Corina Dobre

Autor: Corina Dobre

  • Limite sănătoase pentru relații sănătoase

    Limite sănătoase pentru relații sănătoase

    Limitele sănătoase pe care, ca adulți, învățăm să ni le asumăm, ne asigură o viață emoțională sănătoasă, dar și relații echilibrate, bogate și cu sens.

    Ce presupun însă limitele sănătoase?

    Limitele sănătoase sunt strâns legate de autonomia emoțională: mă cunosc, îmi asum valorile si nevoile mele, sunt responsabil pentru a-mi duce viața în acord cu ele. Grija de propria-mi persoană este în exclusivitate a mea, fără a pierde din vedere ajutorul pe care pot să îl primesc de la cei apropiați. Ajutor pe care pot să îl aștept numai în limita resurselor lor. În egală măsura am în vedere grija și ajutorul pe care eu pot să îl ofer, în limita resurselor mele. Ceea ce simt și cum răspund la ceea ce trăiesc are mai ales legătură cu mine, cu vulnerabilitățile și temperamentul meu, cu alegerile mele. Mă simt confortabil să împărtășesc despre mine, atât cât este necesar în funcție de intensitatea și greutatea relației.

    De ce sunt necesare limitele sănătoase?

    Limitele sănătoase mă protejează și mă ajută să am relații bune. Cunoscându-ma și fiind singurul responsabil de comportamentul meu, sunt predictibil, de încredere și stabil. Nici prea mult, nu mă dau cu totul, iar apoi să dispar ca un fum, nici prea puțin, nu mă închid sub carapacea mea, nu resping. Când sunt confortabil in limitele mele, pot să fiu autentic alături de cei dragi. Nu îmi este frică să spun nu, atunci când este cazul, și ca urmare nu stau la distanță de ceilalți pentru a nu fi invadat. Limitele sănătoase mă ajută să să nu pierd din vedere realitatea, astfel pot să evaluez onest situații mai puțin confortabile, să îmi asum bucata mea și să o rezolv.

    Se întâmplă însă să am limite prea laxe sau dimpotrivă prea rigide față de ceilalți. De ce am ajuns aici?

    Limitele laxe mă lasă cu totul la dispoziția celorlalți. Starea mea de bine, mulțumirea depinde de feed-backul pe care îl primesc de la cei apropiați. Nu știu cine sunt, unde încep și unde mă termin.

    Mama (sau soțul sau prietena) este mulțumit/ă de tine, ești și tu mulțumit/ă. Ai învățat că este periculos să îți dorești lucruri pentru tine, mai mult, dacă ai nevoi și dacă le exprimi, dacă îndrăznești să te ocupi de tine și nu de ceilalți te aștepți să fii pedepsit, rușinat, respins. Este un tipar profund, cu care ai crescut, de care poate uneori nu esti conștient/ă.

    Să spui stop nu reprezintă pentru tine o opțiune. Pentru că pierderea celorlalți este mai dureroasă decât pierderea ta.

    Lipsa limitelor vine și din relația cu părinți intruzivi, ce se identifică cu copii lor, care controlează și dictează, lipsiți de toleranță pentru abilitățile, felul de a fi sau visele copiilor lor, care îi indepărtează de ei înșiși. Mă adaptez făcând pe plac, sunt cu totul la dispoziția ta sau dimpotrivă, mă închid ca o scoică. Doar după gardul meu înalt mă simt în siguranță.

    …“M-am făcut medic, deși as fi vrut să fiu arhitect. Dar am ales până la urmă medicina, pentru că tata și bunicul au fost chirurgi renumiți. Am crescut cu conștiința faptului că numai medicina este o profesie completă. Nici nu se gândeau că puteam să aleg altceva. N-am putut să mă opun, mi-aș fi dorit să o fi făcut. Ei ar fi mândri azi de mine. Am avut succes, dacă succesul îl măsori în bani și reputație. Sau nu am avut succes, dacă succesul îl măsori în mulțumire și relații fericite. ”…

    Când îmi este greu să pun limite, fie pentru că nu știu unde sunt limitele mele, fie pentru că mă tem de consecințe, fac și dau mai mult decât resursele mele în momentul respectiv. Mă înfurii atunci, și pedepsesc sau închei relații, pentru că numai așa mă simt din nou în siguranță. Disconfortul meu ajunge astfel și mai mare.

    Să ies din acest tipar am nevoie să îmi asum ceea ce sunt, să învăț cum să accept și să tolerez nemulțumirea mea și a celor apropiați când ajung la o limită pe care o consider pentru mine esențială.

    Limitele rigide sunt un mod de apărare, de detașare pentru cei ce evită să fie răniți sau să cei care resping cu hotărâre să se simtă vulnerabili, pentru că rănile au fost în trecut mult prea dureroase. Ca o fortăreață bine închisă, par absenți, lipsiți de emoții, detașați de zbaterile lumii, cu convingeri fixe și clare, pe care se așează întreaga lor lume interioară. Orice fisură în fortăreața lor înseamnă haos, impredictibilitate, neliniște foarte mare.

    Acum am să vă invit să vă imaginați relația unui părinte care nu știe să pună limite cu copilul său. El, părintele, va fi când prea permisiv, când prea rigid, când prea iubitor, când prea furios. Inconsistent. Copilul va crește el însuși fără structură. În cazul unui părinte rigid copilul se va simți controlat, incapabil să găsească un mod de conectare emoțională cu părintele său, uneori copleșit, de multe ori neînțeles, singur sau respins.

    Avem nevoie așadar pentru noi, pentru copiii noștri, pentru relațiile sănătoase să învățăm care sunt limitele sănătoase.

    Cum pot învăța să pun limite sănătoase?

    În primul rând am nevoie să învăț să mă cunosc și să mă accept. Care sunt lucrurile în care cred, care mă definesc, care dau sens vieții mele, valorile mele? Ce îmi place și ce nu îmi place? Ce anume am nevoie de la mine și de la cei apropiați și cum exprim aceste nevoi? Cum am grijă de mine și cum mă simt cum când am grijă de mine? Apoi să îmi asum responsabilitatea vieții mele cu bune și grele. Să învăț când să spun nu, să experimentez în contexte diferite. Să închei relațiile toxice în care povestea este despre celălalt și niciodată despre mine. Să am curaj să îmi asum deciziile mele, să mă las văzut așa cum sunt.

    Și da, voi fi mai liber și voi avea alături persoane ce mă vor aprecia pentru ceea ce sunt, si mai puțin pentru ceea ce au nevoie.

  • “Dragoste nebună – Ghid de evitare a personalităților ciudate” – Dr. W. Brad Johnson, Dr. Kelly Murray, Editura Curtea Veche

    “Dragoste nebună – Ghid de evitare a personalităților ciudate” – Dr. W. Brad Johnson, Dr. Kelly Murray, Editura Curtea Veche

    “Este tot timpul atent să nu fie păcălit de ceilalți”, “Nu are încredere orice aș face.”, “Dacă îi spun că m-a întristat un coportament de-al lui, se înfurie peste măsură și nu mai vorbește cu mine câteva zile.”, “Are nevoie permanentă să o laud, să fie în centrul atenției”, “Promite multe lucruri, rareori se ține de cuvânt.”, “A îndepărtat toți prietenii, nimeni nu este demn de atenția lui.”, “Adesea nu mă simt în siguranță lângă el, furia lui poate fi devastatoare.”

    Ce pot face într-o relație de prietenie, de cuplu sau de muncă când oricât de înțelept aș fi, oricât de bine mi-aș cunoaște limitele și nevoile, celălalt, partenerul, este imprevizibil, sau extrem de centrat pe sine, negativist, agresiv sau impulsiv și eu nu pot găsi nici o cale să o scot cu bine la capăt? Este important să ma cunosc pe mine, și să învăț despre temperamentul și vulnerabilitățile mele, și cum acestea îmi influenteaza viața. În egală măsură, însă, este necesar să cunosc și persoanele importante din viața mea. Când relația este împovărătoare mă ajută să înțeleg ce anume m-a dus acolo și ce mă ține legat. O carte utilă celor care nu pot da sens relațiilor cu probleme din viața lor, pe care o recomand cu încredere pacienților mei este “Dragoste nebună Ghid de evitare a personalităților ciudate” – de dr. W. Brad Johnson, dr. Kelly Murray, publicată la Editura Curtea Veche.

    Cei doi autori descriu fiecare tipologie a tulburărilor de personalitate – partenerul detașat, cel negativisit, cel neîncrezător și suspicios, partenerul teatral, cel impulsiv sau cel periculos, cel centrat pe sine, cel sufocant, cel rigid sau cel melancolic. Capitolele sunt extrem de structurate – pornind de la caracteristicile fiecărei tipologii, care sunt rădăcinile din trecut pentru formarea fiecărui tipar, de ce mă asociez cu un anumit tip de partener, ce poate face în fiecare din aceste contexte.

    Și chiar dacă deslușiti tipologia partenerului dvs., atunci când relația este intensă și dureroasă, așa cum și autorii recomandă “nu în ultimul rând fii atent/ă la propriul tipar relațional și cere ajutorul unui psiholog dacă este nevoie. Nu este o simplă coincidență că ești atras/ă mereu de același tip de personalitate. Ia în calcul și posibilitatea că există ceva anume carec te atrage la tipologia respectivă, încearcă să te gândești care este acel lucru și mai ales întreabă-te de ce se întâmplă asta.”

    Lectură utilă și relații bogate vă doresc!

  • Durerea abandonului

    Durerea abandonului

    Ești singur, pierdut, abandonat. Dacă ai avea curaj să închizi ochii, să te lași dus, ai simți că aluneci într-o negură fără sfârșit. Rece. Neprietenoasă. Ai fost uitat. De cine exact nici tu nu mai știi; de fiecare pe rând, dar mai ales de tine. Simți acut doar nevoia de căldură, și de iubire, de cineva să îți fie alături. Întinzi mâna pentru că uneori iubirea îți pare aproape. Cu mâna întinsă, cu inima ghem, printre degete din nou, îți trece doar fum. Nu este nimeni, ți s-a părut. Iubirea cum o așteptai, a dispărut. Era iarăși o iluzie. Nu o poți prinde orice ai face. Și te străduiești, cum numai tu știi mai bine.

    Când chiar vine spre tine, nici nu o recunoști, nu înțelegi ce vrea, nu te poți lăsa atins. Nici de grijă, nici de iubire, nici de atenție. Îți pare că nu e suficientă, că nu e reală, pentru că tu știi că oricum nu poate să dureze.

    Durerea este nevăzută și sfâșietoare. Cei apropiați ți-ar spune că fără rost. Te înfurii, și ceri, și plângi, și ceri și aștepți și te înfurii din nou. Pe tine si pe ceilalți.Ți se pare că strigi în gol, de ce nu te vede, de ce nu te aude, ce este atât de greu de înțeles?! Și furia ta este dureroasă si ea. Câteodată mută, împietrită, dar alteori ca un vulcan ce erupe și dărâmă și usucă totul pe unde lava lui trece. Realitatea tremură în jurul tău, îți este greu să o așezi ordonat. Încerci să îi dai sens, te duci spre ea, ceva te oprește, te întorci spre tine, iar în tine îți pare că nu mai găsești nimic. Chiar ceri atât de mult, te gândești? Vrei să te lase cineva să iubești si să fii, la schimb, și tu iubit.

    Durerea abandonului este atât de adâncă, și cu siguranță este cu tine cam de când te știi. Alergi după relații, ai da orice să știi că cineva îți va fi mereu alături. Și chiar si atunci când îți este, la cel mai mic indiciu că relația ar putea să dispară, panica este cea care hotărăște pentru tine. “De ce nu m-ai sunat?”, “De ce nu ai venit?”, “De ce nu îmi spui că mă iubești?” “de ce, de ce?” “Te rog, nu mă părăsi.”, “Lasa-mă să te iubesc, ne va fi bine ai să vezi. Doar lasă-mă să te iubesc.” Și după panica, vine furia și îndreptățirea “Nu cer prea mult,  vreau doar să fii atent la mine, la mine și doar la mine.” Și apoi tristețea, infinita, dureroasa tristețe “Nu are rost, pentru ce oare mă zbat, orice aș face știu că nu are rost.”

    Cum am ajuns aici? De ce am nevoie ca cineva să îmi dea atât de mult încât pare că îl voi înghiți? De ce nu pot să cred, orice ar fi, că relațiile vor rezista?

    Drumul în trecut a fost lung și cu siguranță greu. Poate la nașterea ta, existau multe conflicte între părinții tăi și le-a fost greu să te iubească necondiționat și să te îngrijească cum aveai nevoie. Erau prea prinși de ei și ale lor. Poate au ales să te ducă de acasă și sa te lase în grija bunicilor, ei înșiși împovărați de vârstă și de probleme. Poate părinții tăi s-au despărțit sau poate unul dintre ei a murit, și vouă, restului familiei v-a fost greu să vă întoarceti pe un făgăs firesc de viața. Relația s-a rupt cu cei ce ar fi trebuit să te iubească necondiționat, într-un moment în care iubirea lor ți-ar fi umplut cu adevărat rezorvorul, fără ca ruptura să fie reparată. Și pentru că fără iubirea lor cu adevărat nu putem trăi, ai învățat să te adaptezi, să tragi iubirea, să simți firimituri din ea.

    Și ai învățat fie să dai prea mult, fie să ceri prea insistent, fie să taci rușinat pentru nevoia ta mare.  Și ai încercat să ascunzi adânc și panica, și furia, și tristețea. Să pară că ești întreg. Pentru că, de fapt, nu înțelegi de unde vine toată neliniștea, și nesiguranța, și nevoia ta de a te agăța, dar și frica de a simți că relațiile pot fi și bune.

    Și acum, adult, trecut prin relații grele, cu răni parcă din ce în ce mai profunde, te întrebi, și eu ce pot face? Cum pot trăi cu toată durerea asta? Există vreun liman unde să îmi trag sufletul?

    Ai în primul rând nevoie să vezi și să îți înțelegi rana de abandon. Cu compasiune pentru tine și pentru durerea ta. Să o vezi si să o accepți ca făcând parte din tine, pentru că numai astfel o poți vindeca. Durerea și nevoia de a fi iubită, frica de singurătate, furia de a fi din nou părăsită, au toate o poveste să îți spună. Ascult-o. Dă-i glas. Pe lângă vocea ta tristă și copleșită din trecut, caută să îți găsești vocea de astăzi, de adult care decide că poate și își dorește să aibă grijă de sine. Sunt eu aici pentru mine și încerc să nu îmi fie frică de ceea ce simt. Voi alege poate din nou relații în care voi fi abandonat si voi abandona, dar încerc să rămân prezent și să înțeleg ceea ce trăiesc. Contruiește-ți un grup pe care te poți sprijini. Terapia și relația terapeutică pot fi esențiale în vindecarea rănii de abandon. Terapeutul înțelept, care să privească fără frica durerea pierderii tale, care să îți rămână neclinitit alături te va ajuta să îți reașezi fundația vieții tale emoționale și să te reconstruiești. Yoga, exercițiile de meditație, momentele tale intime de bucurie când stai cu tine, prietena cea mai bună, câțiva oamnei autentic apropiați pot fi lumina blândă care să te călăuzeazscă când singurătatea devine din nou răul amenințător. Abandonul odată trăit, va fi mereu parte din tine. Învață când și ce anume te aruncă din nou în anii și emoțiile copilăriei sau adolescenței. Cât din durerea mea de astăzi este din prezent și ce anume vine din trecut? Ce ar putea adultul de astăzi, trecut prin atât de multe, înțelept și cald, să îi spună copilului speriat și copleșit, rănit și singur, care încerca să își găsească sensul și drumul? Când îți vei găsi vocea de acum, fără să te critici și fără să te judeci, vei ști că rana ta de abandon este pe cale să se cicatrizeze. Vor fi momente când va fi din nou dureroasă, dar durererea ei va fi suportabilă și rolul ei va fi să îți amintească de drumul greu și intens, de cât de grozavă ești si cum compasiunea ta, bunătatea ta și înțelepciunea ta ti-au adus liniște în viață.

  • Cat de important este tatal in viata unui copil

    Cat de important este tatal in viata unui copil

    Și mama, și tatăl sunt importanti pentru copilul lor, pentru dezvoltarea lui.

    Rolul mamei este unul evident, legatura cu ea reprezinta relatia primara, cea la care copilul se va raporta permanent.

    Care este insa rolul tatalui? Ce inseamna un tata implicat?
    Un tata prezent in viata fiului sau reprezinta un model de barbat la care acesta se poate raporta – puterea de a-si proteja familia, modul in care isi construieste o relatie de cuplu, cum percepe si se comporta cu femeile, cat de implicat este in rutinele de zi cu zi, cat ii este de la indemana sa exprime emotii si care este viziunea lui despre aceasta latura.
    De asemenea, si pentru o fiica, relatia cu tatal va modela imaginea despre masculinitate pe care aceasta si-o defineste, daca se va simti valoroasa si apreciata ca femeie.

    Rolul tatalui insa in relatia cu copilul sau este mai amplu decat cel de model masculin. Ca si mama, tatal ii ofera copilului iubire, sustinere, intelegere, ii defineste sistemul de valori morale, ii este alaturi neconditionat, il sustine in explorarile sale, il incurajeaza.
    Absenta tatalui va lipsi copilul de toate aceste comportamente. O relatie buna cu tatal se poate defini pe mai multe coordonate – este legata de timpul si de activitatile pe care tatal si copilul sau le au impreuna, de calitatea si fecventa acestora.

    Copiii care au relatii consistente cu ambii parinti sunt mai bogati emotional, mai siguri pe ei, au o dezvoltare cognitiva mai buna si social se descurca mai bine.
    Cercetarile (Hoffman,1999) arata ca implicarea tatalui in rutina de zi cu zi a cresterii copilului este asociata cu preformante scolare mai bune. Mai multe studii (Gottman, Katz, & Hooven, 1997, Rah and Parke, 2008) au aratat ca implicarea tatalui, timpul si calitatea experintelor pe care acesta le are cu copilul sau influenteaza direct si pozitiv calitatea relatiilor sociale, integrarea in grupul de prieteni ai copilului.
    In ceea ce priveste relatia cu fetele, implicarea tatalui are ca efect diminuarea credintelor cu privire la diferentele de gen si rolurile rigide ale femeii sau ale barbatului. Ceea ce, ulterior, le va permite fetelor, devenite femei, sa fie ele insele mai flexibile cu privire la rolul lor de mama si sotie.
    De asemenea, prezenta tatalui in cresterea fetelor reprezinta un factor de protectie fata de implicarea in comportamente sexuale riscante la adolescenta (Ellis, 2012). In ceea ce ii priveste pe baieti, prezenta si implicarea tatalui va avea ca efect la adolescenta reducerea comportamentelor problematice, cu risc crecut – delicventa, consum de droguri si de alcool (Cobb-Clark, 2014).

    Absenta tatalui sau slaba sa implicare pune presiune asupra mamei – creste timpul pe care aceasta il aloca copiilor, pune presiune pe calitatea interactiunilor pe care mama le va avea cu copiii si, nu in ultimul rand, pentru mamele singure, absenta tatalui conduce si la presiune financiara.

    Care sunt cauzele pentru absenta tatalui din relatia cu copiii?  Studiile au indicat urmatoarele cauze:
    -implicarea crescuta a tatilor la serviciu;
    -relatia de cuplu defectuoasa;
    -contextul de viata in care a crescut tatal, respectiv un tata care el insusi a crescut intr-un mediu de familie in care ambii parinti au fost implicati va continua acelasi model de implicare;
    -ritmul mai lent al tatilor de a se adapta la noua conditie de părinte.
    Pentru parintii divortati, faptul ca tatal nu locuieste cu copiii conteaza foarte mult si il face sa se indeparteze de acestia.
    Este important, pentru cei doi parinti sa fie constienti ca fiecare copil are nevoie atat de mama, cat si de tatal sau. Tatal nu poate fi inlocuit cu un model masculin oarecare.
    Cei doi parinti trebuie sa-si asume echilibrat cresterea copilului lor, avand grija de relatia de cuplu, permintand-si unul altuia sa fie implicati in viata copilului, fara ca acest lucru sa devina subiectul unei lupte de putere.

    *articol scris pentru ziare.com

  • Ce spun emoțiile pe care le ascund băieții

    Ce spun emoțiile pe care le ascund băieții

    Un mod de a înțelege lumea băieților este să ne uităm cu curaj și sinceritate la durerile lor, la ceea ce încearcă să  ascundă de ei și de noi. Să înțelegem cum se formează fricile, temerile lor și care este substratul acestora din perspectiva diferențelor biologice și culturale.

    Una dintre fricile pe care băieții le trăiesc cel mai intens este aceea de a nu fi văzuți ca fiind slabi, lipsiți de putere. Spre deosebire de fete, băieții sunt mai competitivi, mai impulsivi, mai agresivi, caracteristici care își au rădăcina în diferențele biologice. Studiile arată că testosteronul, hormonul care definește masculinitatea, susține agresivitatea și dorința de competiție a băieților încă de la vârste foarte fragede. Orientarea spre acțiune, nevoia de a câștiga, de a fi puternic sunt determinate la băieți atât biologic, cât și social. Ei cresc înconjurați de “îndemnul” de a nu dezamăgi, de a-și confirma “bărbăția”: “ești băiat mare, nu mai plânge”, “ce ești tu, fetiță?!”. Își integrează convingerea că nu trebuie să fie văzuți slabi, că nu trebuie să-și arate limitele – emoția pe care o trăiesc odată expuși propriilor lor limite fiind cea de rușine. Iar rușinea îi împinge să își dorească ca masca de detașare sub care învață să se ascundă să devină pe an ce trece mai impenetrabilă.

    Creierul băieților spre deosebire de cel al fetelor, se pare că are mai puțin dezvoltată zona care gestionează vorbirea și limbajul. Prin urmare, încă de la vârste mici, băieții sunt în urma fetelor în ceea ce privește exprimarea experiențelor prin cuvinte, au în general nevoie de suport pentru redarea emoțiilor și a trăilor. Furia este emoția despre care băieții sunt cel mai adesea încurajați să vorbească, este singura emoție acceptabilă social pentru ei,  iar despre tristețe discută cel mai rar cu părinții sau prietenii.

    Pentru că biologic sunt mai puțin predispuși să redea cu ușurință trăirile interioare, iar social sunt constrânși de presiunea de a purta o mască de putere și control, băieții învață să crească detașați emoțional de ei înșiși și de cei din jur. Învață de mici să le fie frică că vor fi etichetați ca vulnerabili, și astfel vor fi excluși din grup, marginalizați, respinși, rușinați.

    Începând cu perioada de prepubertate, când apar primele îndrăgosteli, o altă teamă a băieților este aceea de a fi respins de o fată. Ca și fetele, se îndrăgostesc, își doresc să se apropie. Biologia însă este mai prietenoasă cu fetele în ceea ce privește relaționarea, ca urmare a modului în care creierul lor este construit, spre deosebire de băieți, orientați mai degrabă înspre acțiune. Tocmai pentru că băieții “construiesc”, este important să învețe cum să se apropie de o fată, cum să îi facă curte, cum să nu rămână blocați în frica lor de irelevanță, de a fi confruntați cu temerea nerealistă că nu sunt suficient de buni.

    Ca părinți de băieți, cunoscându-le biologia, îi putem ajuta să se se bucure de ceea ce aceasta le oferă – să le oferim contexte în care să își dezvolte nevoia de a acționa, de a construi, de a fi relevanți în ceea ce fac, să îi susținem în nevoia de a fi competitivi, dar și să îi ajutăm să își găsească “arena” potrivită să crească, să învețe cum să piardă, dar și să știe cum să lupte pentru a câștiga. În același timp, este important pentru băieți să le creăm cadrul în care să învețe despre ei înșiși și despre cum se construiesc relațiile. Cum să exprime ceea ce simt: că a fi în contact cu tine înseamnă, de fapt că ești puternic, și nu slab.

    Și, nu în ultimul rând, să învățăm noi înșine că tristețea, rușinea și frica băieților sunt emoții reale și dureroase, pe care dacă nu învață să le exprime, să le înțeleagă mesajul, riscă să rămână împietriți, blocați și îndepărtați de ei înșiși, de cei pe care ar vrea să-i iubească, vor fi departe de a-și atinge potențialul.

  • 22 noiembrie – În lumea băieților „Viața emoțională a băieților – despre părinți și prieteni”

    22 noiembrie – În lumea băieților „Viața emoțională a băieților – despre părinți și prieteni”

    Ca părinți, ne dorim să le fim alături băieților nostri, să îi susținem în a-si găsi sensul ca viitori bărbați. Vă inivit la un nou seminar “În lumea băieților” în care să discutăm despre rolul și importanța relației cu fiecare dintre părinți pentru a crește un băiat care să ajungă un bărbat fericit cu el însuși, puternic, dar și cald, bun și tandru.

    Părinții, relațiile pe care le au cu băieții lor, legătura dintre mama și fiul ei, legătura dintre tată și fiului lui vor defini modul în care băiatul va forma toată gama de relații – de colegialitate, de prietenie, de iubire, relația cu sine însuși.
    Iubirea necondiționată a părinților, capacitatea lor de a-și încuraja fiul să exploreze, susțindu-l când are nevoie, reprezintă baza de la care pleacă și spre care știe că atunci când este cazul se poate întoarce, oricând și în siguranță.

    Pornind de la modelul relației pe care o au cu noi părinții, apoi de la înțelegerea importanței fiecărei prietenii din viața lor, îi învățăm pe băieții noștri, și mai ales îi susținem, să construiască relații de care să se bucure, în care să fie în siguranță. Este pasul esențial pe care îl au de făcut, astfel încât în viața adultă rolul de partener să fie unul firesc, să își găsească propriul loc în relații, dar să știe cum și să poată oferi căldură, empatie și înțelegere.

    Seminarul își propune să răspundă la întrebări și nevoi ale părinților de băieți, legate de relația cu fiul lor, de relația de cuplu si influența ei, despre nevoile sociale și emoționale ale băiților.

    Cum imi iubesc necondiționat fiul și cum îmi exprim iubirea?
    Cum își exprimă mama iubirea și cum își exprimă tatăl?
    Ce are nevoie un băiat de la tatăl lui și ce are nevoia de la mama lui?
    Care este imaginea masculinității astăzi și cum influențează creșterea băieților?
    Cum îl influențează relația dintre părinți?
    Cum își trăiesc băieții emoțiile? Ce ascund și ce lasă să se vadă?
    Ce pot face dacă băiatul meu nu are prieteni?
    Când este prea competitiv sau prea puțin competitiv?
    Pot să îl ajut să socializeze mai mult?

    Vă invit așadar miercuri 22 noiembrie, la ora 18.30, la seminarul “Viața emoțională a băieților – despre părinți și prieteni”

    Unde: Soseaua Cotroceni 18, etaj 1, interfon 02. Intrarea în bloc se face pe străduța laterală.

    Cost: 100/persoană, 150/cuplu de părinți sau prieteni