Autor: Corina Dobre

  • Băiatul si mama lui, o relație sănătoasă

    Băiatul si mama lui, o relație sănătoasă

    Pentru un copil, mama și tatăl reprezintă modele, stâlpii pe care își va construi viața. Iubirea și înțelepciunea părinților îl vor ajuta să se definească, să își găsească drumul. La fel de important, mama și tatăl au roluri și relații diferite cu copilul lor – fată sau băiat –, iar ceea ce primește de la fiecare dintre ei îl va ajută să ajungă un adult întreg, asumat.

    Dar care este rolul mamei în viața fiului ei? Cum îi poate fi alături astfel încât să îl ajute să devină un bărbat cald, bun, autonom, puternic? Ei bine, în primul rând, mama trebuie să înțeleagă că băiatul este biologic diferit de tot ceea ce știe ea, ca atare are nevoie să învețe despre biologia lui, despre trăsăturile specifice băieților, să le onoreze și să-și susțină fiul acolo unde el are nevoie.

    Pentru o mamă este important să știe că băieții sunt mai activi, au nevoie de spații largi de desfășurare – pentru ei este important să se miște, să alerge. Băieții intră frecvent în competiții, de altfel au nevoie să crească și să se dezvolte prin competiție, sunt mai agresivi în joc, de aceea vor avea nevoie să învețe diferența dintre agresivitate și violență. La fel, băieții își asumă riscuri cu o mult mai mare ușurință și au nevoie să crească într-un context sigur, dar care să le ofere deopotrivă și posibilitatea de a se dezvolta. Sunt mai independenți, încă de la vârste mici, par că se pot desprinde cu mai mare ușurință, dar, totodată, au nevoie ca mama să le rămână discret alături. De asemenea, exprimarea emoțională la băieți se dezvoltă mai lent.

    Atunci când au un disconfort emoțional, băieții simt nevoia să fie susținuți, dar mai degrabă prin antrenarea lor în diverse activități împreună, și nu neapărat “înghesuindu-i” să le povestească. La polul opus, atunci când au o problemă, primul gând al celor mai multe fete sau femei pentru a se liniști este să împărtășească cuiva pățania. Să povestească. Își sună cea mai bună prietenă, ori întreaga gașcă de fete se adună și dezbate de-a fir a păr problema.

    Băiatului, însă, îi va lua un timp să integreze, să proceseze ce i s-a întâmplat și va povesti minimal. Are nevoie ca mama să îi dea spațiu, dar să nu-l abandoneze – te văd și îți înțeleg problema, sunt aici când vei fi pregătit. Deprinzând lucrurile de care are cu adevărat nevoie, băiatul va crește știind că este acceptat, și putând fi condus discret de mamă în lumea exprimării emoționale, a conectării cu cei care îl iubesc.

    Rolul tatălui, pe de altă parte, este esențial în viața băiatului său. Este responsabilitatea lui să își construiască o relație sănătoasă cu fiul lui, iar mama îl poate ajuta susținându-l să aibă un rol activ și asumat în viața lui, sau dimpotrivă să îl îndepărteze. Susținută de tată și de relația bună pe care acesta o are cu fiul lui, mama îi poate da băiatului spațiul să plece, să se desprindă, să experimenteze, să riște, să se transforme într-un bărbat autonom.

    De asemenea, pentru ca băiatul să învețe să devină autonom este important ca distribuirea sarcinilor în casă să fie echitabilă pentru toți membrii familiei: “Lasă, mamă, că e rușine să calci!” sau “Cât trăiesc eu tu nu o să pui mâna pe mătură!” nu vor face decât să îl învețe pe băiat că este neputincios, că nu se poate descurca ori că i se cuvine ca alții să muncească pentru el.

    Relația de cuplu și modul în care cei doi părinți se raportează unul la celălalt îl vor influența pe băiat cu privire la modul în care va percepe masculinitatea și feminitatea. O relație caldă între parteneri, în care fiecare are grijă de sine, dar și de celălalt, îi transmit copilului mesajul că este în siguranță. Dacă însă mama este abuzivă, critică cu tatăl, ori îl ia pe fiu drept aliat, băiatul va înțelege că a fi bărbat este rușinos, iar ca adult ori se va lăsa subjugat de femei, ori va alege să le pedepsească. Dacă, dimpotrivă mama este cea abuzată, fiul își va dori să o protejeze, dar cum sarcina este peste puterile lui va învăța să evite relațiile ori se va transforma precum tatăl lui, într-un abuzator.

    Rolul de femeie și modul în care mama și-l asumă vor creiona povestea despre feminitate, sau de lipsă a ei, pe care băiatul și-o va integra. O mamă care știe să aibă grijă de ea, care își va onora drumul în viață – și separat față de misiunea de a fi mama – îi va transmite fiului său mesajul că femeile pot fi puternice, dar și grijulii, cu sine și cu cei apropiați. Studiile arată o că relație bună cu mama îl vor ajuta pe băiat să își formeze concepții flexibile cu privire la rolurile fiecăruia dintre parteneri, ce vor influența ulterior rolul său de tată și de soț. De asemenea, băieții adolescenți care au o relație bună cu mama lor se implică mai puțin frecvent în comportamente nocive, cu risc crescut, iar ulterior vor putea susține relații bogate, de substanță, cu viitoarea parteneră.

    Sigur, sunt contexte în care relația cu mama pur și simplu nu merge bine, dar despre ele într-un articol viitor. Este important însă ca mama să învețe care sunt nevoile specifice ale fiului ei pentru a-i putea fi alături, cum la fel de important este să investească și să se preocupe de relația de cuplu și să aibă grijă de ea însăși.

    *scris pentru Mind Education

  • De ce îmi aleg un partener narcisist

    De ce îmi aleg un partener narcisist

    “Am încercat să îi fiu alături cât de bine am putut, dar nicicând nu a fost îndeajuns. Când am avut însă eu nevoie de susținere, a dispărut, s-a simțit copleșită.”

    “Nicicând nu sunt mai fericită ca atunci când se întoarce la mine. Știu că în final, după  toate aventurile tot pe mine mă iubește.”

    “Ne-am înțeles de la început să avem numai o relație sexuală, fără nici un fel de alte implicații, eu sunt de vină că m-am îndrăgostit. Îl înțeleg că îl irită pretențiile mele, dar am nevoie de mai mult și nu știu ce să fac.”

    “M-am transformat în bărbatul pe care atât de mult și l-a dorit, este mândră de mine când suntem în public, acasă însă pare că suntem doi străini.”

    O relație alături de un partener narcisist este o provocare continuă – îl înțelegi, ai grijă de ceea ce are nevoie, încerci să anticipezi și să îi faci pe plac, ești de vină pentru că nu ești suficient de atent, de prezent, de bun sau de grijuliu, îl faci de râs sau dimpotrivă îl eclipsezi. Întreaga voastră poveste este despre el – și cel mai important despre nevoile lui, nicicând satisfăcute, dar și despre cât este de bun și de grijuliu, atent și loial, sau dimpotrivă de vulnerabil sau rănit, cât este de grozav, cât de mult îl rănesc alții, cât de multă atenție are nevoie de la tine. De toată, de fapt, și încă în plus peste ceea ce ai tu de dat. Simți câteodată că îți trage preșul de sub picioare, sau că realitatea nu mai îți este clară. Legat cu totul de el, de ceea ce are nevoie, dar și de ceea ce trebuie să arate în exterior, nu mai știi cine ești și ce vrei. Șarmant la începutul relației, ești tot ce are nevoie, nimeni nu e la fel ca tine. Și te-a prins. El, cel mai cel, ti-a acordat ție atenție. Și apoi, povestea se complică. Deși devine dureroasă, găsești nenumărate motive să rămâi. Știi că de fapt, după toate mizeriile pe care le face, este un tip sensibil, doar ți-a trimis flori și îți spune cât de specială ești pentru el. Relația cu tine este tot ceea ce contează în viața lui. Da, te-a înselat, sau da a urlat dezlănțuit la tine, dar pentru că l-ai supărat. Dacă ai putea să te schimbi, să fii mai blândă, sau mai atentă, sau oricum, dar altfel sau cel mai bine să nu îi mai ceri atât de multe, ar fi liniște.

    Și totuși, cu toată durerea pe care o trăiesc, de ce rămân într-o relație cu o persoană narcisistă? 

    Răspunsul este în trecutul nostru, în nevoile noastre neîmplinite în relațiile din copilărie și adolescență.

    Dacă ai crescut alături de părinți reci și indisponibili emoțional, ai nevoie să fii iubit, să primești grijă, atenție, cuvinte bune, apreciere și astfel să îți umpli golul pe care părinții l-au lăsat. Iar charisma narcisistului, abilitatea lui de a atrage, de a se face plăcut sunt o potrivire perfectă cu rana ta de deprivare emoțională. Vei avea momente alături de el când te vei simți unic și special așa cum ai fi avut nevoie să te simți în relația cu părinții tăi, și chiar și atunci când partenerul tău narcisist te va răni, vei tânji după aceste momente și vei spera că se vor întoarce. Îi vei scuza derapajele pentru firimiturile emoționale pe care le primești de la el sau de la ea.

    Abuzul trăit în copilărie, și mai cu seamă abuzul emoțional, este o vulnerabilitate care te împinge spre relații cu parteneri narcisiști. Este ca și cum trecutul s-a întors în prezent – nu ești bun de nimic, meriți să fii pedepsit, nevoile tale sunt un moft, cum îndrăznești să le exprimi. Chiar și dacă încerci să te opui, până la urmă cedezi: “iartă-mă, într-adevăr numai eu sunt de vină. Ar fi trebuit să fiu mai atent la tine.” Ești vigilent, și încerci să nu îl superi. Doar așa nu te va pedepsi. Speri, cu fiecare ceartă, cu fiecare moment tensionat că vei fi și tu important, că de data asta vei reuși să te faci auzit, respectat, că vei repara ceva ce, din păcate, nu poate fi reparat.

    Dacă ai trăit în trecut critica, ai simțit că nu ai fost nicicând suficient de valoros, te simți defect, îți este rușine cu tine, aproape că nu știi cine ar putea să te iubească, iubirea și atenția narcisitului vor fi uimitoare și în același timp pretențiile lui extrem de justificate. Cum ai putea oare să îi dai drumul? Ce să te motiveze să închei relația?

    Narcisitul are nevoie să se simtă valoros, iar partenerul sau partenera lui sunt oglinda cea mai la îndemână: “Ești cea mai grozavă, nimeni nu este mai bună ca tine”, îi spui și crezi asta. Idealizarea lui te ține agățat în relație, ești una cu iubitul sau iubita ta, te simți împreună cu el, întreagă. Ce ai fi tu fără sclipirea sau exceptionalismul partenerului narcisist?

    Tiparul de auto-sacrificiu învățat și poate modealat din relația dintre părinții tăi își găsește sensul și împlinirea alături de o persoană narcisită. Pentru că nimeni nu are nevoie de mai multă grijă și atenție ca ea.

    Ce pot face pentru a mă regăsi? 

    În primul rând am nevoie să știu și să învăț despre mine, să îmi înțeleg trecutul și cum rănile nerezolvate de atunci mă împing astăzi spre relații disfuncționale. Când durerea, confuzia, emoțiile sunt mult prea intense căutați să descoperiți și să reparați rănile trecutului însoțiți de un terapeut.

    Am nevoie să mă împrietenesc cu mine, să învăț despre nevoile mele, despre limitele mele, să mă accept cu compasiune, cu bune și rele. Să învăț să dau, dar și să cer. Să investesc în relațiile în care mă simt cu adevărat văzută, să îmi clarific valorile și să îmi trăiesc viața în acord cu ceea ce sunt eu, nu cu ceea așteaptă ceilalți. Și, da, uneori, relațiile cu parteneri narcisiști trebuie încheiate, pentru a-mi oferi mie cadoul vindecării și al unei vieți frumoase și cu sens.

  • „Lecții pentru o relație trainică” – Michael Gurian

    Coperta-Gurian

    Cartea de săptămâna aceasta este nou apăruta traducere a lui Michael Gurian de la Editura ASCR “Lecții pentru o relație trainică”. Gurian, cunoscut pentru cărțile și conferințele sale în ceea ce privește diferențele de gen, descrie relația sănătoasă de cuplu ca fiind aceea în care există un echilibru între apropiere și distanțare. Suntem împreună, dar existăm și separat.

    Odată ce iubim devenim „prea apropiați, prea depedenți, prea îndrăgostiți” și în același timp “suntem prea distanți, ne simțim respinși sau abandonați”. Fuziunea și abandonul sunt cele două fețe ale relației ce provoacă suferință și conflict. Am nevoie de tine, simt că nu îmi ești alături așa cum mi-ar trebui, nevoia mea pe tine te sperie, te simți copleșit și anihilat. Unul se teme de abandon, iar celălalt de fuziune. Gurian descrie cu exemple nenumărate modelul de fuzionalitate dintr-o relație: modul în care proiectăm o imagine a partenerului și ne raportăm la ea, imagine ce are mai degrabă legătura cu relaitatea noastră emoțională, trecutul și vulnerabilitățile noastre, și mai putin cu persoana acestuia, cum controlăm, cum așteptăm ca partenerul să ghicească ce suntem și ce avem nevoie. Cartea oferă chestionare valoroase pentru a desluși tiparele pe care le perpetuează fiecare dintre parteneri:  despre conflict, despre ciclul fuziune-abandon, creierul masculin-feminin, lupta pentru putere.

    Gurian abordează  cu curaj și probleme delicate cum sunt mitul iubirii romantice, divorțul și când este momentul pentru semnarea actelor de despărțire și nu în ultimul rând cum tratăm infidelitatea, teme pe care însă vă las să le descoperiți :).

    “Lecții pentru o relație trainică” este o carte pragmatică și valoroasă pentru cupluri și pentru cei ce își doresc să înțeleagă ce le pricinuiește durere în relație și cum pot găsi drumul spre o viață fericită.

    Lectură plăcută folositoare să aveți!

  • Depresia la adolescenți

    Depresia la adolescenți

    Adulti sau adolescenti traversam perioade stresante, ne simtim tristi, nu ne mai gasim rostul, ne este greu sa ducem la bun sfarsit ceea ce înainte parea floare la ureche.
    Aceste stari pot sa apara ca urmare a unor contexte de viata mai problematice – examene, perioade mai tensionate in cuplu sau la munca, incheierea unei relatii, pierderea cuiva apropiat, oboseala accentuata. Dispozitia proasta este bine justificata de factorii din jurul nostru.
    Odata ce elementul stresor dispare sau situatia se amelioreaza, lucrurile se intorc la fagasul initial, ne regasim puterea de a duce treaba la bun sfarsit, suntem din nou dispusi sa ne facem planuri, ne bucuram de zilele ce ne-au fost date.

    Cand sunt insa ingrijoratoare simptomele depresive pentru adolescenti? Se pot transforma ele in depresie clinica?

    Dificultatile de viata ale adolescentilor sunt diferite de cele ale adultilor. Sunt in plina perioada de formare a unui sine articulat si autonom, se construiesc experimentand, raportandu-se la cei din jur. Sunt deschisi la feedback, au nevoie de el, il asteapta pentru a se defini.

    Carcasa protectoare de detasare emotionala pe care multi adulti o au la ei este inca in constructie. Cercetarile din SUA si Australia arata ca unu din cinci adolescenti are risc semnificativ de dezvoltare de tulburari mintale severe.
    Friedman si colegii, intr-un studiu din 1983, au ajuns la concluzia ca simptomatologia depresiva la adolescenti se apropie de cea a adultilor, respectiv dificultati in concentrare, stare melancolica, dispozitii schimbatoare, furie si iritare, distantare fata de grupul de prieteni, schimbarea tiparelor alimentare, ideatie suicidara. Adolescentii, spre deosebire de adulti, nu se auto-compatimesc insa la fel de intens.
    Depresia este diagnosticata ca atare atunci cand simptomele persista mai mult de doua saptamani. Ce spun insa studiile, care aunt factorii care ii predispun spre depresie pe adolescenti? Kendler si colegii au descoperit ca predictorii cei mai stabili pentru depresie sunt: evenimente de viata negative, factori genetici, un episod depresiv anterior, si temperamentul, respectiv gradul de neuroticism.

    In ceea ce priveste depresia ca urmare a evenimentelor de viata negative, este evident ca nu toti cei care trec prin perioade grele de viata dezvolta depresie, dar statistica ne arata ca toti cei care au diagnostic de depresie au trecut printr-un eveniment cu stres major sau printr-o perioada tensionata. Intre 20-50% dintre adolescentii care trec prin evenimente de viata critice pot sa dezvolte depresie.

    Ereditatea este un alt factor de risc pentru depresie. Un parinte cu un episod depresiv major reprezinta pentru un adolescent un predictor pentru o eventuala tulburare depresiva.

    Studiile arata ca depresia este influentata si de trasaturile de personalitate ale adolescentului, trasaturi care in mare parte sunt ereditare.

    Factor de risc pentru depresie il reprezinta neuroticismul, caracterizat de lipsa stabilitatii emotionale, un control scazut al impulusurilor, de tendinta de a simti emotii negative cu usurinta, ca de exemplu furie, neliniste, tristete. Acestea sunt pozitiv corelate cu tendinta adolescentului de a percepe si de a experimenta lumea inconjuratoare ca fiind amenintatoare. Aceste trasaturi de personalitate, influentate si de biologia fiecaruia sunt stabile in timp.

    Vulnerabilitatea biologica la depresie este un alt subiect de interes pentru studiile de specialitate. Raspunsul biologic disfunctional la situatii stresante reprezinta conform ultimelor cercetari, factori de risc pentru tulburarea depresiva.

    Adolescentii sunt mai flexibili si mai deschisi decat adultii. Sunt adesea mai rezilienti. Cei ce trec prin depresie însoțiți si isi gasesc vindecarea, sunt mai intelepti, mai maturi decat cei de o seama cu ei. Sunt mai empatici, au mai multa compasiune. Au insa nevoie de la noi, adultii din viata lor, sa le ramanem alaturi, sa vedem cand si cum au nevoie de ajutor, pentru ca depresia netratata poate avea consecinte dintre cele mai nefericite.

    *articol scris pentru ziare.com

     

  • „Părinți liniștiți, frați fericiți” – Laura Markham

    Parinti-linistiti-FRATI-FERICITI-1024x1024La seminariile pe care le organizez și în consultațiile din cabinet, părinții de frați sau surori au o listă întreagă de întrebări, sunt adesea încurcați de conflictele frecvente ce apar între copiii lor.

    Să intervin sau nu, cine e vinovat și cine este victima, dacă sunt prea intruziv sau dimpotrivă prea relaxat? Cine va fi afectat și cum? Sunt neliniști și întrebări legitime. O carte grozavă, care vine să răspundă tuturor acestor întrebări este scrisă de Laura Markham – “Părinți liniștiți, frați fericiți”, publicată de “Totul despre mame”. Laura Markham încurajează părinții să deprindă mai întâi ei abilități de bună reglare emoțională si de rezolvare de conflicte, pe care apoi să le poată transmită copiilor lor. Ceea ce mi se pare însă cel mai important la cărțile Laurei Markham este accentul pe care îl pune pe construirea relației dintre părinte și copil, și apoi replicând-o pe aceasta, relația dintre frați. “Însă cel mai important lucru pe care puteți să îl faceți este să construiți relații profunde, cu perspective, în cazul fiecărui copil. Cercetările arată că dacă aveți o relație pozitivă cu fiecare dintre copiii voștri, este mult mai probabil ca și relația dintre ei să fie pozitivă. Acest lucru se aplică și atunci când aveți doi băieți (sau două fete) cu temperamente care prezintă multe provocări și care sunt foarte apropiați ca vârstă.

    Cartea este cuprinzătoare și organizată eficient – pentru proaspeții părinți de frați sau de surori există o parte generoasă care îi conduce pas cu pas spre înțelegerea relației dintre cei doi, și cum pot ușura adaptarea copilului mai mare la noua relaliatate, venirea micului bebeluș în familie.

    Există și o parte consistentă pentru veterani – cum ajută disciplina pașnică formarea relației dintre frați, apoi despre emoții și cum să îi învățăm pe frați despre ele, compeția dintre frați, limitele din relația lor, cum să îi ajutați să își repare relația, după o ceartă devastatoare.

    Scrisă într-un ton cald, cu grijă pentru copii, dar și pentru părinții lor, “Părinți liniștiti, frați fericiți” este un bun însoțitor pentru toți cei ce vor să înțeleagă complicata, dar și bogata realitate a relațiilor dintre frați. Și asa cum Laura Markham spune “Singurul lucru mai dificil decât să crești un copil este să crești mai mulți. Nu trebuie să fiți perfecți. Copiii voștri au nevoie de model pentru a învăța cum să fie oameni adevărați. Aceasta înseamnă să recunoșteți când greșiti și să fiți dispuși să creșteți. Să vă oferiți sprijinul pentru a face lucrurile mai bune data viitoare.”

    Lectură plăcută și folositoare vă doresc!

     

  • Autonomia adolescenților și relația cu părinții

    Autonomia adolescenților și relația cu părinții

    Rolul părinților în viața copiilor lor este fără doar și poate esențial. Fără grija, iubirea, atenția lor, nou născuții nu ar putea supraviețui. De-a lungul întregii copilării, părinții sunt figurile centrale spre care copiii se îndreaptă atunci când le este greu, și în același timp reprezintă baza pe care se sprijină pentru a porni în cercetarea lumii.

    Grija părinților, atenția la nevoile copiilor, modul în care pot răspunde acestora vor defini lumea interioară a copilului și modul său de conectare la lumea exterioară. Copiii ai căror părinți sunt empatici, calzi, care înțeleg și răspund relativ constant la ceea ce copilul are nevoie, care se bucură de explorarea acestuia și îl prind atunci când cade, care îi văd și îi înțeleg lumea interioară, acești copii vor învăța că lumea este un loc sigur, că relațiile sunt importante și valoroase, că ei înșiși sunt capabili să se descurce în orice situație. Copiii ai căror părinți sunt supervigilenți “nu ai voie să pleci prea departe” vor învăța că lumea este un loc periculos, ei nu au cum să îi facă față, iar cei ai căror părinți sunt mai degrabă detașati “nu știu ce vrei de la mine” nu au altă soluție decât să se bazeze pe ei înșiși pentru a se descurca.

    În adolescență însă rolul părinților pare să devină mai puțin important – la sfârșitul clasei a patra (10-11 ani) 50% dintre copii spun că preferă să își petreacă timp mai degrabă  cu părinții, în clasa a șasea (12-13 ani) 32 % mai aleg părinții, iar la sfârșitul clasei a opta (15 ani) – doar 11% numesc părinții ca fiind persoanele alături de care să își dorească să petreacă timpul (Rosenthal & Kobak, 2007 ; Markiewicz, Lawford, & Doyle, 2006).  Esența adolescenței o reprezintă desprinderea de casă și de părinți, orientarea spre lume și spre ceilalți, nevoia de a  fi liberi, de a-și gestiona propria viață, de a fi autonomi.

    În acest context, merită să ne întrebăm dacă relația dintre părinte și copil, dinamica ei pe întreg parcursul copilăriei influențează în vreun fel autonomizarea adolescentului.

    Studiile (Doyle& Markiewicz, 2002)  arată că relația sigură cu părinții,  respectiv știu că sunt înțeles și văzut, și voi fi protejat și în siguranță alături de părinții mei atunci când am nevoie, reprezintă un factor predictibil stabil al unei negocieri de succes a autonomiei în adolescență. O relație securizată cu părinții le oferă adolescenților un spațiu confortabil în care pot exprima opinii divergente, își pot susține puncte de vedere conflictuale, pot negocia soluții de mijloc, iar compromisul să vină din ambele părți – atât de la părinte, cât și de la copil. Fiecare dintre cei doi își pot exprima convingerile și emoțiile, se pot asculta. Adolescenții care au internalizat o relație constant stabilă și pozitiv predictibilă cu părinții lor, acceptă cu mai multă ușurință că părinții lor nu sunt perfecți, pot să îi vadă și să îi înțeleagă în contextul mai larg al temperamentului, vulnerabilităților și al istoriei lor de viață, putând să își construiască astfel o relație coerentă și consistentă, ce se așează pe un fundament solid, cu fiecare dintre ei. Deidealizarea părinților, capacitatea de a-i vedea cu bune și cu mai puțin bune, reali, așa cum sunt, le permite adolescenților să își construiască un sine diferit de al lor – știu cine sunt ei și astfel pot să mă  diferențiez și să aflu cine sunt eu. Relațiile sigure cu părinții în copilărie le permit adolescenților să se adapteze mai repede în situații noi, la plecarea de acasă – în tabere sau chiar la facultate.

    Dobândirea, negocierea autonomiei poate fi intensă pentru toate familiile de adolescenți, ce se întâmplă însă în familiile cu adolescenți nesecurizați, care, ca și copii au învățat că părinții lor sunt inconsistenți, fie prea implicați, fie absenți în ceea ce îi privește?

    Desprinderea de părinți, pentru un adolescent cu o relație nesecurizată cu părinții, poate fi copleșitoare, cu toate emoțiile intense atașate – legate de propriile nevoi, comportamente și convingeri, dar și de negocierea din relația cu părinții. Adolescenții care au integrat un sistem hipervigilent de relaționare, cei care ca și copii au învățat că părinții uneori sunt disponibili, alteori nu, deci trebuie să fiu atent la dispoziția lor pentru a fi în siguranță, vor fi mai degrabă furioși în negocierea propriei lor autonomii, se vor certa cu părinții, se vor revolta, dar în final nu se vor putea desprinde de aceștia. Vor rămâne mult timp mult prea implicați unii în viața altora. Studiile spun că acești adolescenți sunt mai anxioși, mai stresați și construiesc mai greu relații când pleacă de acasă (Aspelmeier & Kerns, 2003).  Deși aparent rămân în legătură cu părinții lor,  acești adolescenți nu se așteaptă ca părinții să îi înțeleagă, să îi accepte sau să îi ajute atunci când au nevoie. Consecințele pot fi nenumărate – pot lua decizii riscante pentru ei, nu au modele sănătoase de auto-reglare emoțională, nu învață să negocieze și să își exprime nevoile și nici să țină cont de nevoile celorlalți.

    O altă grupă de adolescenți este cea care a  învățat că părintele nu este disponibil când are nevoie, atunci când emoțiile sunt copleșitoare sau când este în pericol, iar convingerile sale variază în zona –  “nu am nevoie de nimeni să mă descurc”, “numai pe mine mă pot baza”. La adolescență, acești copii nu mai sunt dispuși să își reevalueze părinții, ci se desprind emoțional de aceștia, îi pot respinge cu totul (Allen&Land, 1999).  Acești adolescenți nu își susțin în nici un fel punctul de vedere în discuțiile cu părinții, se retrag în propria lor carapace.  Adolescența poate fi o vârstă periculoasă, iar o autonomie prost înțeleasă, în care nu țin cont de limitele și resursele mele, ca răspuns la o relație rece și distantă cu părinții, poate avea consecințe serioase – diverse adicții, comportamente riscante, relații toxice cu grupul de prieteni, incapacitatea de a forma relații intime, profunde și de încredere.

    Autonomia adolescenților presupune că aceștia învață să evalueze persoane și contexte, să gândească pentru ei înșiși, să aibă opinii diferite de cele ale părinților, încep să se văd pe sine ca indivizi separați, cu propriile valori, scopuri, convingeri și emoții. Plasticitatea pe care creierul adolescenților o are în zona cortexului prefrontal, de integrare a experiențelor de viață, ne permite nouă părinților șansa să reconstruim relația de atașament cu copiii noștri adolescenți, să le dăm o bază stabilă de unde să pornească în lume.  Poate fi un drum intens, de asumare, de redescoperire a noastră și a copilului nostru, în care eu părintele învăț să fiu conștient de mine, pentru a-l putea ajuta pe copilul meu adolescent să crească conștient de sine.

    Dacă ești un părinte care își dorește să construiască o relație bună cu fiul sau fiica adolesctnt/ă te invit la seminarul „Îmi cunosc copilul adolescent”, de miercuri, 25. Octombrie. Detalii despre program și înscriere găsești aici.

    *articol scris pentru Mind Education.