Autor: Corina Dobre

„De ce el? De ce ea?”

Este în natura omenească să căutăm tipare, să înțelegem cum anume funcționeză mintea noastră, ce ne determină comportamentele, alegerile, să putem anticipa dacă și cum vom acționa. Helen Fisher, antropolog și-a propus să găsească o explicație pentru modul în care ne alegem parteneri, ce anume ne determină să ne îndreptăm spre un anumit tip de parteneri. Cartea “De ce el? De ce ea?” își propune să ofere răspunsuri în acest sens.

Personalitatea, așa cum o definesc psihologii, este alcătuită din două tipuri distincte de trăsături principale – sunt trăsăturile care țin de caracter, care sunt influențate de contextul în care ne naștem și creștem, repsectiv de relațiile cu părinții, de valorile și pasiunile acestora, și nu în ultimul rând de influența culturală a grupului, și sunt trăsăturile care țin de temperament, respectiv acele înclinații bilogice înnascute, care pe parcursul vieții se transformă într-un tipar al modului în care gândim, simțim și ne comportăm. Helen Fisher, în urma a numeroase cercetări, descrie temperamentul ca fiind încadrabil în patru categorii, iar aceste categorii sunt determinate, în principal de modul în care se secretă și ne influențează patru hormoni – dopamina, serotonina, testosteronul și estrogenul.

Cele patru tipuri de personalitate, ca urmare a influenței celor patru hormoni sunt: exploratorii – cei care au anumite gene din sistemul dopaminei, cei care au moștenit anumite gene în sistemul serotoninei sunt constructorii, conducătorii au legătura cu secreția de testosteron, iar negociatorii cu cea de estrogen.

Exploratorii sunt caracterizati de energie, creativitate, optimism, entuziasm, constructorii sunt descriși ca perseverenți, loiali, respectă regulile și adevărul, conducătorii sunt atenți, analitici, exacți, reținuți, îndemânatici cu aparatele, pricepuți la sisteme matematice și care se bazează pe reguli.

Negociatorii, cei care așa cum Fisher spune “prezintă o activitate intensă a estrogenului”, au o vedere de absamblu, adică “fac legături între lucruri total diferite pentru a gândi în context și holistic”, sunt creativi, intuitivi, grijulii și altruiști.

Este extrem de schematic ce vă povestesc eu acum, Fisher detaliază pe larg fiecare dintre aceste tipare.

S-a întrebat desigur, care este tendința în construirea relațiilor pornind de la aceste caracteristici. Concluzia studiului, pe un eșantion generos de peste 28.000 de persoane arată că în general “Exploratorii erau atrași de alți Exploratori, oameni cu numeroase trăsături similare de temperament. Și Constructorii se învârteau în jurul altor constructori. Conducătorii însă erau atrași de Negociatori, iar Negociatorii de Conducători. Aceste două tipuri de temperament sunt atrase de persoane cu un temperament complementar.”

Fisher arată că suntem o sumă a măcar două din cele patru tipare mai sus povestite, unul dintre ele manifestându-se mai pregnant, respectiv despre mine am aflat ca în principal sunt Negociator, și secundar Explorator.

Scrisă alert și accesibil, cartea ne oferă posibilitatea de a ne înțelege mai bine pe noi și pe partenerii nostri, de a accepta cu mai mare ușurință sincopele din relații, cea de cuplu, cu părinții sau copiii nostri, cu prietenii sau colegii de muncă, care, unele se datorează cu siguranța temperamentelor diferite.

Vă urez așadar lectură plăcută!

„De ce el? De ce ea? Cum să găsești dragostea adevărata înțelegându-ți tipul de personlitate”- Helen Fisher, trad. Alina-Nicoleta Ion, Ed. Humanitas, 2013

29 ianuarie 2016
„Vâltoarea minții – puterea și rolul transformărilor cerebrale în adolescență”

Adolescența este perioada de care unii ne aducem aminte cu mare bucurie, iar alții dimpotrivă, evităm să ne gândim la ea. Vârstă a creșterii, a căutariilor, a desprinderii de cuib, adolescența poate fi încărcată de conflicte, înăbușită de rușine și neputință sau dimpotrivă poate constitui începutul unui drum frumos și echilibrat.

Daniel Siegel, psihiatru, profesor de psihiatrie la UCLA School of Medicine, terapeut cu practica îndelungată în domeniul terapiei copilului și al familiei, el însuși tată a doi copii, prezintă în cartea “Vâltoarea minții”, perioada adolescenței din perspectiva evoluției, a schimbărilor fiziologice și de comportament, ca pe o sursă de creștere și nu de disconfort. El arată că “Atunci când privim scânteia emoțională, implicarea în viața socială, căutarea noului și explorările creative ca pe niște aspecte esențiale pozitive și necesare ale identității adolescenților si ale adulților care ar putea deveni daca vor cultiva aceste calități într-un mod benefic, această perioadă capătă o mare importanță. Nu trebuie să îi supravițuim, ci să o și cultivăm.”

Siegel prezintă lucid și cu înțelegere avantajele și riscurile acestei vârste. “Schimbările cerebrale din timpul adolescenței timpurii stimulează apariția următorelor patru caracteristici ale minții la această vârstă: căutarea noului, implicarea socială, intensitatea emoțională crescută și explorarea creativă. Adolescența este diferită de copilărie în urma schimbărilor care intervin în circuitele fundamentale ale creierului. Aceste modificări influnețează modul în care adolescenții caută satisfactii prin: încercarea de lucruri noi, relaționarea cu semenii în moduri diferite, experimentarea unui șir de emoții intense și respingerea tiparelor, pentru a găsi noi modalități de a exista în lume.”

El arată cum nevoia de actiune a adolscenților poate fi însoțită de insufucienta înțelegere a riscurilor, ca urmare a unei hiperraționalizării, respectiv analizarea intensă a detaliilor, în detrimentul imaginii de ansamlu, prin neglijarea circumstanțelor sau contextului în care se desfășoară evenimentele. Desemenea nevoia crescută de căutare a satisfacției se poate manifestă prin impulsivitate crescută – când comportamentele se manifestă fără reflecție prealabilă sau printr-o mai mare predispoziție către adicții. Adolescenții se îndreaptă cu predilecție spre cei de o seamă, se bazează pe grupul de prieteni, dar rolul adulților rămâne extrem de important, daca aceștia dispar, îi vor lipsi de modele așezate și echilibrate de viață.

În “Vâltoarea minții”, Siegel arată care sunt modificările cerebrale importante ce au loc în perioada adolescenței, cum pot fi acestea înțelese și susținute de părinți și copiii lor adolescenți.

O parte importantă a cărții este dedicată înțelegerii capacității de a rămâne prezent, de acceptare și integrare a transformărilor specifice vârstei – “prezența înseamnă să fim conștienți de ceea ce se întâmplă în momentul în care se întâmplă, să fim receptivi la propria viață mentală interioară și sa ne acordam la viața mentală a unei alte persoane.”

În “Vâltoarea minții”, Sigel sintetizează ultimele cercetări din neuroștiințe cu privire la schimbările din perioada adolescenței, le aduce în realitatea fiecărui părinte prin exemple concrete de viață, pune în discuțuie problemele spinoase și provocatoare ale vârstei, propune soluții și exerciții, atât pentru adolescenți, cât și pentru părinții lor.

Lectură plăcută așadar, o adolescență frumosă pentru și alături de copii și multă înțelepciune!

„Vâltoarea minții – puterea și rolul transformărilor cerebrale în adolescență”, Daniel J. Siegel, trad. Raluca Toth, Editura Herald, 2014

20 ianuarie 2016
Despre autocritică

Avem nevoie să fim iubiți, să fim acceptati, să progresăm, să fim astăzi mai mult decât ieri, să ne simțim în siguranță, să fim fericiți. Căutăm în multe feluri să ne îndeplinim toate aceste nevoi – alegem drumuri bune, sănătoase pentru noi, sau drumuri care încearcă să ne ducă spre destinație cu costuri mari pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce am vrea să ajungem. Pentru a face față provocărilor de zi cu zi, pentru a putea tolera disconfortul incertitudinii și al nereușitei ne întoarcem de multe ori cu obidă și nemulțumire intensă înspre noi înșine, cu speranța că un perdaf autoadministrat ne va ajuta să fim mai aproape de ceea ce așteptăm de la noi. “Ar fi trebuit să fiu mai atent, să muncesc mai mult, să îmi controlez mai bine furia. Sunt leneș, nu sunt bun de nimic, sunt un prost, nu fac suficient pentru copiii mei, sunt o mama/un tata rea/rău.”

Vocea critică poate fi însă discretă, aproape firescă. Nu sunt critic, doar mă motivez. Nu ma critic, doar analizez unde nu sunt ok. Se întâmplă adesea să nici nu o auzim, să simțim numai tensiunea nemulțumirii, rușinea propriei neputințe, teama de a nu face față. Adunăm senzații și imagini neplăcute – dacă am fi atenți la corpul nostru am simți cum umerii ne sunt încordați sau aduși, coplești, ne strângem, mintea ne este încordată, suntem nemulțumiți, nu ne este bine. Presiunea devine uneori aproape insuportabilă.

Vocea critică interioră poate fi vocea părintelui sau a profesorului sever, nemulțumit de ceea ce eram ca și copii, pe care, fără să vrem am făcut-o parte din noi. Critica, deși pentru unii ar putea părea motivațională, nu este orientată înspre soluții, nu caută să îmbunătățească o situație, caută un vinovat. Sapă la temelia încrederii în propriile abilități „nu sunt în stare”, „nu sunt bun”. Pentru că mă simt defect, îmi este rușine cu mine, evit să mă gândesc la mometul de eșec sau greșeală, implicit voi amâna rezolvarea lui. Critica reduce dorința de a acționa, înăbușă creativitatea, este îndreptată înspre trecut, și otrăvește viitorul.

Este important să facem diferenta între critică si evaluarea unei situații. Ne criticăm atunci când atașăm judecăți negative anumitor situații sau comportamente, judecăți care ne pun la colț, ne reduc din valoare, ne pedepsesc. De exemplu: – “Am picat examenul” – este o constatare – “Nu am fost în stare să trec exemenul” – este critică.

Autocritica ne pedepsește și ne împuținează – nu merit să mă bucur, nu merit să primesc înțelegere. Nu îmi exprim nevoile, pentru că nu merit să am nevoi, nu știu care sunt emoțiile mele, pentru că ele nu sunt importante, am greșit și mă pedepsesc pentru asta.

Reversul auto-criticii este auto-compasiunea, capacitatea de a accepta prezentul, de a înțelege că ceea ce mi se întâmplă mie nu este nici mai mult nici mai puțin decât ceea ce trăiesc și alte persoane, dorința de a acționa pentru mine și înspre mine cu înțelgere, empatie și căldură. Putem transforma vocea părintelui sever și constant nemulțumit, în vocea unui adult sănătos echilibrat și empatic. Avem nevoie însă să ne înțelegem și să ne acceptam limitele, să tolerăm disconfortul și tensiunea acestor limite, să știm care ne sunt punctele tari și să ne bucurăm de ele, să acceptăm că putem greși, și că puterea de schimbare este în fiecare dintre noi, numai dacă îi vom da voie să crească.

19 ianuarie 2016
Sensurile ascunse ale vieții

Când reușim să ne ridicăm capul peste problemele noastre de supraviețuire, peste durerile noastre mai vechi sau imediate, peste grijile de astăzi sau de ieri, peste neliniștile de fiecare clipă, întâmplările vieții ar putea să ni se înfățișeze în unghiuri diferite, să ne arate fețe ascunse, să dea alt sens față de cele pe care le-am deslușit până atunci.

“Sensurile ascunse ale vieții” cartea lui Stephen Grosz, tradusă cu drag și suflet de prietena mea Aura Acasandrei, încearcă să ne arate că avem nevoie să ne luăm timp să pătrundem sensul poveștilor noastre, ale celor pe care îi iubim sau pe care viața ni aduce în cale.

Întâmplările pe care Grosz le aduce și le desfășoară sub ochii noștri povestesc despre oameni singuri sau căsătoriți, despre copii, sau adulți de succes, despre femei și bărbați. Grosz încearcă să pătrundă în spatele vorbelor, ale semnificatiei imediate, privește cu înțelegere înspre umanitatea fiecăruia și încearcă să descifreze care sunt înțelesurile nevăzute – care poate fi semnificația unui secret, ce poate ascunde minciuna, cum furia este un răspuns la tristețe, de ce schimbarea poate fi dificilă, dar necesară, ce ne reține să vedem ceea ce, câteodată, este limpede ca lumina zilei.

Povestea mea preferată este aceea a lui Thomas, un băiețel de 9 ani, cu diagnostic sever, abuzat de mama lui, retras de la școală, internat la clinica de pihiatrie, îl provoacă pe terapeut în fel și chip, printre altele la fiecare ședință îl scuipă cu obidă, scuipat pe care Grosz îl suportă cu stoicism, dar care pe parcurs devine aproape intolerabil. Blocați în procesul terapuetic, Grosz încearcă să găsească semnificația furiei copilului, de ce era important pentru copil ca el, analistul să se înfurie. Si după căutari, și frământări se întoarce înspre copil:

“- Când mă scuipi, am spus, vrei ca eu să ma înfurii pe tine, pentru că dacă mă înfurii înseamnă că eu cred ca ai putea fi altfel de cum ești acum. Dacă sunt furios însemană că eu încă mai cred ca putem repara ceea ce e distrus.

A tăcut pentru o clipă și apoi l-am întrebat:-

– Poți să îmi spui ce e distrus

– Creierul meu e distrus, prost! Creierul meu nu merge, nu așa ca al altor oameni. Eu nu am un ghiozdan. Sunt un rahat la fotbal. Fac chestii de bebeluș la școală. Ți-am spus că surorile mele exersează înmulțirea una cu cealaltă? Sunt mai mici decât mine, dar pot face toate aceste lucruri pe care eu nu le pot face, pentru că lor le funcționează creierul. Al meu e stricat.

M-a privit în ochi.

– E foarte trist. Nu-i așa că e foarte, foarte trist?

– Da, e trist. Foarte, foarte trist.

S-a lăsat o liniște adâncă în cameră.

Două zile mai târziu m-a scuipat din nou, însă atunci a fost pentru ultima oară.”

O carte care odata închisă te invită să deschizi ochii cu atenție si să privești – în jur și la tine.

Vă urez cu drag lectură plăcută!

„Sensurile ascunse ale vieții”, Stephen Grosz, trad. Aura Acasandrei, Editura Trei, 2015

13 ianuarie 2016
Dacă bărbații ar vorbi…

La început de an îți propui fel de fel de lucruri pentru anul ce tocmai a început, și cum pasiunea și una din bucuriile mele cele mai mari sunt cărțile, anul acesta mi-am propus să scriu pe blog despre
câte o carte, în fiecare săptămâna. Așa încât, am purces și am ales să încep cu o carte
despre bărbați – Alon Gratch – Dacă bărbații ar vorbi.

Gratch, psiholog clinician, psihanalist, descompune și explică, prin povești din viața personală și din practica de la cabinet, modul în care bărbații văd lumea, simt și acționează. Viața bărbaților este analizată, ca urmare a teoriilor și diverselor studii pe care le citeaza, prin prisma a șapte caracteristici specifice acestora – rușine, absența emoțională, nesiguranța masculină, narcisismul, agresivitatea, autodistrugerea și inițiativa sexuală. În ceea ce mă privește, am gasit cartea fascinantă, complexă, plină de povești si mai ales m-am bucurat să înțeleg lucrurile și din alt punct de vedere.

O scurtă prezentare despre fiecare dintre atributele pe care Gratch le atașează caracterului masculin:

El arată că rusinea bărbaților are legatura cu sentimentul de vulnerabilitate, cu faptul că este inacceptabil să se simtă slabi și ineficienți. “Ei încearcă să evite această vulnerabilitate, proiectând-o asupra unei alte persoane.(…) Deși este un sentiment dureros, rușinea este și un scut, o metodă de apărare împotriva sentimentelor de vulnerabilitate. Astfel, ea servește drept semnal și aducere aminte pentru faptul că nu trebuie să o simțim (vulnerabilitatea). Cu toate că este deseori mascată sub aparențe inofensive, rușinea este în realitate prima linie de apărare a bărbaților.”

Absența emoțională – adesea frustrantă pentru consoartele lor, este văzută de Gratch evoluționist, urmare a modului în care mintea bărbaților a trebuit să se adapteze la stimuli și contexte specifice vieții lor. – “Este foarte probabil ca absența emoțională a bărbaților să fie parte integrantă din hardware-ul lor emoțional, din predispoziția lor genetică, evolutivă. În plus după cum explică filozoful Myriam Miedzin, băieții erau tradițional educați să devină soldați, adică să omoare și să nu empatizeze. Și totuși, dintr-o perspectiva psihologică interioară, refuzul bărbaților de a simți are mai mult de a face cu cu capacitatea de a iubi decât cu cea de a ucide. După cum spunea printre alții psihanlista Karen Horney, lucrul de care le e bărbaților cel mai teamă este să nu se piardă într-o relație cu o femeie. Prin urmare, cu cât partenera are mai multă nevoie de ei, cu atât au și ei nevoie mai multă de spațiu fără ea.”

Nesiguranța masculină – ipotezele pe care Gratch le aduce în discutie în această zona sunt legate de frica de a nu performa, de teama de a nu fi slab, de a nu fi asimilat cu atribute feminine. El arată că – “Primul lucru pe care trebuie să îl faci atunci când ești bărbat, este să nu fii femeie. (…) Se pare că bărbații simt că femeile și feminitatea au o influență periculoasă.” “Când un bărbat vede o femeie plângând este ca și cum s-ar uita la o oglindă a trecutului personal, la o imagine a propriei vulnerabilități. Se sperie când se recunoaște, și îmbracă platoșa protectoare a autocontrolului.” “Dorința de a fi cu o femeie și teama de a se pierde intr-o femeie, teama de pierdere a identității masculine se află în centrul conflictului nesigurantei masculine.”

“Performanța și anxietatea legate de aceasta sunt proprii nesiguranței masculine, motiv pentru care impotența este o problemă atât de frecventă.”

Narcisismul – dorința de a fi văzut și recunoscut ca fiind important, Gratch spune că reprezintă “un rezultat direct al conflictului nesiguranței masculine. Simplul fapt ca esti bărbat nu iti oferă destulă protecție în fața propriilor dorințe feminine, deci trebuie să îți dovedești tot timpul că ești bărbat. Dar nici asta nu este deajuns: trebuie să o arăți lumii întregi. Narcisimul masculin este legat mai mult de obsesia noastră pentru putere, forță, realizare.”

Agresivitatea – “Exista numeroase dovezi stiintifice care arata ca barbatii ca grup sunt biologic mai predispusi la agresivitate decât femeile. “Agresivitatea este si ea un rezultat natural al conflictului nesiguranței masculine, este si o defensivă psihologica menită să îi apere pe bărbați de neputința lor feminină.”

Agresivitatea bărbaților are nevoie de limite – Gratch arată că “Când o femeie răspunde cu lacrimi sau echivalentul acestora la criticile ostile ale soțului sau prietenului cu privire la, sa zicem, modul în care arată, atunci ea nu face decât să atraga abuzuri si mai mari. (…) E mai ușor daca răspundeți la agresivitate cu agresivul “valea de aici” – când înfrunți pe cineva sunt mai multe șanse să îl iubești după aceea. La urma urmei, iubirea vine dintr-un loc al eliberării și al egalității, si nu dintr-unul al victimizării. (…) Cu alte cuvine, partenerii trebuie să învețe cum să se lupte fără a-și distruge încrederea unul în celălat și în iubire.”

Autodistrugerea – legată de înclinația bărbaților pentru băutură, droguri, șofatul neatent , Gratch prezintă mai multe ipoteze – este conflictul nesiguranței masculine, nevoia de a arăta ca sunt suficienți de bărbați, este apoi agresivitatea care nu iși găsește altă cale de exprimare sau este rezultatul mediului care pune presiune mare pe baiat să se dezvolte conform acestuia. El arată că – “Bărbatul autodistructiv insistă în încercarea de a controla ce nu poate controla – de pildă sentimentele de furie sau impulsurile agresive – și nu se străduiește deloc să controleze ceea ce poate controla – adică propriul comportament”.

În cele din urmă, dar nu și ultimul – inițiativa sexuală, al saptelea atribut masculin – reprezintă “Arena în care bărbații își etalează în mod natural conflictele emoționale care, până la urmă nu are nici o legătura cu sexul. (…) Partea bună este că limbajul sexual nu este o limbă total străină, ci este mai degrabă un dialect care poate și trebuie să fie descifrat atât de femei cât și de bărbați.”

O lume fascinantă cea a bărbaților, pe alocuri diferită de viața interioară atât de tumultoasă a femeilor. Cu speranța că v-am făcut măcar curioși, vă urez lectură plăcută :)!

“Dacă bărbații ar vorbi…7 chei pentru înțelegerea psihologiei masculine”, Alon Gratch, trad. Nicoleta Dascălu, Editura 3, 2007.

6 ianuarie 2016
Tristețea este parte din noi

Este omenește să fugi de disconfort, să îți dorești ca lumea ta să fie echilibrată, să fie liniște și totul să meargă lin. Dar viața, așa cum ne este ea dată, se face și se desface, se amestecă și se arată la urmă, dintr-o serie întreagă de simțiri – furie, tristețe, fericire, vinovăție, dezgust, frică. Tristețea, o emoție adesea greu de dus, are legătură cu pierderea – sunt trist pentru că ceva ce am avut s-a dus, pentru că cineva a plecat, pentru că visele mele au fost zadarnice, pentru că m-am certat cu iubitul/iubita mea și legătura dintre noi s-a subțiat.

Uităm adesea că tristețea este o emoție care vine și pleacă, care, onorată cu adevărat, ne aduce în contact cu noi, cu dorințele noastre, cu trecutul nostru și discret ne îndreaptă înspre prezent. Ne lăsăm înghițiți sau fugim de tristețe. Ni se pare că va fi permanent alături de noi, și până la urmă, cine își dorește să fie trist? Dar tristețea, daca am sta cu adevărat să o ascultăm, ne poate arăta ce ne lipsește sau ce ne doare. Este de multe ori copleșitoare, te atrage în hăul cel mai adânc, iti ia cu totul puterile, lumea se vede și se simte ca prin ceață, și chiar și așa, și tristețea este trecătoare.

Să nu fugi de tristețe presupune să accepți partea ta fragilă, rănită, care are nevoie de compasiune și căldură, să stai și să vezi ce și unde se simte în corpul tău. Să nu fugi de tristețe preupune să accepți ca lumina și întunericul, durerea și plăcerea sunt parte din tine, te fac bogat și puternic.

Uneori ascunsă sub furie, tristețea ne cere timp – să înțelegem ce s-a întâmplat, să facem pace cu noi și cu noul context. Tristețea își duce drumul singură, dar nimic nu este mai tămăduitor ca un umăr pe care să te sprijini, o vorbă bună, o îmbrățișare sau o mângâiere. Avem nevoie de prieteni când suntem triști și avem nevoie să ținem minte că a fi trist este profund omenesc și normal. Și după ce tristețea îți spune tot ce avea de spus, și ai ascultat-o cu atenție, dă patinele jos din cui, sau poate bocancii de zăpadă, adidașii de sport sau salteluța de yoga, pentru că, alături de căldura prieteniei, nimic nu este mai sănătos si revitalizant ca mișcarea și aerul curat!

4 ianuarie 2016