleagă, să ne dea voie să explorăm, să ne “prindă” atunci când ne era greu. Copiii noștri au astăzi aceleași nevoi – ca noi, părinții lor, să fim puternici și buni, să le fim alături necondiționat, să le dăm voie să caute, să fie curioși, să plece, să îi prindem dacă se întâmplă să cadă.

    Un părinte puternic vede și acceptă nevoile copilului, ia decizii atunci când este cazul, și chiar dacă deciziile sale creează un disconfort temporar, poate să ducă, cu blândețe, acest disconfort. Un părinte puternic înțelege când greșeste, se acceptă pe sine, își îmbrățișează cu compasiune vulnerabilitățile și se întoarce spre copil să repare acolo unde poate a greșit. Suntem atât de des obosiți, copleșiți de răspunderi, ne dorim cu tot sufletul să le fie bine copiilor și totuși ne înfuriem, îi pedepsim, îi respingem. Ne punem în cârcă și această vinovăție – nu am fost un părinte perfect. Copiii însă nu au nevoie de părinți perfecți, au nevoie de părinți “suficient de buni”, părinți care să își dorească și să își asume repararea relației. Astfel, copilul învață să fie responsabil, să își asume propriile lui comportamente, să crească el însuși puternic – “ți-am greșit, îmi pare rău”.

    Un părinte înțelept îl vede pe copil, își înțelege propriile vulnerabilități și modul în care acestea interacționează cu comportamentele copilului. Un părinte bun și cald știe să ofere iubire, dar iubirea lui nu îl leagă pe copil, ci îl susține și încurajează să plece, să se desprindă, să caute: îi dă curaj, știind că are unde să se întoarcă. La fel cum noi am avut nevoie de părinții noștri să ne fie port sigur și stâncă solidă, în același timp, copiii noștri sunt acum în același loc – așteaptă să le fim port sigur si stâncă solidă.

    Nevoile noastre din copilărie ne-au fost însă parțial îndeplinite, pentru că, și părinții noștri, ei înșiși răniți sau obosiți, ne-au susținut după puterile lor, câteodată insuficient pentru nevoile noastre. Iar tocmai ceea ce ne-a lipsit sau dimpotrivă a fost în exces ne influențează astăzi în relația cu copiii noștri.

    Indisponibilitatea emoțională a părinților noștri, lipsa lor de empatie în ceea ce privește problemele noastre ne-au lăsat cu un gol pe care încercăm să îl cârpim cum putem. “Mi-aș fi dorit să mă vadă și pe mine, să mă asculte, să fie despre mine, nu despre cum credeau ei că trebuie să îmi trăiesc viața.” Și pentru că durerea emoțională pe care acești părinți încă o trăiesc este atât de mare, copilul nu trebuie să sufere cu nici un chip. Îi sunt alături copilului, îi rezolvă orice problemă, indiferent dacă acesta are nevoie sau nu. Tristețea sau frica de a fi singur, pe care au trăit-o acut în copilărie, îi împinge să scoată din viața copilului toate aceste emoții negative. Cu timpul, însă, copilul îi vede ca fiind vulnerabili și își asumă, din păcate, rolul de a avea grijă de confortul emoțional al părinților.

    Copii fiind, am trăit cu părinți intruzivi, pentru care nici atunci când ne dădeam toată silința, nu era îndeajuns ce făceam; am trăit în frică, din cauza certurilor din casă, a bătăilor, a pedepselor. Am învățat că atunci când nu ascultă de părinți, copiii sunt răi. Este sănătos să mă întreb astăzi în ce fel aceste experiențe abuzive îmi influențează relația cu copilul. Sunt atent la nevoile lui? Îl ascult? Sau, dimpotrivă, eu hotărăsc ce este bine și ce este rău pentru el? Atunci când copilul are un comportament ce mi se pare deplasat, îl resping sau încerc să văd și să înțeleg ce s-a întâmplat? Îmi petrec timp cu copilul povestind despre mine, despre el, despre noi, sau ne concentrăm numai pe activități diverse, care să ne distragă atenția? Îl văd pe copilul meu ca fiind mai degrabă independent: adică nu are nevoie de sprijinul meu, sau vine și îmi cere ajutorul când îi este greu?!

    Unii dintre noi, am avut și încă mai avem relații extrem de strânse cu proprii părinți – aceștia au avut și încă mai au un cuvânt de spus despre ceea ce suntem și cum suntem. Au așteptat de la noi să le întruchipăm proiecțiile, dorințele lor și a fost dureros când am simțit că i-am dezamăgit. Am învățat astfel că performanța și feedback-ul extern sunt cele care contează. Și din nou mă întreb: cum influențează acest tipar relația mea cu copilul? Sunt mulțumit de el numai când ia note bune și este cuminte? Sau îi sunt alături indiferent de rezultate?

    Rănile noastre, experiențele noastre ne influențează, invariabil, modul în care îi percepem și în care relaționăm cu copiii noștri. Pentru a le fi alături copiilor, avem nevoie să învățăm să ne fim alături nouă înșine. Este poate cea mai provocatoare parte a vieții de părinte, pentru că relația cu copiii noștri ne deschide rănile și durerile adânci pe care atât de greu am încercat să le acoperim. Cu înțelegere și compasiune față de noi și trecutul nostru, cu dorința de a le fi alături copiilor – puternici și buni – numai așa putem crește și putem repara rănile copilăriei noastre.

    Articol scris pentru Mind Educationn

  • Ce are nevoie un băiat de la tatăl lui

    Ce are nevoie un băiat de la tatăl lui

    Un băiat știe că oricând își poate încărca rezervorul de iubire din îmbrățișarea mamei sale, dar  are nevoie de prezența atentă și caldă a tatălui pentru a-și cunoaște, înțelege și accepta masculinitatea. Oricât de mult ne iubim băieții, noi mamele, să învețe despre bărbați și lumea lor, să crească bărbați drepți și înțelepți o pot face numai în relația cu tatăl. 

    Un fiu tânjește să afle de la tatăl lui despre cum simte și cum trăiește un bărbat: cum își trăiește furia și care este rostul ei, ce înseamnă puterea unui bărbat si cum o poate folosi, cum își duce tristețea sau cum vede el iubirea: pentru o femeie, pentru familie, pentru prieteni sau chiar pentru sine însuși. Are nevoie să știe despre cum este să fii bărbat raportându-se la bărbați și nu respingând ceea ce este feminin.

    Sunt evident multe diferențe între femei si bărbați. Femeile se angajează în contact vizual mai frecvent decât o fac bărbații, stau de vorbă, în general, împărtășesc cu multă ușurință. Interacțiunile dintre bărbați sunt mai degrabă de umăr la umăr, fac lucruri împreună, și  mai puțin stau să discute, să se observe, să își cunoască lumea interioară. Un băiat învață de la tatăl lui prin modelul pe care acesta i-l oferă, cu bune și cu mai puțin bune, și dacă este prezent și dacă nu. Pentru că absența însăși a tatălui, respingerea sau critica acestuia îl vor împinge pe fiu să se oglindească în alte relații: își va lua mai mult decât este sănătos din relația cu mama sau se va baza pe cei de-o seamă cu el, insuficient maturizați pentru a-i oferi un exemplu înțelept. 

    Și pentru că socializarea în lumea bărbaților este legată mai mult de a face decât de a spune, fiul are nevoie ca tatăl să îl primească în lumea lui, să îi facă loc, să îl accepte în limita propriilor puteri. Pasiunile tatălui, bucuriile lui nu vor fi în multe cazuri și ale fiului. Dar răbdarea tatălui, capacitatea lui de a-l primi cu deschidere, de a-l învăța despre viață arătând-i viața lui, îl vor învăța pe fiu că este iubit și acceptat, că se poate sprijini oricând pe relația cu tatăl lui. Și astfel este întreg. 

    Tatăl însă, pentru a putea accepta ceea ce fiul lui este, întreaga lui lume interioară, este important să se accepte pe sine pe de-a întregul. Pentru că ce respinge la sine: impulsivitate, evitare, indecizie va pedepsi cu siguranța la fiul său. Iar respingerea tatălui nu va face decât să îl rușineze pe fiu: nu voi fi niciodată bărbatul pe care tatăl meu să îl poată admira. 

    Un fiu are nevoie, pe lângă un tată prezent și deschis, de un tată înțelept, ce poate să fie ferm, fără să fie abuziv, care știe cum să restabilească ordinea, atunci când haosul pare să pună stăpânire, care nu se teme de emoții, oricare ar fi ele, care știe că să tolereze și să se bucure de diferențele dintre el și fiul lui, rămânând egal cu el însuși. 

    Lumea mamei este mai ales lumea casei, a căldurii căminului, a limbajului iubirii. Rolul tatălului, fără a exclude necesitatea unei relații apropiate și iubitoare cu fiul lui, este și acela de a-l susține pe băiat să descopere cu încredere lumea largă, să o ajute pe mamă să îl lase să se desprindă.  Au nevoie, tată și fiu, de timp constant și consistent petrecut împreună: sporturi, hobby—uri pe care să le împărtășească, să călătorească. În același timp, dacă tatăl are o relație bună cu mama fiului său, dacă acesta privește toate femeile cu respect, băiatul va învăța că să fii bărbat nu înseamnă o respingere a caracteristicilor feminine, ci o regăsire a propriilor valori, a propriei puteri, a propriului drum. 

    Relațiile de prietenie, de camaraderie ale tatălui cu alți bărbați îi vor deschide fiului poarta spre o comunitate din care poate învăța și pe care se poate baza, o lume a bărbaților, din care fiul își poate alege mentori ce pot să completeze valorile pe care și le-a însușit din relația cu tatăl lui.

    Și poate la fel de mult ca iubirea, un fiu caută adimrația tatălui, pentru lucruri mici, și pentru lucruri mari. Când tatăl nu reușește să vadă nimic sau mai nimic de admirat în fiul lui, din cauza propriilor lui vulnerabilități, golul pe care băiatul îl va trăi, în lipsa acesteia va fi un motiv continuu de căutare și mai ales de nefericire, pentru că oricât de mult ar face, nu este suficient ca tata să fie mulțumit. Și când lipsa admirației tatălui nu o va umple cu rezultate, durerea ce se va naște o va umple cu alcool, muncă multă, relații nenumărate. 

    Ce are nevoie un băiat de la tatăl lui? Are nevoie de un tată conștient de ceea ce este, prezent și disponibil, care să îl învețe pe fiu ceea ce știe, dar să rămână curios la diferențele dintre ei, să îl învețe ce înseamnă să trăiești toate emoțiile, cum să iubești și să te lași iubit, să îl introducă în lumea bărbaților unde acesta să își găsească locul.

    Iar seara, dragi tați de băieți, când ziua stă să se încheie, merită să vă întrebați: “Ce am făcut eu astăzi cu fiul meu?”

  • Curajul de a te împrieteni cu tine

    Curajul de a te împrieteni cu tine

    Am învățat că puterea de a mă vindeca de durere, de ce mi-a fost greu în trecut este în mine. Oricât de mult m-ar iubi soțul meu, oricât de dedicați ar fi relației noastre prietenii mei, cel mai aproape de realitatea, de nevoile, de durerea mea sunt eu însămi. Fugim de noi în atât de multe feluri: prin multă muncă, uneori, alteori printr-o atenție excesivă pentru un program sănătos sau și mai simplu, învinovătinidu-i pe ceilalți pentru lipsa lor de grijă. 

    Dar trecutul dureros spart în cioburi împrăștiate în noi înșine, bucata noastră fragilă ne așteaptă să devenim adulții care o pot vedea și o pot îngriji. 

    Este greu să înveți să fii cald și bun cu tine, când tocmai căldura, compasiunea, bunătătea ți-au lipsit. Este greu să accepți că răspunsul este în tine când ai învățat că dacă ești atent la ceilalți, la nevoile lor, dacă ai grijă de ei, poate cândva, tocmai pentru că ai dat, o să primești de la ei ceea ce atât de mult ai visat. 

    Să te împrietenești cu tine, să te vezi, să poți să stai fără să te judeci cu tot ceea ce ești, uman de imperfect, întocmai cum un părinte bun ar face cu copilul său, este adesea lecția cea mai grea pe care o avem de deprins. 

    Să mă împrietenesc cu mine nu are nici o legătură îndreptățirea “mi se cuvine să primesc” sau cu grandomania narcisistului. Dimpotrivă. Să mă împrietenesc cu mine presupune mai întâi acceptarea realistă a ceea ce sunt, cu bune și rele. Când îmi iau timp să mă uit la ceea ce mă doare, la ceea ce nu îmi place la mine, cu grijă, cu curiozitate și cu răbdare, fără să mă critic sau fără să pun în vreun fel presiune îmi dau șansa să înțeleg ce trăiesc. Am învățat să stau cu mine și cu corpul meu și să îl ascult. Copil m-am simțiti adesea rușinată de furia intensă care mă sufoca, dar fără de care nu știam cum să spun ce am nevoie. Și când am avut cu adevărat curaj să nu mai mă judec pentru partea mea furioasă, i-am înțeles grija și am văzut tristețea grea ce se afla sub ea. Și abia când am putut să cuprind tristețea cu căldură, furia s-a domolit și a înțeles că rolul ei se poate schimba. Numai după ce i-am înțeles rostul, am integrat-o în ceea ce sunt. Dar ce drum greu să stai cu partea ta vulnerabilă, când atât de ușor ar fi să rămâi adultul în control, critic, și care le știe pe toate. 

    Suntem unici în modul în care percepem lumea și ne percepem pe noi înșine. Dar durerea fiecăruia, este parte din durerea lumii întregi. Durerea abandonului sau a abuzului, tristețea pierderii, lipsa iubirii, nesiguranța zilei de mâine, rușinea de a te simți lipsit de valoare le trăim, într-o formă sau alta, fiecare dintre noi. Suntem răniți în feluri nenumărate, dar tocmai această universalitate ne eliberează. Când accept că durerea mea este aceeași cu durerea ta, fac loc pentru mine și pentru tine în egală măsură. 

    Înveți să ai grijă de tine cu oameni buni în jurul tău. Este adevărat, relațiile toxice din viața fiecăruia dintre noi au atâta putere cât noi le dăm. Din păcate însă, în copilărie, în adolescență, am învățat să ne adaptăm, să păstrăm relații din nevoia de a fi iubiți și văzuți, renunțând, inconștient, la ceea ce suntem. Și până nu mă cresc eu pe mine, până nu reușesc să devin adultul sănătos, ce se poate cuprinde pe sine cu compasiune, îmi va fi greu să rămân autentic și în contact cu mine în relații cu persoane abuzatoare sau manipulatoare. Învățând să te bucuri te tine, să te împrietenești cu partea ta cea mai profundă, înveți să îi vezi pe celalți și să primești cu recunoștință ceea ce ei au să îți dea.

  • Diferențe – În lumea fetelor și în lumea băieților

    Diferențe – În lumea fetelor și în lumea băieților

    Diferențele dintre noi ne fac viața colorată. Se întâmplă însă să ne încurce când nu suntem conștienți de ele: ea are nevoie de un umăr pe care să plângă și el îi dă în schimb o batistă să își șteargă nasul și lacrimile. Supărarea ei crește, confuzia si iritarea lui de asemenea. Ce nu înțelege? Se întreabă și unul si celălalt.

    Diferențele dintre bărbați și femei sunt, în suficiente contexte, extrem de evidente: modul în care înțeleg relațiile, cum se raportează la casă și la copii, la profesie, cum își exprimă nevoile și lumea interioară. Aceste diferențe nu apar odată cu intrarea în viața adultă. Unele sunt acolo încă de când ne naștem, altele apar ca și consecință a modului în care societatea ne modelează. Tocmai pentru că aceste diferente influențează hotărâtor viața adultă, vă invit să descoperim împreună lumea fetelor și lumea băieților.

    Studiile arată, fără urmă de îndoială că diferențele biologice, neuronale, hormonale, dintre fete și băieți, determină nevoi și comportamente specifice pentru fiecare dintre ei. Fetele, în general, vorbesc mai de timpuriu, socializează cu mai mare ușurință, dar își asumă, pe măsură ce cresc, riscuri mai puține decât băieții. Părinții vorbesc cu fetele despre tristețe și frică, iar cu băieții despre furie. Furia pentru fete este o emoție cu probleme, frica și tristețea sunt pentru băieți uneori inacceptabile. Care sunt consecințele acestor comportamente? 

    În ce fel este nevoie ca părintele să înțeleagă și să ofere suport, să ajusteze disfuncționalitățile lumii fetelor? 

    Băieții au nevoie de spații mai largi pentru a se mișca, sunt mai impulsivi, și  competitivi,empatia lor este mai degrabă orientată spre acțiune, și mai puțin pe emoții. 

    Cum putem crea un cadru sănătos, acasă și la școală, astfel încât să integrăm în el realitatea lumii băieților?

    Dacă vă doriți să aflați cum vă puteți ajuta fiica sau fiul să se cunoască, să cunoșteți dvs. diferențele subtile, dar atât de importante dintre ei, care să îi conducă să își descopere cu adevărat potențialul, să nu intre în clișee toxice de masculinitate și feminitate vă invit să desfacem pas cu pas, vârsta cu vârstă diferențele dintre fete și băieți, într-un program în care  veți găsi seminarii dedicate pentru lumea fetelor si lumea băieților. 

    Prima întâlnire, În lumea băieților, miercuri 23 ianuarie, ora 18.30, împreună cu Marius Rusu – “Despre băieți și emoții”.

    Cea de-a doua “În lumea fetelor, miercuri 30 ianuarie, ora 18.30 – “Cum înțelegem nevoile fetelor”

    Cea de-a treia este pentru mamele de băieți, 13 februarie, ora 18.30 “Mama si fiul, o relație sănătoasă”

    La mijlocul lui februarie urmează întâlnirea pentru tații de băieți, împreună cu Marius Rusu – 20 februarie, 18.30, “Ce are nevoie un băiat de la tatăl lui”

    Iar ultima întâlnire este despre fete si modul în care își construiesc relațiile, ce își au din relația cu mama, ce își iau din relația cu tatăl – 27 februarie, 18.30 “În lumea fetelor – Relațiile importante din viața lor”

    Găsiți detalii despre înscrieri pentru fiecare dintre seminarii pe pagina de facebook, în sectiunea de evenimente sau pe site aici. Pentru orice informații suplimentare nu ezitați să îmi scrieți la contact@corinadobre.ro

    Vă aștept cu drag.

  • Curajul de a spune „nu”

    Curajul de a spune „nu”

    …Îi erau neplăcute întâlnirile simandicoase în care Bogdan primea câte un premiu. Astăzi, din nou, trebuia să treacă zâmbitoare printre șirurile de oameni ce veniseră să îl felicite pe soțul ei. Lumini puternice, zâmbete false, discuții superficiale. Erau o echipă, așa cum îi plăcea lui să spună, și avea nevoie de ea la brațul lui.  Nu existase discurs al lui în care ea să nu fie prezentă: “nu aș fi fost nimic fără soția mea”, “cariera mea nu ar fi exitat, dacă ea nu ar fi fost stâlpul de care să mă sprijin.”, “desi a renunțat la medicină să aibă grijă de copiii noștri, și mai ales de mine, comunitatea medicală ar trebui să îi fie recunoscătoare pentru toate rezultatele pe care echipa mea le-a obținut.” De fiecare dată și de fiecare dată. Și-a luat un pahar cu vin și a iesit pe terasă. Prin geamurile înalte, în sala strălucitoare, putea să-l vadă pe soțul ei cum se bucură și primește atenție, cum o caută cu privirea și cum din nou se lasă felicitat de persoane pe care abia le cunoaștea. Îi plăcea să creadă că nu are regrete pentru alegerile pe care le-a făcut. Avea o viață frumoasă, liniștită și generoasă. Și totuși, ceva îi lipsea. Dacă ar fi dat timpul înapoi, oare ar fi acceptat cu aceeași ușurință să lase medicina de-o parte? Ar fi putut să se reîntoarcă la profesia ei când copiii crescuseră și nu mai depindeau de ea. Bogdan a convins-o că nu era nevoie, el câștiga suficient, puteau călători și rămâneau apropiați dacă ea nu se supraaglomera cu o carieră care nu le-ar fi adus nimic. A făcut cum și-a dorit el, și pentru că ei i-a fost mai simplu să nu i se opună.  Și totuși, când își lua timp să se oprească, ceva îi lipsea. O irita lipsa asta, o neliniștea, ar fi vrut să nu o vadă, dar era acolo și o trăgea de mânecă…

    “NU” – Un cuvânt mic, minuscul, din două litere, ce provoacă frustrare și panică, dar pune limite și spus la timpul lui poate să elibereaze, să clarifice, să simplifice.

    Mulți ani și în multe relații pe care le avem poate fi o provocare să spunem “nu” la timp, autentic și cu grijă pentru ceea ce avem nevoie. Necazul când îți este greu să spui “nu” este că nu îți dai seama că ai această opțiune. Îți este firesc să accepți, să fii prezent, să ajuți, să repari, să stai la datorie. Aduni tensiune, furie, iritare, resentimente pentru că te decuplezi de ceea ce ești, de ceea ce ai nevoie sau de ceea ce îți dorești. Te bagi singur în jug, și tragi, și tragi, și când răbufnești, cei pe care îi vizezi sunt uimiți sau se supără. Este de neînțeles pentru ei de ce ți-ai luat mai mult decât poți face, și acum, într-o formă sau alta, îi respingi sau îi pedepsești. 

    Să spui nu înseamnă să îți asumi propria persoană, să știi ce ai nevoie, ce îți dorești, ce îți face bine și ce nu, să alegi, să experimentezi, să fii responsabil pentru viața ta, dar să tolerezi și disconfortul celui căruia nu îi dai ce are nevoie. Și peste toate, mai înseamnă si să ai încredere că relația voastra va supraviețui acestui “nu” al tău. 

    Ai învățat să nu te opui tocmai din teama să nu pierzi relații, iubire, atenție sau să nu fii pedepsit. Ești bun, ești apreciat când ești constant disponibil. “Sigur că da”, ar putea fi cel de-al doilea nume al tău. Și tocmai pentru că răbufnești când lucrurile devin copleșitoare, când ai adunat prea mult închei abrupt relații, pentru că trăiești cu impresia că orice ai face nu este destul. Când de fapt, a fost tot timpul la îndemâna ta, cuvântul acela, mic, minuscul, de care îți este teamă – “nu”. Poți trăi cu convingerea că îți trebuie o justificare solidă să spui nu, să îl explici. Dar “nu” este de fapt despre tine, despre cine crezi că ești și de cât de mult înveți să te vezi, despre curajul de a alege conștient, și de a-ți asuma consecințele alegerilor tale. Și dacă sunt relații care se încheie pentru că te-ai exprimat pe tine spunând “nu”, crede-mă pe cuvânt, nu ai pierdut nimic. 

    Asumă-ți așadar exercițiul de a sta cu tine, să te vezi, să te accepți și să poți să arăți asta și lumii largi, iar asta presupune câteodată să spui și “nu”. Simplu și cu curaj.