Autor: Corina Dobre

  • Despre frica de iubire – sau cum capcana abuzului ne otrăvește relațiile

    …Începea să se întunece. A scurs ultima gură de vin în pahar. Trebuia să apară. Ar fi vrut să plece, să  fugă amândoi, să se elibereze de furia și neincrederea ei, de demonii care ieșeau din adâncuri când le era mai bine.Cândva era convins că iubirea lui o să o vindece. Nu avea altceva de făcut decât să aibe grijă de ea, să o mângâie, să fie lângă ea, să încerce să o înțeleagă. Nu ar fi trebuit să fie greu. Dacă i se dădea cu totul, hăurile întunecoase din ea însăși se vor acoperi. Monștrii din mintea ei vor fi îmblânziți. Dar monștrii si hăurile i-au înghițit pe amândoi. Neîncrederea ei a subțiat iubirea lui, clipă de clipă. “De ce ai plecat, unde te-ai dus, cu cine ai fost”. Furia pe ceilalți, pentru ce le dădea si pentru ce nu primea otrăvea orice ar fi vrut să facă împreună. Nimeni nu făcea indeajuns, ea însăsi nu era indeajuns. Și acum avea si motivul concret de care să se agate.

    Vera si Mircea, prietenii lor cei mai vechi, foști colegi de liceu, se hotărâseră să divorteze. Aproape ca se bucura pentru ei. Il sunase plângând, pe la prânz, că Mircea avea o relație cu secretara. Și pe nesimțite, povestea prietenilor, s-a transferat în relația lor. Îl ura și pe el si pe Mircea. Ca si cum infidelitatea lui Mircea era infidelitatea lui. El cum să se lupte cu asta? Obosise. Ar fi vrut doar să o țină în brațe și să o mângăie, atât. Dar ei îi era frică de liniște, și de iubire…

    Abuzul distruge, de multe ori iremediabil, siguranța și bucuria de a te încrede în celălalt. Când cei care aveau datoria să îți ofere un mediu sigur și stabil în care să crești, să te cunoști si să cunoști lumea, nu își aumă acest rol, neîncrederea în ceilalți va deveni parte din tine. Abuzul are atât de multe forme. Sunt formele lui extreme, de abuz sexual sau violență fizică – copilul este bătut de unul dintre părinți, sau este pur si simplu martor la bătăile si certurile părinților.  Sunt însă și forme mai subtile: unele justificate pentru binele copilului: nu ai voie să…primesti prieteni acasa, să iei note mici, să te îmbraci cum vrei, să fii cine esti. Alte forme apar din incapacitatea părintelui de a fi empatic cu copilul lui – critica și ironiile cu privire la ceea ce este copilul, cum arată, cum simte, cum se exprimă sunt forme de abuz. Iar o altă categorie de experiențe abuzive sunt momentele în care copilul ia rolul părintelui si are grijă de binele acestuia – “Stai liniștită mamă o să mă descurc.”, “Te înțeleg că ești furioas, meritam să mă cerți, aș fi putut să ma concentrez mai mult.”  sau “Mama nu mă bate, mai mă plesnește din când în când, dar e și normal, că am lăsat dezordine la mine în cameră. E și ea obosită săraca când vine de la servici”

    Abuzul trăit astfel este o experiență constantă, otrăvitoare. Frica devine pentru copil a doua natură. Nicicând nu este în siguranță. Crește vigilent și atent la tot ceea ce se întâmplă în jur. Învață să interpreteaze prin lentilele experienței abuzului toate relațiile – oamenii nu sunt de încredere, vor să mă folosească, trebuie să fiu atent cât și cui dau. Nu se  poate relaxa nici măcar atunci când primește grijă, atenție și iubire. Pentru că cel ce le oferă poate oricând să dispară, sau poate să aibe un motiv ascuns pentru căre se poartă frumos, sau pur și simplu nimic nu îi este suficient. Poate intra în relații în care se repetă tiparul abuzului sau devine el însuși abuzator.

    Unul din mecanismele perfide de adaptare la contextul abuzului este mecanismul de seducție. O parte din tine îi urăște pe cei ce îți fac rău, dar ai nevoie de grija lor pentru a supraviețui, și încerci că îi îmbunezi, și astfel o altă parte din tine învață să îi iubească, să le facă pe plac, să îi convingă să îți fie alături. Devii astfel inconsistent. Abuzul te învață să nu ai încredere în ceilalți, dar într-un fel nici în tine. Ești constant pe nisip miscător. Lumea ta devine haotică și amenințătoare, iar oricine este într-o relație cu tine va fi pus permanent la încercare – “îți este sau nu alături?”, “este sau nu de încredere?”

    Viața însă le poate zâmbi si celor atât de încercați. Iubirea și relațiile sănătoase pot vindeca capcana abuzului, dar primul pas este să te iubești tu pe tine. Nu ești de vină pentru ceea ce ți s-a întâmplat, iar compasiunea, auto-compasiunea, desi cuvinte de nerostit pentru cei abuzati sunt pansamente li549603ad4ac2534babb4986f40da87f7-2niștitoare pentru sufletul lor greu încercat. Când rănile sunt foarte adânci, când neîncrederea este copleșitoare, când relațiile sunt extrem de amenințătoare un pas înțelept ar fi să cauți ajutorul unui terapeut. Într-un mediu sigur și într-o relație în care exiști doar tu pentru a te vindeca poți elibera toți demonii, îi poți privi, poți lăsa furia pentru cei care te-au rănit să iasă la suprafața.

    Alege să intri în relații cu oameni onești și loiali, încearcă să fii realist când evaluezi pericolele prezente, s-ar putea ca ceilalți să nu aibe nimic cu tine, ci doar să își doreasca să trăiasca ei înșiși. Când rănile se deschid, în contexte ce nu par să aibe legătura cu clipa prezentă, încearcă să îți accepți cu înțelegere neliniștea, tristețea și nesiguranța. Tu înaintea celorlalți.

    Și poate cel mai important pentru cel abuzat rămâi în prezent, cu toate simțurile tale – dă-ți voie să simți mângâierea iubitului tău, dă-ți voie să auzi marea, dă-ți voie să miroși vara. Meriți asta, să te lasi conținut de clipa de acum, de liniștea și de bucuria ei!

  • Când ceilalți sunt mai importanti ca tine – sau despre capcana “subjugării”

    3aa7d77899b386cf9745dc7cb37328d4-2…Stătea cuminte, în mașină, lângă nepoată. Alina venea și o ducea în fiecare săptămână la oraș, pentru chimioterapie. Asa îi zicea. Marțea la 7 era la ea în poartă. Știa că nu are rost tot chinul, simțea cum se duce, orice om cu frica lui Dumnezeu știe asta.

    Dar nu a putut să se pună contra, ce au zis, aia a făcut. Când doctorii i-au pus diagnosticul, disperarea nepoatei a fost asa de mare, că ar fi făcut orice să o vadă sănătoasă. Degeaba încerca să o împace. “Alina, mamă, oricum o să ma duc. Și daca vreau și dacă nu. Sunt bătrână, e prea greu tratamentul asta pentru mine. Hai să mai așteptăm un pic.”

    “Nu se poate, mamaie. Nu se poate se te las.” Și până la urmă a dat iar de la ea, tristețea fetii era prea greu de îndurat.

    Și-a legat basmaua strâns la spate, si-a dat-o olecuță spre ceafă să nu îi strângă gândurile.

    “Hai, mamaie, ești gata?” Cum ajungea, Alina o pupa si o strângea tare în brațe, o așeza grijulie in mașină și îl lăsa pe tatai-su ocărând cu toate pe cap până când se întorceau.

    Și în fiecare marți mamaia o ruga pe asistentă de la spital, dacă poate să se grăbească o țâră, că Gicuță al ei nu a mâncat și mai are o grămada de treabă de făcut până diseară.

    “Odihnește-te, mamaie, un pic. Trageți o dimineață și matale sufletul.”

    N-avea cum să și-l tragă când atâtea depindeau de sufletul ei – si nepoți, si copii, și mosul ei, si curtea plină de viețuitoare…

    Mulți dintre noi trăiesc sub presiunea de a satisface dorințele și așteptările celorlalți, sunt prinși în ceea ce Jeffrey Young în Terapie Schemelor numeste capcana subjugării.

    Nevoile, visele, dorințele tale au fost atât de neimportante față de cele ale celor din jur – părinți, familie, încât ai învățat că binele, liniștea vin când îi mulțumești pe ei, când te ignori pe tine. Ești flexibil și te adaptezi la orice cerință, numai să nu fii dat la o parte. Mai mult, ceea ce ceilalți au nevoie, ce își doresc – părinți, soț sau soție, copii, prieteni sau colegi este în responsabilitatea ta directă să duci la bun sfârșit. Ești sub presiune constantă să îi mulțumești pe toti, iar singurul de care nu ții cont ești tu însuți. Când ești îndreptat numai spre ceilalți, nu înveți să te cunoști. Renunți la tine, făcându-le pe plac celor din jur. Pare că nu ai cu adevărat nici o nevoie. Te diluezi în așteptările celorlalți, nu mai știi cine esti, încotro te duci. Te simți prins și legat. Necunoscându-te nu poți să iei decizii pentru tine. Te simți de multe ori vinovat pentru că nu poți  să dai la infinit. Te înfuri când e prea mult, și ignori furia si pe tine până când furia răbufnește si usucă totul în calea ei. Este momentul în care te poți elibera de presiune, dar cu ce cost. Nevoile tale sunt în continuare neexprimate, te simți vinovat pentru că ai încercat să te arăți, iar ceilalți se simt îndreptățiți să fie supărați. Pentru că furia, deși pe moment eliberează, rănește. Pe toți cei atinși de suflul ei.

    Ai învățat că dragostea și grija vin atunci când ești bun și ascultător. Ai învățat să eviți pedepse aspre dacă le faci pe plac părinților. Si astăzi, deși puterea este la tine, nu o simți, te pui la dispoziția celorlalti pentru a nu le pierde atenția.

    Părinții intruzivi, care vor să controleze cât mai  mult din viețile copiilor lor, părinții care își învinovățesc copiii pentru că nu se ridică la înălțimea așteptărilor lor, cei care le restricționează copiilor lor sansele de a se exprima liber nu fac decât să își îndrepte fiul sau fiica înspre capcana subjugării. Relațiile pe care copiii le învață și le experimentează acasă, vor fi modelul pentru relațiile pe care le vor trăi pe termen lung, în cuplu, cu prietenii sau cu proprii copii.

    Și totuși ca și adult, puterea schimbării este la tine. Primul pas pentru a scăpa de capcana subjugării este să înțelegi mecanismul acesteia. Apoi să îți dai voie să te cunoști, să te accepti cu înțelegere. Desoperă care îți sunt preferințele: ce filme îți plac, ce mâncare, care sunt restaurantele preferenate și ține cont de ele atunci când îți faci planuri cu cei dragi.

    Învață să ceri și să primești de la ceilalți ceea ce ai nevoie. Cere sănătos, într-un mod asertiv, înainte ca furia să te copleșească. Încurajează relațiile în care celălalt investește cel puțin în aceiași măsura ca tine, sunt relațiile sănătoase pe care te poți baza, în care ai loc cu adevărat să crești.

    Nu este un drum ușor, dar este drumul care te eliberează, care te învață să onorezi ceea ce ești, ceea ce visezi, ceea ce îți dorești.

  • Cum poate să crească iubirea?


    Iubirea o vezi
    –  în zâmbetul cald al bunicilor care te așteaptă în prag, în privirea nerăbdătoare sau complice a soțului, sau în entuziazmul copilului tău.

    Este iubirea mam489ac98c1c1883de1e69b27515665277ei pentru copilul ei, este iubirea dintre frați, este iubirea dintre iubit și iubită, este iubirea pentru părinți. Ce le apropie și ce la adună la un loc toate aceste iubiri?

    De unde vine și unde pleacă? Se termină, sau nu a fost iubire, daca am pierdut-o? Este iubirea de mai multe feluri?

    Iubirea o simți și o atingi  – când cazi și cineva este lângă tine și te sprijină, când râzi și râsul tău are ecou, când cauți și căutarea ta are un partener. Și totuși de unde vine?

    Atunci când închizi ochii, ar putea să îți treacă prin cap, ca a dispărut. Și îi deschizi din nou, dar ea este acolo, cu tine. Pentru că iubirea vine din tine, din ceea ce dai și din ceea ce iubești.

    Sufletul tău este singurul loc în care iubirea poate să crească. Când sprijini, când îmbrățișezi, când râzi împreună, când plângi pentru cel ce îl iubești, când te dai celuilalt, fără să te îngrijorezi de ceea ce vrei primi, primești iubire. Ea se termină când începi să ceri – dă-mi, și dă-mi și dă-mi pentru că e dreptul meu. Și s-ar putea să primești o vreme ceea ce ceri, dar iubirea crește din a da, iar atunci când aștepți cu înfrigurare să o primești, de fapt ai sugrumat-o.

    Sigur ca ceri iubirea să îți oblojești rănile și fricile și durerile. Dar le faci mai mari și mai adânci când fugi de ele, așteptând de la ceilalți.

    Iubirea este cu tine, și crește din tine, atunci când tu iubești, fără grija că iubind te vei împuțina. Dimpotrivă.

  • Despre rușine

    2ee8b123928404462c2227886d62639bTăiem din noi câte o bucată, mai mare sau mai mică, care dacă Doamne ferește ar fi văzută i-ar face pe ceilalți să fugă și să ne lase singuri. Frica de a trăi durerea respingerii, a deconectării de celălalt ne face să ascundem ce credem că este de neacceptat, pentru noi și pentru ceilalți. Ne este astfel rușine cu ceea ce suntem și încercăm să îngropăm partea de care ne simțim rușinați Poate să îți fie rușine cu corpul tău, cu furia sau tristețea ta, cu dorința de a merge la biserică sau cu orientarea sexuală. Și ca să te poți integra, ca să fii acceptat, îți amputezi emoția, nevoia sau comportamentul. Te aperi de frica neaceptării sociale sau de frica de a te vedea cu adevărat ascunzându-te, îngropând adânc ceea ce ți s-a spus că nu este bun. Ai învățat să îți fie rușine.

    Spre deosebire de rușine, care este orientată înspre persoană, înspre ceea ce suntem, vina este răspunsul pe care îl avem pentru un anumit comportament care nu a fost conform cu ceea ce ne dorim. Când copilul la școală a greșit la un test și primește o notă mică, se poate gândi – “Am luat o notă mică pentru că nu am înțeles lecția si poate nici nu am învățat suficient.” se poate simți vinovat, dar puterea poate să rămână la el “Pot să o întreb pe dna profesoară, și dacă lucrez un pic mai mult în week-end recuperez.” Este rușinat, se simte el însuși defect când gândește: “Sunt un ratat, nu sunt bun la română, normal că am primit notă mică.”

    Rușinea este astfel sentimentul profund dureros care îți semnalează că nu corespunzi, nu ești apreciat, nu ești, dorit sau nu ești atractiv.

    Rușinea nu este un sentiment înnăscut, ci unul învățat. Îl deprindem de mici din interacțiunile cu părinții noștri, cu profesorii noștri, cu adulții care ne-au avut în grijă, și, din păcate, din rolul de părinți, bunici sau profesori îl transmitem copiilor noștri. Brene Brown scrie în “Daring Greatly” – “Trăim într-o lume, unde cei mai mulți dintre noi trăiesc cu convingerea că rușinea este un instrument bun de a educa, pentru a ține lucrurile sub control. Nu numai că acest lucru este greșit, dar este și extrem de periculos. Rușinea corelează pozitiv, extrem de strâns, cu adicții, violență, depresie, tulburări alimentare și comportamente agresive. Cercetările arată cu nu există nici un fel corelații între rușine și compoartamente sau emoții pozitive, nici un studiu nu susține ipoteza cum că rusinea ar fi de ajutor pentru îmbunătățirea vreunui comportament. De fapt rușinea, poate fi cauza unor comportamente dăunătoare, și nu soluția.”

    Rușinea în sine nu este o emoție, când suntem rușinați putem trăi anxietate, furie, dezgust și dispreț față de sine. Când corpul tău ți se pare că nu este de acceptat, ești furios și dezgustat de el, tu înaintea oricărei alte persoane. Când sexualitatea ta ți se pare ca fiind rușionoasă te simți dezgustat și anxios când intri în contact cu ea. Renunți la ceea ce ești, pentru a trăi într-o iluzie, pentru că tu crezi că această iluzie este ceea ce ceilalți așteaptă, pentru a fi alături de tine. Renunți la valorile tale pentru a te încadra unor valori care nu îți sunt naturale.

    Cum poți identifica însă rușinea?  Este partea autocritică din tine, aceea care te pune la pământ fără să stea pe gânduri. Este vocea adultului pe care ai auzit-o copil fiind, care îți spune, în multe și nuanțate forme, că ești o persoană rea.

    Cum acționezi când îți este rușine? Unii dintre noi sunt docili, încearcă să facă pe plac, alții însă supracompensează – devin agresiv sau ostili. Unii se apără de durerea de a fi necorespunzători supunându-se, ații atacând.

    Rușinea așa cum Paul Gilbert arată “este un motiv cheie pentru care oamenii se simt și rămân deconectați și izolați unii de alții.” Ne înstrăinează așadar de noi înșine, dar și de cei din jurul nostru. Feriti-va să vă rușinați copiii, partenerul sau prietenii chiar și atunci când credeti că greșeala lor este de neiertat.Evitând să îl faceți de rușine veți rămâne astfel alături, împreună, pentru a repera ce este de reparat, pentru a continua să vă bucurați unul de celălalt.

    Referințe 

    1. Brene Brown – “Daring Greatly”, Penguin Groups, 2012

    2. Paul Gilbert – “Depresie – Psihoterapie si Consiliere”, Polirom, 2011

  • Cum le spunem copiilor despre divorț

    7d6171593b97d41bfb981ee11ad3f42dDivorțul este un moment dureros pentru copii. Viața lor așa cum o cunosc ia sfârșit, este nevoie să se adapteze unei noi situații. Sunt părinți, în pragul divorțului, sau care tocmai au divorțat care se întreabă și mă întreabă – “Cum să le spun copiilor? Trebuie să le spun, sau vor înțelege singuri? Nu sunt prea mici oare să îi încarc cu problemele noastre”

    Copiii au nevoie ca părinții să fie onești, mai ales în momente atât de grele. Opțiunea de a le ascunde sau de a-i lăsa singuri să înțeleagă nu va face decât să înrăutățească percepția negativă a copilului asupra întregului context și asupra lui însuși. Lipsit de informații, acesta este nevoit să umple spațiile de comunicare lăsate de părinții lui, și o explicație la îndemână poate fi  – “Tata/Mama a plecat pentru că nu am fost cuminte. Nu mai stă cu noi acasă pentru că nu mai mă iubește. Nu mă iubește pentru că sunt rău și nu merit să fiu iubit.” sau “Eu oare în cine să am încredere că îmi spune ce se întâmplă?”

    Este așadar o necesitate ca părinții care s-au hotărât să divorțeze să fie onești și transparenți cu copiii lor, în ceea ce privește această decizie.

    Concret, cum pot părinții să le spună copiilor că s-au hotărât să se despartă:

    1. Primul pas este să planificați cu grijă. Stabiliți ambii părinți momentul când veți discuta cu copiii, în așa fel încât să nu existe presiunea timpului. Oferți-le timp suficient pentru a înțelege și a pune întrebări. Alegeți apoi pentru discuție un loc confortabil și familiar pentru copii, dar în nici un caz un loc public. Comunicați-le hotărârea împreună, ambii părinți, și discutați cu toti copiii în același timp. La discuția este important să fie numai părinții și copiii lor, alți membrii ai familiei nu au de ce să ia parte. Pentru discuția în sine, încercați să anticipați întrebările copiilor și să pregătiți răspunsuri adecvate pentru ele.
    2. Ce să le spunem? Explicați-le onest ce se întâmplă, că relația dintre dvs. părinții s-a încheiat. Explcați-le, în cazul în care divorțați, ce este divorțul, dacă vă separați ce presupune separarea. Asigurați-i că ei vor fi în siguranță, că vor fi îngrijiți, că rolurile dvs. de părinți sunt aceleași, chiar dacă cele de soț și soție se încheie. Oferiți-le informații exacte despre unde vor locui și cum este împărțită custodia. Deasemenea fiți transparenți cu detaliile privind schimbările ce vor apărea în viața lor. Pe de altă parte nu le faceți promisiuni pe care nu le puteți onora. Asigurați-i că îi iubiți, indiferent de schimbările care au apărut în viata dvs. Și cel mai important fiți onest în tot ceea ce le spuneți.
    3. Cum să le spunem? Este extrem de important să fiți calm, nu vă certați și nu vă acuzați soțul/soția. Odată ce le-ați dat vestea, dați-le voie copiilor să își exprime emoțiile, așa cum pot să o facă – pot fi triști, furioși, ușurați, sau vor încerca să nu manifeste nici o emoție. Nu asteptați de la copii să va consoleze, oricât de dureros este momentul pentru dvs. Desemenea, abțineți-vă în a-i încuraja să fie de partea dvs. Deși poate este nevoie să hotărească ei înșisi cu cine și unde să locuiască, nu îi impingeți în acest moment să ia decizii cu privire la ce își doresc în viitor. In acest moment, fiți fizic alături de copilul dvs., imbrățișati-l și mângâiați-l. Când simțiți că au întrebat tot ce aveau pe suflet, că emoțiile s-au mai așezat, încheiați întâlnirea. Asigurați-i că sunteți deschiși la orice întrebări și neliniști i-ar frământa.
    4. După ce ați discutat – fiți fizic cât mai aproape de ei, fiți deschis la orice întrebări ar avea. Încercați să găsiți un adult cu care să discute (un membru al familiei, o persoana apropiată, un psiholog). Reluați discuția peste o săptămână sau două.
  • Adolescența

    Adolescența este o perioadă tulburătoare, frumoasă și solicitantă, pentru copil și pentru părinții lui,  și o spun din experiența de zi cu zi.  Andrei, băiatul meu cel mare, o trăiește din plin, și din urmă vine vijelios și cel mic, Vlăduț. Învățăm împreună, noi părinții și ei copiii, cum să restabilim granițele, unde se oprește grija și atenția, și unde începe autonomia. În “Psychology Today” am găsit un  articol (îl găsiți aici)ab4bdf37d65eabc6022239286624d9d1, care sintetizează pașii importanți de ținut minte în relația cu copiii adolescenți. Pot să spun din relația cu băieții mei, și din practica de cabinet, că este important pentru părinți să accepte că a-i oferi spațiu copilului devenit adolescent nu reprezintă o formă de abandon, ci îi oferă acetuia posibilitatea de a experimenta, de a suporta consecințele, de a căpăta experiență de viață, de a deveni responsabil. După cum se arată si in articol, a oferi spațiu nu presupune însă să îi întoarcem spatele, ci, mai degrabă, să rămânem discret pe margine, să îl asigurăm că suntem în aceiași echipă, că oricând poate conta necondiționat pe expertiza și ajutorul nostru.

    Și acum sugestiile lui Carl Pickhardt  pentru o bună relație cu copilul nostru adolescent

    1. Fiți curioși cu privire la diferențele dintre voi, încercați să acceptați încercările de a se desoperi ale copilului, care se întâmplă de cele mai multe ori sa nu fie pe gustul vostru, al părinților.
    2. Indrumați-l, corectați acolo unde este nevoie fără să criticați, fără să evaluați negativ persoana, copilul, concentrati-vă pe ce are de făcut de acum încolo. Deși vă pot aduce la disperare, nu sunt de folos în nici un fel afirmații de genul – “Niciodată nu asculți ce îți spun!”, “M-ai făcut de rușine când…” și altele din aceiași categorie.
    3. Exprimati-va concret si clar când cereți sau așteptati ceva anume.
    4. Lasați-i spațiu să vă contrazică – este in firea adolescenților să aibe opinii diferite de parinții lor, faceti-le loc sa le exprime, într-un mod civilizat desigur, pe un ton decent si intr-un limbaj adecvat. Dacă îi permiteți să își argumenteze poziția, păstrați legătura cu copilul dvs,
    5. Fiti gazde bune pentru prietenii adolescenți, nu le interziceți vizitele la dvs. acasa, dimpotrivă, încurajați-le.
    6. Oferiți-i un mediu structurat – desi doritor de libertate, adolescentul dvs. poate fi copleșit de ea, iar regulile, ordinea familiei sunt binevenite pentru a-i oferi un mediu predictibil, confortabil.
    7. Fiti deschiși pentru dialog și arătați-i că sunteți accesibil.
    8. Exprimați-vă aprecierea pentru comportamentele și pentru efortul pe care îl face. Este mai simplu, este drept să vedem ce nu merge, și să luăm ca fiind firesc ceea ce este pozitiv, dar efortul trebuie văzut și răsplătit.
    9. Oferiți-i sansa de a fi inconjurat de adulți care îl pot inspira.
    10. Invitați-l să povestească, să împărtășească cu dvs., povestiți și împărtășiți dvs. despre experiențe de peste zi.

    Si, în perioadele încinse, nu uitați, cine este adultul și cine adolescentul :)!

    Referinte:

    https://www.psychologytoday.com/blog/surviving-your-childs-adolescence/201504/10-ways-stay-connected-your-adolescent