Corina Dobre

Autor: Corina Dobre

  • „Miracolul băieților” – Michael Gurian, Editura Trei

    3081Am avut nevoie de cărțile lui Michael Gurian să înțeleg lumea și mintea bărbaților și a băieților. I-am văzut pe băieții mei cum cresc, zi de zi și m-am bucurat de ceea ce mi-au dat și de ceea ce au primit de la mine, dar nu a fost suficient. Pentru că lumea, mintea și realitatea lor, nevoile lor sunt diferite de ale mele. Și a fost esențial să înțeleg în ce fel sunt altfel, și ce pot face să fiu o mamă de băieți atentă cu adevărat la ei, la contextele și realitățile lor, emoționale și nu numai.
    Una din cărțile de bază din bibliografia părinților de băieți este cartea lui Gurian recent tradusă la Editura Trei, Miracolul băieților. Gurian așează creșterea băieților pe fundația solidă a unei relații sănătoase cu mama, relația cu tatăl, nevoia existenței unui mentor și sprijinul pe comunitate.

    În relația cu mama, “Este necesar”, spune Gurian, “ca iubirea dintre mamă și fiul ei să evolueze odată cu timpul. Mama trebuie să îi dea voie fiului să plece în lumea bărbaților. Ceea ce poate mama nu realizează este că desprinderea nu este benefică numai pentru fiu, ci și pentru ea însăsi. Dacă nu îi poate da drumul, ea nu poate trece într-o altă etapă a vieții sale. Va continua să trăiască prin fiul său, nu pentru ea însăși. Are acum nevoie de ajutor de la bărbații din viața fiului ei. Dacă aceștia nu intervin, se va agăța de fiul ei în moduri nenumărate, iar acesta va trece în viața adultă simțindu-se prins într-o lume care nu este a lui.”

    În ceea ce privește relația cu tatăl, Gurian arată că nu atât indisponibilitatea emoțională a bărbaților este marea problemă, nici până acum aceștia nu au fost altfel, ci mai degrabă desprinderea familiei de comunitate, de unchi, de veri, de bunici și de aici lipsa unor modele masculine, cu consecințe asupra modului în care băieții își integrează masculinitatea.

    Deasemenea, ca și în celelalte cărți ale sale, Gurian subliniază importanța pe care comunitatea și mentorii o au pentru băieți, sprijinul pe care îl găsesc în exteriorul familiei, sprijin ce îi ajută să își completeze lumea interioară, să își asume cu curaj un rol, cu sens și rost.
    Toți acești stâlpi însă nu au sens fără a înțelege biologia băieților. Un capitol întreg povestește despre aceste diferențe și ce au nevoie de la noi, adulții, părinți, bunici, profesori, pentru a-i învăța să se bucure cu adevărat de ei înșiși – nevoia de spațiu, de mișcare, de a experimenta, diferența în exprimarea emoțiilor, modul în care ei se relaxează.

    Dacă vă doriți o incursiune în lumea băieților, vă invit cu drag la seminariile pe care le organizez pentru și împreună cu părinții de băieți, primul dintre ele miercuri 4 octombrie “Biologia și nevoile băieților”.

  • Școala, un loc mai bun pentru băieții noștri

    Școala, un loc mai bun pentru băieții noștri

    „Înțelepciunea africană spune că o fată știe că viața va crește chiar sub inima ei, pentru un băiat acest gând nu există. El știe că viața va crește numai din mâinile sale.” – Michael Gurian, “The Purpose of Boys”

    Septembrie este luna de început de școală – creioane ascuțite, cărți, caiete și coperți noi, revederi și regăsiri cu prietenii, discuții reluate de unde au fost lăsate la sfârșitul lui iunie, noi campionate de fotbal sau de baschet, teme din nou, ședințe cu părinții, profesori mulțumiți sau nu, carnete de note, medii mai mari sau mai mici. Dar poate fi școala un loc mai bun pentru băieții nostri? Au ei nevoie ca școala să fie structurată altfel?

    Înainte de a răspunde la aceaste întrebări, e imporant să înțelegem care sunt diferențele dintre creierul băieților și cel al fetelor.

    Creierul băieților este mai mare, dar se dezvoltă mai lent. Cercetările arată că fetele au mai dezvoltate ariile coretxului cerebral, specifice funcțiilor verbale. De asemenea hipocampul, centrul memoriei și al exprimării verbale, se dezvoltă mai devreme și este mai mare la fete față de băieți. Consecința este că, în medie, fetele dezvoltă mai repede și cu mai mare ușurință abilități de scriere, citire sau exprimare liberă.

    Băieții pe de altă parte au mai dezvoltată zona creierului specifică relațiilor spațiale. În consecință, ei învață mai ușor prin experiențe vizuale și prin mișcare. Fetele produc mai multă serotonină și oxitocină, pe lângă abilități socio-emoționale mai bune, fiindu-le astfel mai ușor să stea la birou perioade mai îndelungate decât băieților, pentru care mișcarea este extrem de importantă. Nevoia de mișcarea a băieților este adesea văzută ca un simptom al unei patologii.

    Iar toate aceste diferențe sunt importante mai ales pentru vârste de grădiniță și anii de școală generală.

    Odată ce copiii cresc, mediul pe care părinții, educatorii și profesorii îl construiesc pentru ei adâncesc sau estompează aceste diferențe biologice. Sistemul școlar, așa cum este el astăzi construit avantajează mai degrabă dezvoltarea academică a fetelor și nu ține cont, în mod real, de nevoile băieților.

    Unul dintre obiectivele noastre, atât ale părinților și ale profesorilor, este de a le insufla copiilor dragostea de învățătură. Capacitatea de a învăța constant, de a se adapta la dinamisul vieții noastre este și va fi una dintre calitățile cele mai importante pe care o putem transmite copiilor noștri.

    Dar cum putem face școala un loc mai bun pentru băieții noștri?

    • Băieții au nevoie de proiecte pe care să le construiască, să aplice concret informațiile pe care le învață. Orientați mai degrabă spre acțiune, spre rezolvarea concretă, orele lungi de teorie, statul în bănci fără sfârșit este pentru mulți dintre ei demotivant.
    • Băieții au nevoie să fie încurajați să își găsească eroi în care să creadă, să descopere care le sunt personajele preferate, să fie incitați să citească, să povestească fără teamă. Aceste exerciții îi ajută, în egală măsură să își dezvolte abilitățile verbale, dar și să învețe cum să-și exprime emoțiile, să își dezvolte lumea interioară.
    • Băieții au nevoie de sport, au nevoie ca școala să le ofere un cadru sănătos în care să poată fi competitivi. Au nevoie de contexte care să le permită să își dezvolte spirtul de camaraderie, atît de important pentru ei.
    • Băieții, crescuți acasă de mame și bunici protectoare, cu o prezență destul de firavă a taților în viața lor, sunt educați și la școală, în proporție covîrșitoare tot de femei. Însă ei au nevoie, în afara familieide modele masculine, cu care să se identifice, au nevoie de mentori, de bărbați puternici.

    Așadar, trist, dar programa școalară, cu perioade lungi de stat în bancă, informații abstracte, lipsa bărbaților dintre cadrele didactice, etichetarea cu multă ușurință a băieților ca ”năzdrăvani”, ”leneși”, ”dezinteresați” îi îndepărtează de școală, de ei înșisi. Și poate cel mai trist, nu le oferă sprijinul pentru a-și descoperi visele, pentru a-și atinge potențialul.

    E evident că școala poate fi un loc mai bun pentru băieții noștri. E însă nevoie de înțelegere, de efortul de a conștientiza și trece peste gândirea “fete, băieți, toți copiii sunt la fel” (nimic mai fals) și, nu în ultimul rînd, de implicare.

    Articol scris pentru Mind Education Health.

  • Cum îți crești băiatul să ajungă un bărbat bun

    Cum îți crești băiatul să ajungă un bărbat bun

    Timpurile s-au schimbat dramatic. Rolurile barbatilor si ale femeilor sunt in continua negociere. Ca terapeut și mamă de baieti m-am intrebat adesea care va fi rolul lor și locul lor in societate, cum isi vor gasi sensul ca bărbați?

    Cum este sănătos să îi crestem, astfel incat sa fie mandri de ei, sa creasca barbati verticali, echilibrati, constienti si multumiti de ceea ce sunt? Stim cu totii, si nu numai din studii si carti, ca baietii sunt biologic diferiti de fete, au, prin urmare, si nevoi diferite. Aceste diferente nu inseamna ca unii sau ceilalți sunt mai buni sau mai puțin buni.

    De ce au nevoie baietii nostri?

    La gradinita, acasă sau la școală, baietii au nevoie de spatiu mai mult, au nevoie sa se miste, au nevoie de prieteni pe care sa se bazeze, cu care sa se joace – de-a luptele, sa concureze in sporturi de echipa, sa construiasca, sa inventeze jocuri si provocari, sa exploreze, sa se loveasca, sa cada si sa se ridice.

    Baietii nostri au nevoie de modele masculine in viata lor. Din pacate, parintii nu se mai pot sprijini pe comunitate pentru cresterea copiilor, iar tatăl, bunicul raman printre putinele modele masculine din viata unui baiat. Baietii nostri cresc, in cea mai mare parte a timpului, intr-un mediu exclusiv feminin, care cel mai adesea cu greu intelege si accepta nevoile lor diferite.

    Baietii au nevoie sa invete despre ei insisi, sa poata vorbi despre asta, sa stie care le sunt visurile, sa stie ce pot sa facă, ce le este greu si ce le este usor,  ce ii bucura.

    Parintii neglijeaza discutiile cu baietii, ii lasa singuri cu fricile si intrebarile lor. Le transmit de multe ori ca a fi puternic inseamna sa nu simti. Noi, femeile din viata lor, le cerem, sa inteleaga si sa vorbeasca despre emotii, sa fie vulnerabili, adesea însă nu ii invatam cum sa o faca.

    In egala masura, baietii nostri au nevoie sa invete ca sunt importanti pentru comunitate, iar acest lucru le va da sens si o viziune. Munca este importanta si mai ales munca recompensata cu un scop. Parintii, mamele mai ales, isi feresc baietii de munca. Este pacat, pentru ca astfel ii invata ca nu pot sa faca fata sau ca li se cuvine ca altii sa faca pentru ei. Le iau puterea de a construi, de a fi mandri de ei insisi.

    Baietii nostri au nevoie sa invete sa trateze femeile din viata lor cu respect, iar raspunderea acestei educatii le revine in egala masura ambilor parinti. Modelul relatiei lor va fi hotarator pentru cum va creste fiul lor. Un tata care isi trateaza cu respect sotia, o protejeaza, primeste cu bucurie ceea ce ea ii ofera, o mama care primeste protectia sotului ei, care este calda si se bucura de cuibul ei sunt modele bune, sanatoase pentru cum fiul lor va integra modelul de feminitate si masculinitate.

    Baietii au nevoie de o relatie calda, empatica cu mama lor, o relatie in care mama sa stie cand sa se retraga sa isi lase fiul sa exploreze, dar sa fie prezenta cand el are nevoie de sprijin emotional. Este important ca mama sa isi rezolve singura propriile vulnerabilitati, iar fiul ei sa nu fie un paratrasnet sau un pansament pentru ea.

    Tatal este evident important pentru cum crește un băiat. Lui îi este mai la îndemână sa stabileasca un sistem coerent de reguli, sa puna limite, fara sa ii taie aripile. Daca mama îi poate oferi fiului ei cu mai multă ușurință acces spre lumea interioara, la căldura casei, tatăl este cel care il poate duce pe baiat spre lume, spre provocarile si recompensele ei. Un tata absent sau un tată critic îi ingreuneza fiului lui legatura cu exteriorul, cu lumea largă.

    Zilele ce vin vor fi mai buna daca vom avea intelepciunea sa crestem fete si baieti care sa stie ca masculinitatea si feminitatea reprezinta esenta fiintei lor, ca bucuria vietii vine si din acceptarea rolului si sensului fiecaruia.

    Articol scris pentru ziare.com.

  • Când am încredere

    Când am încredere

    Oricât de mult imi place de tine, putem avea o poveste comună numai dacă și tu îți dorești. Relațiile, oamenii sunt ținuti laolaltă în primul rând de dorința de a fi împreună. După pasul deciziei, al apropierii, consistența, greutatea legăturii dintre mine și celălalt este dată și de încredere.

    Loialitatea, deschiderea, grija, empatia, compasiunea, asumarea, capacitatea de a fi prezent sunt cărămizi care puse una lângă cealaltă construiesc încrederea.

    O relație crește, funcționează în limita încrederii celor doi unul în celălalt și în ce ar putea construi împreună.

    Mă pot apropia de tine, mă pot dezvălui, îți dau și primesc atât cât încrederea dintre noi îmi permite. Am încredere când știu că mă asculți, că lumea mea are loc alături de lumea ta în viața noastră comună.

    Am încredere când știu că mă cunoști, ce îmi place, ce mă doare, ce am fost, ce sunt și ce aș vrea să fiu.

    Am încredere când am nevoie de tine și ești acolo, lângă mine.

    Am încredere când mă lași să te cunosc, cu toate ale tale, bune și nu numai, momente de strălucire, dar și greul pe care l-ai îndurat.  Când știu ce te bucură, dar și de ce îți e temă, când mă chemi să te ajut și primești ceea ce am să îți dau.

    Am încredere când știu că pot și eu și că poți și tu să ducem discuțiile grele dintre noi.

    Învăț să am încredere în tine și tu înveți să ai încredere în mine. Încrederea crește sau dimpotrivă, încrederea se pierde.

    De ce unii oameni au încredere cu ușurință, iar altora le este mai greu?

    Tiparele comportamentale și emoționale, convingerile fiecărei persoane sunt influențate de două categorii de factori – cei biologici și cei determinati de mediu (cultura, experiențele pe care le-am trăit, contextul social)

    Sunt oameni căroa le este biologic mai ușor să aibe încredere, altora mai dificil. Hormonul încrederii, după cum arată studiile este oxitocina. Același hormon care ne face săm fim mai empatici,mai iubitori sau mai generoși. Testosteronul, hormonul masculinității, influențează încrederea, dar în sens negativ.

    Stresul crescut este deasemenea un inhibitor al secreției de oxitocină, și de aici al nivelului de încredere (Zak, 2010).

    Dacă oxitocina influentează biologic încrederea, care sunt comportamentele care cresc încrederea? Gottman, ca urmare a cercetărilor sale cu cupluri în relații mai vechi sau mai noi, sugerează că încrederea se formează zi de zi și din interacțiuni mici – sunt atent, observ ce are nevoie partenerul meu, renunț la ceea ce am eu de făcut, și mă întorc spre el – „sunt aici, poți conta pe mine.” Este ca și cum ai trece pe lângă o ușă întredeschisă, observi cu coada ochiului ce se întâmplă în spatele ei și alegi să te implici, să o deschizi larg și să pășești în lumea celuilalt și construiești încrederea sau dimpotrivă, treci mai departe, indiferent.

    Ceea ce el a identificat ca fiind important în construirea încrederii este acordajul emoțional: sunt conștient de emoția pe care o trăiești, pot să tolerez opinia ta, chiar dacă este diferită de ceea ce simt eu, încerc să te înțeleg, răspund cu empatie, fără să fiu defensiv.

    Dar care sunt contextele care ne afectează încrederea? Abuzul, fizic și emoțional, distruge filonul încrederii, uneori iremediabil. Trăit de la vârste mici, abuzul îți destructurează realitatea. Părinții, cei pe care ar trebui să te spijini necondiționat, sunt cei de care trebuie să te protejezi. Înveți că lumea nu este un loc sigur, nu poți să mai ai încredere. Abuzul emoțional – critica, controlul, manipularea- poate fi uneori mai subtil și mai toxic decât cel fizic. Am scris despre tiparul de abuz aici, și despre modul în care el ne influențează viața.

    Cum știu însă că un partener este de încredere?

    Paul Zak ne propune următoarele: Sunt persoanele care te suțin să crești, să te dezvolți, care exprimă recunoștință și vorbesc despre ceea ce ai bun, care își asumă riscuri împreună cu tine, care împărtășesc despre sine și cer ajutorul, au propriile momente de vulnerabilitate, care investesc timp și resurse în relația voastra, nu controlează, te susțin să fii autonom.

    Dacă vreți să aprofundați tema despre încredere John Gottman scrie pe larg despre acest subiect în “The Science of Trust: Emotional Attunement for Couples”. Paul Zak are tradusă la noi cartea: “Molecula Morală”, la editura Humanitas.

  • Detașarea emoțională

    Detașarea emoțională

    Te întorci acasă după încă o zi grea. La muncă, de ceva timp, situația este complicată, te neliniștește viitorul, te învinovățești pentru trecut, ai obosit.  Trăiești sentimente amestecate, de furie, neputință, îngrijorare. Te-ar ajuta să te poți sprijini, să povestești, să simți că cineva te înțelege, să dai jos, chiar și pentru o clipă, bolovanul pe care îl duci în spate: “Da, dragul meu, sunt aici și te ascult, îți este greu, pot să văd asta.” Ești în siguranță. Partenerul/a nu este copleșit de ceea ce trăiești. Este prezent. Poți să te lași o clipă sau două în grija lui, să îți tragi sufletul, să te întorci apoi la responsabilitățile tale, la drumul tău și ocolișurile lui.

    Dar nu întotdeauna lucrurile stau astfel – “Poate este momentul să îți schimbi jobul” ar putea să îți răspundă. Sau “Cred că exagerezi, ești prea sensibil/ă”, “Nu înțeleg de ce faci atâta caz, ți-a făcut la fel și anul trecut, cum să fii uimit?”, “Nu îi arăta că ești slab, acționează și tu în forță.”, “Nu mă interesează ce ți s-a întâmplat, ti-am spus de mai multe ori părerea mea și nu ai ținut cont de ea, este un subiect pe care aș vrea să nu îl mai aduci în discuție.” Ceea ce tu trăiești este prea mult pentru el/ea. Ai senzația că te lovești de un zid. Ești perplex, năucit, singur. Îl simți pe cel de lângă tine la distanță, aștepți de la el/ea căldură, iar căldura este singurul lucru pe care nu ți-o poate oferi. Nu știe cum, nu înțelege de ce. Cu cât îi ceri mai multă alinare emoțională, cu atât te respinge mai tare. Este blocat. Pune un scut între voi, se detașează. Detașarea emoțională este în mod evident pentru el/ea o formă de apărare. Emoțiile și tumultul lor sunt periculoase, să simtă tristețea sau neliniștea ta, poate milă sau compasiune sunt semne de slăbiciune, iar să fii slab este periculos. Se retrage, îl simți cum pleacă.

    Când emoțiile sunt copleșitoare, durerea prea mare, detașarea emoțională poate fi una din soluțiile  de adaptare pe care mintea o alege.

    Mi s-a întâmplat de multe ori ca drumul să mi se intersecteze cu oameni ce păreau împietriți. Adunați în ei înșiși, retrasi, la distanță parcă de toti cei din jurul lor. Rațional prezenți, emoțional însă absenți, închiși sub propria lor carapace.

    Detașarea emoțională, ca toate apărările pe care mintea noastră le-a învățat își are originea în trecut. Un copil trăiește și arată o gamă largă de emoții – plânge când mama pleacă, de frică sau de furie, se agită când este nelinștit de oamenii noi pe care îi întâlnește, se retrage când nu reușește să își facă prieteni, aleargă în colo și încoace de bucurie. Acum învață să spună și să înțeleagă ceea ce simte – frică, furie, tristețe, rușine, entuziasm. Părintele este cel care îi primește emoțiile, îl sprijină să le poată înțelege. “Ah, am văzut că te-ai întristat când Mihai nu s-a jucat cu tine!”, iar copilul plângând își găsește refugiu în brațele mamei. Imaginati-vă însă un adult rece, distanțat, mai mult, furios de deranjul pe care emoțiile copilului îl provoacă: “Termină cu prostiile astea, ți-am spus să nu te mai joci cu el.”, “Adună-te, mă faci de râs, se uită tot parcul la noi.” Copilul rămâne împietrit cu lacrimile uscându-se singure. Un exemplu de o clipă, o interacțiune numai, multiplicați-o însă la toate celalate momente în care copilul are nevoie de părintele lui, iar acesta îl abandonează sau îl respinge, este rece, indisponibil. Copilul învață acum cât de inadecvat este să ceri sprijin, să aștepți să fii înțeles, să arăți ceea ce simți. Toate acestea înseamnă să fii slab, ba mai mult, vei fi pedepsit, în nici un caz nu vei primi ajutor, iar dacă tu nu ai primit sprijin atunci când aveai nevoie, dacă te-ai descurcat singur când erai atât de vulnerabil, de ce să îl oferi? Nu ar trebui toată lumea să se descurce, dacă tu ai facut-o? Fiecare este pe cont propriu. Părinții intruzivi, care controlează excesiv, sau părinții copleșiti de propriile lor emoții, care își trăiesc viața prin copil, incapabili să se organizeze pe sine pot fi deasemenea un mediu toxic in care copilul să învețe să se detașeze de ei și astfel de ceilalți și de sine însuși.

    Din frica de a nu mai simți durerea, de respingere sau de abandon, de a nu mai fi copleșit cu emoții care nu sunt ale lui, mintea ia distanță, de context și de emoțiile lui. Pare că se împietrește, se inchide ca într-o fortăreața. Este ca și cum cel care a învățat detașarea emoțională și-ar anestezia trăirile, incapabil să se conecteze cu sine și cu ceilalți.  Îl simți într-un vid emoțional. Ironia, cinismul, raționalizarea excesivă, nevoia exagerată de a controla mediul și pe cei apropiați, respingerea până la anihilare a oricărei exprimări a disconfortului fizic sau emoțional sunt toate comportamente specifice unei persoane detașate emoțioanal.

    Paradoxal, deși are nevoie de relații calde în care să se regăsească, nu știe cum să și le construiască. Emoțiile unei relații crează haos, iar haosul este periculos. Îi îndepărtează pe cei care ar vrea să îi  fie alături, pentru că orice apropiere este terifiantă, simte că îl sufocă. Suferința si durerea abandonului sau a respingerii le trăiește din nou și din nou cu fiecare relație eșuată. Golul emoțional este foarte apăsător, uneori dureros, trebuie însă cumva umplut. Și atunci pot fi la îndemână diverse comportamente toxice – munca multă, alcoolul, mâncarea, jocurile de noroc. Caută și menține senzații prin care să simtă că trăiește, încearcă să transforme realitatea în ceva suportabil, în controlul său.

    Cum este să trăiești alături de o persoană detașată emoțional? Este o relație care pentru tine crează confuzie. Știi că te iubește, ați construit împreună, te-a scos din multe greutăți, ai învățat că te poți baza pe el/ea dar ai momente când ai nevoie să îți fie alături, și pur și simplu dispare. Ca într-un spectacol macabru de magie, ai rămas singur. Îți trântește zgomots ușa în nas, și cu cât bati mai tare în ea, cerându-i ajutorul, cu atât mai repede auzi lacătele cum se zăvorăsec în urma lui. Nu ai decât să te liniștești, să ai singur grijă de tine. Lacrimile tale astăzi, se vor usca singure, așa cum ale lui s-au uscat in copilărie. Tu ești rănită, poate furioasă sau foarte tristă, iar el copleșit, blocat în propria-i neputință. Și pentru că a fi slab și neputincios este inacceptabil, persoana detașată emoțional se va întoarce cu furie, și în felul acesta va recăpăta controlul. Ești de vină pentru că ai nevoie de el, pentru că îi arăți că de fapt este vulnerabil, pentru că simte din nou panica de a nu știi ce să facă cu emoțiile lui și ale tale.  Când tensiunea se amplifică, nu vezi altă soluție decât să recunoști că ai exagerat, ca de obicei, îți ceri scuze pentru slăbiciunea ta, iar după un timp, când lucrurile par a se mai fi liniștit începe să se apropie din nou de tine. Vă reconectați, atât cât poate. Trist și dureros.

    Persoanele detașate emoțional, deși își doresc relații pline de sens și vitalitate, renunță foarte rar la carapacea pietrificată pe care și-au construit-o vreme atât de îndelungată. Poate teama de pierdere, suferința pe care o provoacă celui apropiat, durerea propriei lor depresii să fie motivele, breșa în zidul solid, care să îi împingă spre schimbare. Dacă sunteți într-o relație cu o astfel de persoană vina, inadecvarea, singurătatea pot fi greu de dus. Drumul însă măcar spre o ameliorare poate fi extrem de dificil, iar în acest caz terapia, de cuplu sau individuală, este una din soluțiile de mare ajutor.

  • Cum să nu mai renunț la mine

    Cum să nu mai renunț la mine

    Ți s-a întâmplat să te oprești într-o zi și să te gândești despre ce este povestea vieții tale? Să fii confuz, să nu știi ce anume din ceea ce faci este cu adevărat pentru tine?

    Sunt persoane pentru care de multe ori este mai simplu să le facă pe plac celor apropiați, aleg, conștient sau nu, să se lase pe sine deoparte. Natural, fără mare greutate, experiență după  experiență și zi după zi. Este singurul mod, se gândesc prin care îi pot păstra aproape. Convingerea cu care trăiesc este că în mare parte de ei, de grija, de implicarea lor, depinde bunul mers al conviețuirii.

    Dacă sunt atent, dacă anticipez nevoile iubitului sau prietenei mele, dacă nu vreau mai nimic, sper că nu mă va părăsi sau nu mă va respinge. Vom fi mereu împreună și așa ne va fi bine. Renunț la mine, pentru că numai așa știu să păstrez sub control binele relației. Adesea nici nu știu ce am nevoie. Arareori cer. Mă surprind simtindu-mă vinovat atunci când o fac, mi se pare nejustificat să am grijă de ceea ce îmi doresc. Este copleșitor să exprim. Intru în panică sau resping când cineva încearcă să aibe grijă de mine. Oamenii care știu să ceară, cei care au grijă de ei înșiși, mă gândesc că sunt egoiști. Atenți la ei, cum ar putea fi atenți și la ceilalți? În lipsa propriei exprimări, sensul se diluează, viața mi se întâmplă, nu o hotărăsc eu.  Devine lipsită de bucurie. Pentru că nu mă văd,  mă simt pierdut, eu față  de mine.

    Când paharul se umple, și mai devreme sau mai târziu așa se întâmplă, fug pentru că sunt copleșit sau reacționez cu furie, resping – “nu vreau să mai am de a face cu voi, lăsați-mă în pace”, judec aspru “toți sunt egoiști”, încerc să preiau controlul, “vreau să se întâmple numai în felul meu”,  pun presiune – “acum vreau ca totul să se schimbe”.

    Adesea ceilalți sunt de vină pentru că nu mă înțeleg. Ei sunt de vină pentru că profită de mine, de bunătatea mea.

    Furia mă eliberează câteodată, dar sunt mai mereu încordat/ă, neliniștit/ă. Grija celorlalti este în răspunderea mea și nu pot face nicicând ceea ce vreau, am permanent ceva de dus în spate. Simt că cineva, mai mereu, mă controleaza sau îmi dictează ce am de făcut – partenerul, colegii, părinții. Mă limitează. Mă imaginez uneori, într-un moment de rebeliune – cum ar fi să îi las baltă pe toți, să fiu liber/ă, să nu dau socoteală nimănui? Pentru că mă simt obligat/ă să am grijă de nevoile celorlalți, relațiile cu ei, fără să îmi dau seama, devin o povară. Și deși m-am străduit, și am dat, mai mult decât am primit, pentru că așa mi se pare firesc, relațiile scârțâie. Sunt nefericit/ă.

    Relațiile sunt însă un dans echilibrat, în care cei doi se conectează unul la ritmul celuilalt. Nu se contruiesc oferindu-ne pe tavă. Într-o lume de adulți sănătoși fiecare își cunoaște propriile nevoi, propriile limite. Dă și cere în acord cu acestea.

    Dar dacă o viață întreagă am învățat că nevoile mele nu sunt importante, că sunt responsabil pentru binele celuilalt, cum aș putea descoperi ce vreau eu? Cum să învăț să aștept ca celălalt să vină spre mine? Cum să tolerez frica pierderii, rușinea și vinovăția de a nu fi făcut suficient?

    Aș pute începe, fiind atent la momentele în care cedez pentru a le face pe plac celorlalti. De ce o fac? Cedez pentru că nu pot pune limite, pentru că aceștia sunt intruzivi și nu îi pot opri sau cedez pentru că astfel am învățat să construiesc relații?  Este ceva ce îmi pot eu asuma din interaciunea cu ei? Este important să înțeleg și să învăț că îndeplinirea nevoilor mele este în primul rând responsabilitatea mea.

    Mă ajută să îmi cunosc nevoile, dacă sunt atent la ceea ce simt, la emoțiile mele, la schimbările de dispozitie – furia sau tristețea sunt semnale ale unor nevoi neîndeplinite. Mă pot întoarce să analizez contextul respectiv și mă pot întreba ce mi-a lipsit? ce aș fi avut nevoie să se întâmple?

    Pentru a mă apropia cu adevărat de mine, de nevoile și de dorințele mele, este important să experimentez – să învăț despre mine. Am nevoie să stiu ce filme îmi plac, cum, unde și cu cine  imi place să îmi petrec concediul, care sunt mâncărurile mele preferate, care sunt activitățile care mă relaxează, cum îmi doresc cu adevărat să arate cariera mea. Pentru aceasta însă este necesar să mă expun în contexte cât mai variate, să ies, să trăiesc fiecare zi, și pentru mine. Pentru a fi aproape de mine și de nevoile mele, este sănătos să cer și să dau, să îmi exprim nevoile și să fiu atent și la nevoile celorlalți.

    Ca să pot să îmi creez spațiu emoțional și astfel să pot învăța mai ușor despre mine, am nevoie să învăț să tolerez furia, disconfortul celor apropiați atunci când exprim ceea ce am nevoie, când prioritar în viața mea sunt eu însumi. “Astăzi nu pot veni să te ajut, am mult de lucru, și nu pot amâna, dar mâine între 2 si 5 pot trece pe la tine, dacă mai este nevoie. Înțeleg că ești dezamăgit, dar astăzi chiar nu pot trece.” Cum te simți când te pui pe tine în capul listei? Poate simți că nu meriti, sau poate te aștepti să fii pedepsit, dar nu uita, nu le poti fii de nici un folos celorlalti dacă tu nu ai bateriile încărcate, dacă nu înveți să dai în limita realistă a resurselor tale.

    Este iarăsi important să învăt să îi confrunt pe ceilalți, să exprim asertiv, fără să pedepsesc și fără să mă retrag, ceea ce aștept, ce îmi doresc, sau îmi este necesar să se întâmple. Construiesc astfel relații care îmi permit să fiu în contact cu mine și nevoile mele.

    Sigur, este important să învăt cum să am alături oameni care consideră firesc să fie atenți și la nevoile celorlalți, să îmi aleg prieteni care știu să dea și să primească în egală măsură.

    Odata ce am relații pe care mă pot sprijini, pot să fiu atent la mine,  să învăț ce anume îmi spune corpul meu moment cu moment –  când sunt tensionat sau obosit, de exemplu, să îmi creez rutine sănătoase pentru mine.

    Este mai ales în puterea mea ca nevoile mele să îmi fie îndeplinite. Și mă ajută să nu uit –  numai dacă am grijă de mine, pot fi prezent și pot avea grijă și de ceilalți.