Autor: Corina Dobre

A fi femeie

Am scris de curând despre ce cred că au nevoie băieții de la părintii lor, de la tații lor, dar în egală măsură și de la mame. Și, în ceea ce am scris, nu am subliniat suficient că, alături de modele masculine prezente constant în viața lor, băieții au nevoie și de modele feminine echilibrate, pentru că un bărbat este atât de bărbat pe cât îl lasă femeia lui să fie, cum și o femeie este atât de femeie pe cât o lasă bărbatul ei să fie.
Si totusi ce înseamnă, astăzi, un model feminin echilibrat? Ce aș vrea să învețe băieții mei, de la mine, legat de bucuria de a fi femeie?
Gândul m-a dus la bunica mea și la bucuria ei de a ne primi, de a ne aștepta firesc pe toti, copii sau nepoți, cu casa caldă și bună. Un loc unde odată trecut pragul erai în siguranță. La relația ei deschisă cu bunicul, cu roluri asumate, fără resentimente, cu înțelepciune și liniște.
Feminitatea, am învățat de la ea, este despre bucuria de a avea grijă de cuib, și în același timp despre puterea de a lăsa bărbatul să îl construiască. Feminitatea este despre bucuria de a te întoarce înăuntru, spre tine și spre ai tăi. Să îi vezi, să ai grijă de ei, să îi mângâi, să îi lași să plece, să îi primești când se întorc. Nu este o povară în asta, este despre de a te bucura de tine și de cei pe care îi iubești. Să le gătești celor dragi, să le pui masa, să stați împreună, să îți gătești casa pentru tine și pentru ei sunt toate despre familie și liniștea pe care aceasta ti-o dă, tie și lor.
A fi femeie înseamnă să îl lași pe bărbatul tău să te protejeze, sa îți construiască casa, să primești și să îți ajungă ceea ce îți aduce, să știi să îi fii alături. Nu înseamnă să fii mai puțin, să renunți la visurile tale, înseamnă să sprijini și să te sprijini.
A fi femeie, am învățat înseamnă să te bucuri de tine, de corpul tău, să ai grijă de el, de senzualitatea lui, cu măsură și în echilibru. Să știi să te dai, onest și cu bucurie, și să știi să primești.
Am construit si am să mai construiesc; cred despre mine că sunt o femeie puternică, dar nimic nu aș fi făcut daca nu m-as fi sprijinit pe stânca tare care este soțul meu. Și asta aș vrea să învete băieții mei – că femeia este o jumătate, iar bărbatul o jumătate, nici una mai bună ca cealaltă, si împreună pot să meargă până la capătul lumii și înapoi.

23 mai 2016
Să fii mai bun cu tine…

Am scris pe la începutul anului că am învățat să fiu mai bună cu mine. Un om cu suflet mare m-a întrebat cum am făcut asta. Nu mai știu exact ce i-am spus, dar întrebarea am pus-o undeva într-un colț, ca pe una la care merită să te gândești mai adânc. Am mai răsucit-o când pe o parte și când pe alta. Și in mintea mea s-a copt un răspuns.

Așa încât, draga mea, iată ce pot să îți spun:

Sunt mai bună cu mine când mă uit cu bucurie la ceea ce am ajuns. Sigur, îmi doresc să cresc, mă bucur să aflu, să descopăr, îmi fac planuri. Dar în egală măsură, îmi iau timp să mă uit la drumul pe care l-am parcurs, să îmi las mintea și sufletul să vadă unde sunt acum, cu recunoștință si mulțumire.

Sunt mai bună cu mine când imi fac planuri care să țină cont de mine, de resursele mele și de nevoile mele reale. E frumos, cred, să vezi Pământul de pe Lună, dar bucuria mea cea mai mare este să am timp să mă bucur de soțul meu, de copiii mei și de mine. Am înțeles că nici un plan nu are sens, dacă nu las loc să dau și să primesc timp, grijă, iubire celor care sunt cu adevărat cei mai importanți în viața mea.

Sunt mai bună cu mine când îmi dau voie să construiesc, să aflu, să cresc fără presiune, nu imi doresc (sau nu imi mai doresc :)) să fiu cea mai bună, să “le arăt eu lor cum se face”, sau să nu dezamăgesc. Pun cărămidă cu cărămidă pentru mine, pentru cei de alături, acceptând că ceea ce construiești se mai poate dărâma, dar ca nici o experiență nu este în zadar. Că poți greși, dar greșeala nu este sfârșitul lumii, că poți dezamgi, pe tine sau pe ceilalți, dar că există mereu un drum al reparării.

Sunt mai bună cu mine pentru că am învățat să mă întorc în mine pentru confort, am învățat să cer, dar să accept că cel de lângă mine nu poate fi mereu disponibil. Este în puterea mea să am grijă de disconfortul meu, nu respingând ajutorul, ci câutăndu-l în mod eficient. Am experimentat, încă mai experimentez și învăț ce mă bucură și ce mă liniștește. Știu să fiu în pace cu mine, și mă bucur să mă regăsesc după o perioadă încărcată.

Sunt bună cu mine atunci când imi dau seama că vocea critică a preluat controlul. Am învățat să nu mai mă supăr pe ea. Face parte din mine, o văd că există, și o las deoparte. Și de cele mai multe ori pot să mă întorc la mine și la ceea ce am de făcut.

Sunt mai bună cu mine când îmi cunosc vulnerabilitățile, le onorez, nu mă supun lor nepărat, dar știu că sunt acolo. Și astfel, sunt mai bună cu mine când nu îi judec pe cei de lingă mine, și nici pe mine însămi. Avem fiecare trecutul și luptele noastre. Mă bucur de ceea ce îmi oferă ceilalți, le sunt recunoscătoare, spun când ceva îmi depășeste limitele și în aceiași măsură încerc să le fiu alături când le este greu.

Să fii mai bun cu tine, pentru mine – este despre grijă și înțelegere, pentru trecutul și pentru prezentul tău, pentru ceea ce te doare, dar și pentru ceea ce te bucură, de ceea ce ai nevoie sau îți doresti să se întâmple și să nu uiți că tu știi cel mai bine cine ești și unde vrei să ajungi.

10 mai 2016
„Distanța dintre noi”

Imi place să ascult povești, mă fascinează felul in care ceea ce a fost modelează ceea ce este și ceea ce va fi. Povestile spuse de Jhumpa Lahiri în “Distanța dintre noi” se împletesc încet, ca o pânză fină de păianjen. Lahiri scrie despre pierdere și abandon, despre dorința de regăsire. O poveste despre India și transformările ei și despre siguranța Occidentului.

Doi frați își împart trecutul și viitorul și răspund, fiecare în felul lui, contextului istoric in care trăiesc. O mamă își abandonează fiica, care la rindul ei își va abandona propriul copil. Lahiri scrie despre pierdere, despre greutatea de a-ți depăsi propriul trecut, despre nevoia de a învăța să iesi din tine, să riști apropiindu-te de celălalt, să fii ranit, să ai curajul să încerci din nou.

Scrisă aproape melodic, am rămas la sfârsit cu un gust dulce – amar, cum viața însăși îl are.

O carte pe care o voi purta cu drag în suflet.

18 aprilie 2016
„Cum să iubești”

Ce este cu adevărat iubirea? Ce simt când sunt îndragostit? Iubirea doare? Este iubirea o cale de a mă vindeca? Întrebări peste întrebări pe care ni le punem când ceea ce simțim pentru cei apropiați nouă – partener, copii, părinți sau prieteni devine dureros, copleșitor, sufocant. Am găsit zilele trecute la librărie, spre marea mea bucurie, o cărticică minunată de Thich Nhat Hanh – “Cum să iubești”, care adună în ea esența bucuriei de a iubi și a fi iubit.

Mă bucur să citesc, să găsesc răspunsuri în studii și cărți profunde de științe, riguroase și explicative. Mi se pare însă neprețuit adevărul luminos, spus în cuvinte puține, care crește în tine, te învăluie și te protejează. Citești puțin, te oprești și te întorci înspre tine. Stai un pic și te duci iarăsi la carte – “ Dacă o relație nu poate oferi bucurie, atunci nu este vorba despre iubire adevărată. (…) Când iubești pe cineva, trebuie să ai capacitatea de a aduce ușurare persoanei respective și de a o ajuta să sufere mai puțin. Aceasta e o artă.”

Sau

“A iubi nu înseamnă a poseda cealaltă persoană sau a-i consuma toata atenția și iubirea. A iubi înseamnă a oferi celeilalte persoane bucurie și un balsam pentru suferința ei. Capacitatea aceasta este una pe care treuie să învățăm să o cultivăm.”

Și încă..

“Iubirea adevărată este generată din interior. Pentru ca iubirea adevărată să existe, trebuie să te simți complet în tine însuți, să nu ai nevoie de ceva din afară. Iubirea adevărată e ca un soare, își trimite razele și oferă lumina aceea tuturor.”

Vă invit să vă luați timp să citiți, să iubiți și să fiți iubiți.

14 aprilie 2016
Despre limite

…

Era tristă, o tristețe grea, de pierdere infinită, pe care ar fi vrut să și-o plângă, să și-o aline ea cu ea însăși. A încuiat prudent ușa și s-a băgat în pat. S-a înfășurat bine în plapumă, a închis ochii și a încercat să se concentreze pe respirație. “Sunt la mine în cameră, ușa este încuiată, sunt în siguranță.” Corpul întreg îi era încordat ca un arc. A auzit cum cineva apasă clanța și încearcă să intre. Nimic. Ușa, neasteptat, s-a opus. A apăsat încă o dată, de data asta mai ferm. A urmat un ciocănit furios și clanța zgâlțâită isteric:

– Domnisoară, descuie ușa imediat. Vreau să știu ce se petrece. Acum!

Și-a oprit câteva clipe respirația, ca un câine care se retrage în el, poate nu o să-l mai atingă piciorul care îl lovește. Clanța parcă prinsese viață, se mișca în sus și în jos, nemultumită, acuzatoare.

– Ana, sunt eu mama ta, descuie imediat. Ce fel de comportament e astă?! Cât stai la mine în casă ușa ta trebuie sa fie tot timpul descuiată.

Maică-sa începuse să țipe, aprope necontrolat, în timp ce isteric continua să încerce clanța.

– Deschide, deschide acum!

“Lasă-mă în pace, i-ar fi spus, lasă-mă-n pace. Vreau să fiu tristă, vreau să plâng cu mine, vreau să stau în liniște.”

-Ana, nu ți-e rușine, ne aud toți vecinii, îl chem pe taică-tu, să știi!

Se ridicase în fund pe pat și se uita ca hipnotizată la clanța vorbitoare. “Da, sigur, taică-su!”

Înfăsurată în plapumă, s-a ridicat resemnată. Știa ce o să urmeze, plânsul ei, doar stii cât te iubesc, nu suport să știu că nu ești bine, eu sunt mai mult decât mama ta, sunt prietena ta, prietenele își spun totul una alteia, îmi promiți să îmi spui totul despre tine, ești bine, este, nu-i așa că esti bine, sunt bine, sigur că da, niciodata să nu mai încui ușa, promiti, promit cum să nu.

Vocea bâzâia isteric în continuare de partea celaltă a ușii.

Pe noptieră, lângă pat, a vazut telefonul și căstile care atârnau din el. A întins mâna încet, și-a potrivit căștile în urechi și a pornit muzica. S-a ghemuit în pat, înfășurată în pilota ei călduroasă, cu muzica curgându-i în urechi. S-a întors în ea, îmbrățisându-și rana și tristețea cu căldură.

Scandalul de la ușă, la un moment dat, s-a oprit, era la ea în cameră, în siguranță. Cel putin pentru un timp.

…

Limita ne defineste, avem început și sfârsit, ne putem conține și ne putem cuprinde.

Echilibrul, binele, liniștea din noi vin și din capacitatea de a ști de unde până unde suntem, noi și cei de lângă noi. Se întâmplă adesea ca ceilalți să intre prea mult, față de nevoia noastră de siguranță, în spatiul nostru intim, fizic sau emoțional. Si o fac pentru că poate nu știm să îi oprim, nu putem sau desi crează disconfort, simtim că suntem datori să tolerem acestă acapare.

Pot să stau în liniște cu mine, mă pot întoarce în spațiul meu interior când simt că pot opri intruzinea, când pot să spun stop – cu credința că acest lucru nu va rupe relația, că nu voi fi pedepsit sau pedepsită pentru asta.

Învăț să stau cu mine pornind de la limitele mele fizice – imi cunosc corpul, îl iubesc, sunt atentă la ce imi spune și țin cont de asta. Îmi respect nevoile fizice de bine. Sunt în contact apoi cu vulnerabilitățile mele, cu rănile mele emoționale și exprim nevoi în acord cu acestea. Intru în relații care să ma susțină si pe care să le pot susține.

Odată ce sunt în contact cu mine, sunt în siguranță între limitele mele, pot pune limite sănătoase și în relațiile cu ceilalți, limite care să nu fie despre distanță sau să fie prea laxe, adică să ma las înghitit/ă. Ci din contră, limite care să imi permită să exist articulat, alături de cei ce îmi sunt dragi, în care povestea să fie despre mine, despre el, despre ei și despre noi toti în egală măsura. Limite care să îmi ofere siguranța și bucuria propriei mele singurătăți, împreună cu linistea și confortul unei relației.

1 aprilie 2016
Exercitii de meditatie pentru depășirea depresiei – Eliberarea de nefericirea cronică

Mintea noastră este în continuă mișcare, în căutare de sensuri. Atașează interpretări, formează convingeri extrem de stabile. Necazul este că, adeseori, ne identificăm cu gândurile noastre, chiar și atunci când sunt interpretări neconforme cu relitatea. Simțim emoții și ne comportăm în funcție de cum vedem contextele prin care trecem. În cazul depresiei, în creier se formează o legătură între tristețe și gândurile negative. Legătura este atât de stabilă încât “chiar și tristețea trecătoare poate redeștepta în minte gânduri distructive.” Autorii arată că “La începutul stării depresive, reacționăm, de obicei din motive perfect explicabile, încercând să scăpăm de sentimentele noastre, reprimându-le sau făcând eforturi să nu ne mai gândim la ele. (…) Căutăm în minte soluție după soluție, și nu durează mult timp până începem să ne simțim rău, pentru că nu reușim să găsim ceva care să ne aline emoțiile dureroase prin care trecem. (…) trăim aproape cu totul în lumea gândurilor noastre. Începem să ne frământăm. Pierdem contactul cu realitatea, cu oamenii din jurul nostru, chiar si cu cei la care ținem cel mai mult si care țin mult la noi. Ne refuzăm darurile bogate ale vieții și plăcerile ei.”

În primul capitol al cărții, autorii prezintă modul în care se dezvoltă tulburarea depresivă, cum găndurile automate negative influentează comportamentul, emoțiile, felul in care percepem lumea și pe noi înșine. Din lista de gânduri automate negative a personelor aflate în depresie, iată câteva: “nimeni nu mă înțelege”, “nu mai suport”, “aș vrea pur si simplu să dispar”.

“Principala problemă a depresiei recurente și persistente nu este faptul că ne intristăm. Tristețea este o stare de spirit normală, care face parte din viața noastră. Nu e nici o atitudine realistă, nici de dorit, să ne închiupuim că putem sau ar trebui să scăpăm de ea. Adevărata problemă este ce se întâmplă în continuare – imediat după tristețe. Tristețea în sine nu constituie o problemă, ci felul în care mintea noastră reacționează la acestă stare.”

Tristețea este o emoție de acceptat, avem nevoie să învățăm că nu emoția în sine ne face rău, ci modul în care fiecare dintre noi reacționează la ea. Ca urmare a fugii de emoții negative, ajungem să devenim alergici la ele.

Programul pe care Williams, Teasdale, Segal și Zinn îl propun, ca remediu împotriva depresiei, pornește de la rezultatele bune pe care terapia cognitiv comportamentală le-a avut în tratarea depresiei, și integrează practica veche budista de prezență constientă.

Studiile arată că “cultivarea concentrării asupra prezentului te poate ajuta să te eliberezi de regrete, cât și de grijile în privința viitorului. În plus va crește flexibilitatea minții, în așa fel încât vei găsi noi opțiuni, cu clipă înainte să crezi că nu mai e nimic de făcut. Exersarea concentrării asupra prezentului poate împiedica apariția obișnuitului sentiment de nefericire pe care îl simțim cu toții când cădem în depresie. Acest fapt ne ajută să reluăm contactul cu toată seria de resurse interioare și exterioare, prin care putem să învățăm, să ne perfectionăm și să ne vindecăm, resurse pe care nu suntem conștienți că le avem.”

Cartea prezintă exerciții clare, bine structurate care au ca rezultat conștientizarea si asumarea emoțiilor noastre, a celor care ne plac și a celor care nu ne plac, a gândiurilor și a poveștii de viață pe care acestea le crează, exerciții de meditatie care ne ajută să rămânem ancorați în prezent.

Rezultatele programului pe care cei patru autori il propun sunt extrem de stabile, dar nu sunt imediate și așa cum ei ne previn – “te sfătuim să încerci să renunți la tentația pe care o avem cu toții de a forța lucrurile să meargă într-un anumit fel, în loc să ne străduim să le lăsăm așa cum sunt ele în fiecare clipă.”

Cartea ne invită, fie că suferim de depresie sau nu, într-o călătorie spre noi înșine, al cărei scop este acela de a ne tolera cu curaj și înțelepciune fiecare emoție, de a înțelege ca tristețea este parte din exeperința umană, de a găsi bogație in fiecare stare pe care o trăim.

Lectură plăcută tuturor!

Exercitii de meditatie pentru depăsirea depresiei- Eliberarea de nefercirea cronică – Mark Williams, John Teasdale, Zindel Segal, Jon Kabat-Zinn, trad. Alexandru Macovescu, Editura Trei, 2013.

26 februarie 2016